INTERVIU Attila Bartis, scriitor maghiar: „În România m-am născut, aici am primit totul, din asta trăiesc şi azi“
0Attila Bartis (49 de ani), unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori maghiari contemporani, a vizitat România la începutul lunii octombrie pentru lansarea ediţiei în limba română a celui mai recent volum al său, „Sfârşitul“, carte publicată la Editura Polirom. La eveniment a participat şi scriitorul român Filip Florian.
Attila Batis, cunoscut prozator maghiar contemporan, s-a născut în România, la Târgu Mureş. El şi familia lui au părăsit România în anul 1984, în urma presiunilor sistemului comunist, şi s-au mutat în Ungaria. În prezent, autorul vizitează România în mod regulat, un teritoriu plin de amintirile copilăriei sale, un loc în care încă mai are rude şi morminte.
„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Târgu Mureş, în 1968. Tatăl dumneavoastră s-a numărat printre organizatorii protestelor anticomuniste din Cluj din 1956, a fost condamnat la 10 ani de închisoare, a fost eliberat în urma decretului din 1963, iar dumneavoastră în adolescenţă aţi avut probleme cu Securitatea. Vi s-a retras cetăţenia română în 1984, ca să o primiţi pe cea maghiară în 1986. În 14 noiembrie 1984 aţi plecat din ţară împreună cu familia, în Ungaria. În acelaşi timp, în „Sfârşitul“, cea mai recentă carte a dumneavoastră, tatăl personajului principal e un fost deţinut politic, după ce iese din închisoare îşi ia fiul şi părăsesc o localitate mai mică, ajungând să trăiască împreună în Budapesta. De asemenea, sunteţi şi fotograf, aşa cum e şi personajul principal din „Sfârşitul“, András Szabad. Am făcut toată această introducere pentru a îndrăzni să adresez eterna întrebare: în ce măsură este „Sfârşitul“ un roman autobiografic?
Attila Bartis: În sens clar al cuvântului nu e autobiografie. Chiar dacă există foarte multe motive autobiografice în roman, nu este o autobiografie. Din toate povestirile şi istorioarele din care se compune romanul nu se poate reconstitui o autobiografie. O să vă dau un exemplu. De curând am ţinut un curs la „Universitatea de artă cinematografică şi teatrală“ la Budapesta, cu studenţii la Regie, care vor realiza un film după „Sfârşitul“, o lucrare pentru un examen. Şi ei au pus această întrebare, am discutat despre această problemă şi le-am dus o bucăţică de lemn. E vorba de o figurină de şah chinezesc care se numeşte Zu şi care apare şi în carte. Are o poveste în familie, pentru că a fost a bunicii mele, dar povestea din carte care s-a legat de această figurină este cu totul alta decât povestea din familie. Există figura asta? Există, dar e altceva.
Sunt foarte mulţi câini în cartea dumneavoastră. Câinele de la început, nefericitul, câinele de la final, care aduce binele, porecla, câinele de pe copertă, dumneavoastră cu un câine în braţe într-o fotografie de pe site-ul Wikipedia. E doar o coincidenţă sau de ce sunt atât de mulţi câini?
Cred că o coincidenţă ca asta nu există. Sincer să fiu, nu pot să spun exact de unde vin câinii ăştia. În ultima perioadă am început să mă gândesc mai mult asupra acestui lucru. Dacă privim în jur, de fapt câinele e singurul animal care nu a fost domesticit precum celelalte animale, ci a venit singur la casa omului. Cumva aparţine de sufletul omului şi nu este întâmplător că putem să comunicăm mai bine cu un câine decât cu toate celelalte animale. De fapt nu pot să spun de ce apare de mai multe ori în text câinele. Am constatat că şi în fotografiile mele revine câinele mai mereu, dar nu am făcut acest lucru în mod conştient. Pe vremuri pictam: şi atunci am pictat câini.
Aveţi un câine acum?
Da, am un câine negru. Se numeşte Ivan. Ivan Ivanovici Ivanov.
Serios? Ivan Ivanovici Ivanov? E cel din fotografia de pe Wikipedia? (n.r. - foto dreapta, sursa foto: Wikipedia/ Szilágyi Lenke)
Da (râde).
Ce rasă este?
Din partea mamei – labrador şi newfoundland, din partea tatălui e copoi ardelenesc şi rottweiler.
„Sfârşitul“ nu e o carte structurată pe capitole, ci e în împărţită în mici texte cu anumite titluri, un soi de bucăţi de amintiri. Iniţial mi s-au părut mici poezii. Apoi mi-a trecut prin cap că de fapt volumul e împărţit în decupaje. Pentru mine e un enorm album foto. Aţi scris fotografii. Ce spuneţi de asta?
Vă mulţumesc tare mult, şi pentru „album de fotografie“, şi pentru „poezie“. Eu nu sunt poet, dar, ca toată lumea, şi eu am început scrisul cu poezie, însă a trebuit să recunosc că n-am talent la poezie. Dar totuşi câteodată, nu întotdeauna, dar câteodată scriu proză de parcă aş scrie poezie. Fotografia e altă chestie. Sunt şi fotograf. În mod evident, fotografia este prezentă în carte, ca şi scrisul: cele două interacţionează permanent, dar nu e ceva conştient, voit, concepţional.
Prima amintire a lui András Szabad, personajul principal din „Sfârşitul“, este un păun la el în cameră. Care e prima amintire a lui Attila Bartis?
Prima mea amintire e de foarte mic copil. Când aveam un an şi jumătate. Unchiul meu, fratele mamei mele, a trăit la Timişoara, a fost ziarist acolo. Am fost la Timişoara cu avionul cu mama mea şi, când am ajuns acasă, la Târgu Mureş, unde locuiam în chirie într-o cameră cu mama şi cu tata, aveam un radio Lux atât de mare. Pe radio era o vază micuţă cu viorele. Tatăl meu a aşteptat-o pe mama cu viorele în vaza aia şi-mi amintesc mirosul viorelelor, îmi amintesc atât de clar de parcă acum aş simţi. (Face o pauză) Pe de altă parte, primul vis pe care mi-l amintesc e de la vârsta de patru ani.
Şi ce aţi visat?
(Râde)
Am înţeles, e ceva personal. Trebuia să încerc. Să mergem la un alt subiect. Ce mai simţiţi pentru ţara asta în care v-aţi născut şi în care aţi suferit atât de mult? Cum vă raportaţi la ea?
Asta e ţara mea, aici m-am născut, aici am primit totul, din asta trăiesc şi azi. Indiferent unde trăiesc, indiferent dacă lucrez la Budapesta sau în Jakarta, tot din acest material lucrez, pentru că asta am în mine. E ca şi în iubire. Poate că într-un moment urăşti pe celălalt, dar asta înseamnă că tot iubeşti şi pentru asta doare atât de mult. Cumva aşa e. Sigur că nu a fost şi nici în momentul acesta nu e o ţară ideală, dar nicio ţară nu e ideală, asta ştim clar. Asta am primit, asta mi-a dat Dumnezeu, n-am de ales.
Cât de des veniţi în România?
Locuiesc în Budapesta din 1984 şi m-am întors prima oară în ţară în 1990, după Revoluţie. De atunci am moştenit casa natală a tatălui meu la Lăzarea, lângă Gheorgheni. Petrec aici destul de mult timp, cam două-trei luni în fiecare an. Nu întotdeauna.
Dar dincolo de casă mai aveţi ceva în România? Mai aveţi rude? Mai aveţi morminte?
Morminte sigur că am. Aici e înmormântat şi tatăl meu, aici e înmormântată şi mama mea. De fapt iniţial mama mea a fost înmormântată lângă Budapesta. După 25 de ani, după ce tatăl meu a murit la Budapesta şi a fost înmormântat în satul lui, la Lăzarea, am exhumat-o pe mama şi am adus-o şi pe ea aici.
Înseamnă că aveţi foarte multe aici.
Da. Mai am o mătuşă la Braşov, din partea tatălui meu, şi un văr la Timişoara, din partea mamei.
Am lecturat cartea dumneavoastră ca pe o respiraţie enormă de tristeţe, ca pe o colecţie de sfârşituri, aproape toate sfârşiturile. Nu chiar toate. Vi s-a întâmplat de multe ori în viaţă ca un moment despre care credeaţi că „acum e sfârşitul“ să nu fie chiar aşa?
Sigur. Primul a fost moartea mamei.
Câţi ani aveaţi?
Aveam 14 ani când ea a murit şi 15 când am părăsit ţara. A fost o ruptură foarte dureroasă. Sigur, la fel a fost şi moartea tatălui meu, când am reînceput cartea. Romanul era pe jumătate gata când el a murit.
De câţi ani scrieţi la „Sfârşitul“?
Am început nu cu mult după ce am terminat „Tihna“. Cred că cel mai vechi fragment din carte e din 2002. Dar asta nu înseamnă că întotdeauna am scris doar asta. E scrisă în timp. Am terminat-o în 2015, iar în acelaşi an a fost şi publicată. O bună parte din carte e scrisă când am fost în Jakarta, în Indonezia.
De unde aţi învăţat să fotografiaţi? Cine v-a pus prima dată un aparat foto în mână?
Tatăl meu a fost ziarist. A lucrat la „Viaţa Nouă“, revista lui András Sütő de la Târgu Mureş. Tatăl meu mergea să facă interviuri, reportaje, împreună cu fotograful de la ziar, iar eu mergeam foarte des cu ei. Fotograful avea un aparat foto „Yashica Mat“. Cred că atunci am şi ajutat în camera obscură, la developat. Eram mic, mergeam pe teren cu ei.
Attila Bartis, la Arad, la „Discuţia secretă“ FOTO: Alin Ioan
Motoul volumului, „Cumpăr leagăn, chiar şi folosit“, îmi sună ca şi cum aş urma să citesc o carte despre începuturi, nu despre sfârşituri. Pentru dumneavoastră ce semnificaţie are citatul acesta?
Cred că în literatură întotdeauna sunt probleme cu motourile. Sunt nişte fragmente care au fost foarte importante autorului. Asta nu înseamnă că trebuie să fie importante şi cititorului. Dar nici nu înseamnă că n-au loc în carte. Asta, de exemplu, era o reclamă pe care am citit-o într-un ziar din Târgu Mureş. Şi când am citit m-a şocat atât de mult încât din momentul acela era clar că acesta va fi motoul cărţii, indiferent cum va fi cartea.
A fost o legătură invizibilă.
Exact.
Acum câţiva ani, vreo zece, declaraţi într-un interviu că aveţi în plan o carte împreună cu scriitorul român Filip Florian, cu care sunteţi şi prieten. Ce s-a întâmplat cu acest plan? Mai este actual?
Cum să nu? Planurile le avem întotdeauna. Dar nu e atât de uşor. Există la nivel de plan şi asta-i tare important. Noi ne-am gândit să facem o carte în care textul lui să mă afecteze pe mine, iar textul meu să-l afecteze pe el. Asta nu putem să facem în doi, avem nevoie de un traducător care poate să traducă textele mele pentru el.
Ca să existe o reciprocitate.
Da. Şi ăsta e unul dintre motivele pentru care nu am început, deşi nu e doar un plan, e un dor serios. Dorul există, dar încă nu am ajuns acolo. Dar o să ajungem, eu cred.
Există vreo întrebare pe care mereu v-aţi dorit să v-o adreseze cineva într-un interviu, dar asta nu s-a întâmplat?
De exemplu întrebarea asta, pe care mi-aţi pus-o acum. (Râde)
Dar dincolo de asta?
Dincolo de asta, nu. Dar asta e o întrebare importantă, asta înseamnă că pe celălalt chiar îl interesează ce e cu tine.
„Tihna“ a fost dramatizată de Radu Afrim. Aveţi vreun semnal în acest sens şi pentru „Sfârşitul“? E prea devreme în România, dar în Ungaria? Acolo a fost lansată acum doi ani.
În momentul acesta nu, nici în Ungaria, dar mereu durează mult timp până când ajunge undeva o carte.
Ce face Attila Bartis într-o lume paralelă, în care nu este scriitor?
Eu nici în lumea asta nu sunt scriitor. Sunt perioade în viaţa mea când scriu, dar nu-mi petrec zilele ca scriitor, de dimineaţa până noaptea. Nu ştiu… E o poveste legată de Borges. Cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat: „Dumneavoastră sunteţi oare Luis Borges?“. Şi el a spus: „Da, câteodată“ (Râde). Eu nu pot să-mi imaginez o altă viaţă. Pot să-mi imaginez că viaţa asta ar putea să fie mai bună, dar nu altfel.
CV - Scriitor şi fotograf
Numele: Attila Bartis
Data şi locul naşterii: 22 ianuarie 1968
Cariera:
- a debutat în 1995 cu romanul „A seta“ (Plimbarea, Polirom, 2008).
- în 1998 a publicat volumul de nuvele „A kéklő pára“ (Aburul albăstrui), urmat în 2001 de romanul „A nyugalom“ (Tihna, Polirom, 2017), care a inspirat drama „Anyám, Kleopátra“ (2002; Mama mea, Cleopatra), şi de volumul de nuvele „A Lázár apokrifek“ (2005; Apocrifele lui Lazăr).
- în 2015 îi apare în Ungaria romanul „A vége“ (Sfîrşitul).
- de-a lungul carierei i-au fost decernate numeroase distincţii literare importante, printre care se numără Premiul Tibor Déry (1997), Premiul Sándor Márai (2002), Premiul Attila József (2005), Premiul Szép Ernő (2010), dar şi Ordinul de Merit Marea Cruce a Ungariei în grad de cavaler (2006), oferit de statul maghiar ca recompensă pentru promovarea literaturii maghiare peste hotare.
- Bartis este unul dintre cei mai traduşi scriitori maghiari de azi. Romanul „Plimbare“ a apărut în 1999 în germană, în 2009 în franceză, în 2016 în spaniolă, iar „Tihna“ a cunoscut mai multe traduceri (în germană, franceză, engleză, suedeză, slovenă, italiană, spaniolă, română etc.), fiind pînă în prezent cel mai popular roman al său.
- prozatorul este cunoscut şi pentru pasiunea sa pentru arta fotografică, una dintre cele mai cunoscute expoziţii ale lui fiind „Moştenirea Engelhard“. În 2010 a publicat albumul fotografic „A csöndet úgy“ (Liniştea aşa).
Locuieşte în: Budapesta, Ungaria.
Acest interviu a fost publicat în „Weekend Adevărul“, pe 6 octombrie 2017.
CITIŢI ŞI:
Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“
Matei Florian: „Lumea asta e magică, pur şi simplu magică“
Scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu: „Da, totul e real. Nimic nu e real“
Se încarcă comentariile...
