Intelectualul care se mai luptă cu minerii

Traiul în Petrila, „periferia culturală europeană“, a devenit pentru celebrul caricaturist Ion Barbu un mijloc de exprimare artistică.

Ion Barbu stă în Petrila şi nu în Bucureşti pentru că mâncarea e mai ieftină la piaţă. Desenează tot felul de Dandanache ai timpului prezent în „Academia Caţavencu" şi în „Ziua", iar după ce apasă butonul „send" se ia cu alte treburi. Bucureştenii le-ar spune proiecte. La Petrila, limbajul e mai neaoş. Proiectele sunt nişte chestii mai mici sau mai mari pe care Ion Barbu le face pe străzile micului oraş minier, în faţa calculatorului sau, în fine, la el în curte, cu o carte şi un creion în mâini. Trăieşte precum bătrânul din animaţia hollywoodiană „Up", într-o casă azvârlită între blocuri.

Într-o noapte de iulie, în anul 2005, Barbu a scris pe zidurile unor clădiri din Petrila poezii de Emil Brumaru, Ioan Es. Pop, Radu Gyr, Lucian Blaga, Ana Blandiana şi alţii. Iar dimineaţa, când au ieşit minerii din schimbul patru, au citit numai poezii până acasă. Versurile n-au rezistat pentru că autorităţile, care „nu pulsează la cultură", le-au acoperit, considerându-le ofensatoare. „Ce înseamnă asta, «Nu râde, citeşte-nainte (n.r. - vers din George Bacovia)», mâzgălit pe Biblioteca Orăşenească Petrila?", au spus diriguitorii urbei. Şi au dat cu var.

„Adevărul": De ce staţi în Petrila? Nu vi se pare că e un oraş mort?

Ion Barbu: Petrila e un oraş mort care şi miroase a mort. Stau aici din o mie de motive. Primul este că se trăieşte mai bine decât la Bucureşti. Viaţa e mai ieftină. Apoi, eu sunt workaholic şi, cum aici nu există absolut nicio tentaţie, nu-ţi rămâne decât să gândeşti şi să munceşti. Însă la drept vorbind, ce fac eu pot să fac şi în Gara de Nord, dar m-am obişnuit aici. Am treabă multă.

Ce treabă?

Uite, în 2009 s-au împlinit 20 de ani de la moartea şi 90 de ani de la naşterea lui Ion Dezideriu Sîrbu. Cel mai vertical scriitor român, după părerea mea. Petrilean ca şi mine. Are o casă memorială aici, în oraş. Ei bine, casa asta are o istorie foarte ciudată: a făcut parte din Colonia Ferdinand (colonie de la 1850). Colonia a fost ceva minunat pentru că dădea aspectul de aşezare patriarhală la poalele minei.

Sîrbu spunea că Petrila copilăriei lui nu era nici sat, nici oraş, era colonie. Ceauşescu a ras colonia asta de pe faţa pământului, ca să facă blocuri. În decembrie '89, casa lui Ion D. Sîrbu era dărâmată în proporţie de 90%. Mai rămăsese din ea un singur zid. După Revoluţie am convins un director de mină să refacem casa. Era singura casă memorială din judeţul Hunedoara.

După ce aşezământul fusese aproape terminat, directorul cu pricina a fost demis. S-a sistat treaba şi, cum era în anii `90, a început să se fure casa. Ţigle, cărămizi, ferestre, până n-a mai rămas din ea decât un singur zid. Acelaşi care scăpase şi de nivelările lui Ceauşescu. Apoi, pe vremea lui Miron Cozma, exista aici, în Vale, un vicepreşedinte pe probleme de cultură, care a fost de acord să ne apucăm din nou de casă. În 1994 a fost gata, s-a deschis cu mare fast. Au venit toţi marii poeţi ai neamului. După ce au plecat ăştia s-a pus lacătul pe uşa casei şi cam aşa a stat vreo 15 ani. A intrat într-un proces acut de degradare, de-ţi intra piciorul în podele până la genunchi.

Petrila vrea la Cannes

Aşa, şi?

Văzând una ca asta, am bătut din uşă în uşă pentru a strânge bani de renovare. Şi am strâns vreo 200 de milioane de lei vechi. O sumă imensă pentru posibilităţile de aici. Casa e a Primăriei Petrila, care a înscris-o la capitolul case de patrimoniu. Or ea nu e clădire de patrimoniu. E construită în 1994, are doar 15 ani, plus că nu mai are nimic original, aşa cum a fost cât timp a locuit acolo Ion D. Sîrbu.

Şi s-a trezit un jurist că dacă se intervine pe o clădire de patrimoniu e caz de puşcărie. Nu conta ca eu încercam s-o renovez. Până la urmă, am făcut-o pe barba mea şi acum casa arată splendid pe dinăuntru. Mai trebuie renovată pe dinafară. La exterior vreau să fie desenată de copiii de la şcolile generale de aici cu desene naive. Va fi un fel de cimitir vesel de la Petrila.

Cum vă vede lumea de aici? Ca pe un ciudat?

Păi nu prea mă vede, că nu ies din casă.

De ce?

N-am motive să ies. Şi, da, oamenii mă văd ca pe un personaj foarte ciudat. Normal că mă văd mai mult rău decât bun. În urmă cu patru ani şi ceva, când împreună cu nişte prieteni am scris pe zidurile din Petrila acele poezii, am fost catalogaţi de presa locală drept vandali, satanişti şi bolnavi mintal. Iar eu am fost pus în frunte, doar eram tartorul.

De ce aţi făcut asta?

A fost foarte simpatic acel episod. Aşa am simţit că e bine. Acum există un interes al scenaristului Hanno Hoffer pentru a face un film după această poveste. Poate fi un film care să ia ceva la festivalul de la Cannes. Ar fi un film cu de toate: o poveste foarte mişto, poezie, umor cât încape, ar fi social, un film de artă şi un film foarte politic. Ar fi undeva între „Balul Pompierilor" şi „Cercul Poeţilor Dispăruţi".

Hanno e prietenul meu şi cunoaşte foarte bine Petrila. Să vă spun o scenă: când se duce poliţistul în misiune, vede zidurile scrise, deschide carneţelul şi notează: „Fără ca nimeni să o vadă, poezia a coborât în stradă - Ileana Mălăncioiu". Sau „Iată oraşul acesta strălucind ca un os - Ion Mircea" . Când ajunge la şeful lui, raportează: „Să trăiţi, dom' şef. În chestia cu zidurile. I-am identificat pe cei care au vandalizat pentru că, proştii dracului, s-au şi semnat după ce au scris. I-am căutat la evidenţa populaţiei şi nu domiciliază niciunul în Petrila". Scena asta chiar s-a petrecut.

„Cu cât omul e mai hoţ, cu atât e mai uşor de desenat"

Despre el şi despre caricatură, Ion Barbu nu prea vorbeşte. Ne trimite la „Google", iar „Google" zice că a câştigat vreo 30 de premii la expoziţiile de caricatură din ţară şi din străinătate. De la înălţimea acestor premii îşi permite să spună doar atât. „Cu cât omul e mai hoţ, cu atât e mai uşor de desenat. Cel mai rău s-a supărat pe mine Adrian Năstase. M-a şi sunat să-mi reproşeze că-l desenez mereu în fustiţă.

Mi-a spus să nu mai fac asta că nu ştie cum să le explice copiilor. La un moment dat, voia chiar să mă dea în judecată. Eu i-am spus că nu-l desenez aşa din considerentele pe care le vântură lumea, ci pentru că mi se pare că nu are curaj şi se comportă ca o domnişoară în anumite situaţii. Nu m-a mai dat în judecată".

Norvegianul, Elvis Romano şi „Omul rău"

Caricaturistul n-ar da pentru nimic în lume casa sa dintre blocurile Petrilei  Foto: Marian Iliescu

Dacă ar trăi la Sibiu, fosta capitală culturală europeană, Ion Barbu ar fi, probabil, lipsit de orice imbold cultural. Petrila, pe care a declarat-o cu de la sine putere „periferia culturală europeană", îl face special pe acest bărbat de 56 de ani. Pentru că eşti special dacă aduci jazz şi folk şi rock'n roll ţigănesc printre manele şi muzică etno la sintetizator.Festivalul „Om rău", organizat de Ion Barbu în curtea sa din Petrila, a murit acum trei ani. Dar şi-a trăit traiul.

„Aveam teatru în aer liber. Veneau artişti ca Nightlosers, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Luna Amară, Ada Milea, Domnişoara Pogany, Dinu Olăraşu... Trei zile. Era ceva intim. Toată lumea era prietenă cu toată lumea, de dimineaţă până noaptea casa mea era deschisă, se ciocneau unii de alţii. A venit o dată şi Elvis Romano, adus de un norvegian care e şi impresarul lui".

Elvis Romano este un presonaj înduioşător, care s-a jucat pe sine în filmele regretatului Cristian Nemescu, Marilena de la P7 şi California Dreamin'. Romano interpretează melodiile lui Elvis Presley în varianta rock'n rrom: de exemplu, „Love me tender" se traduce „Kamav Mangules". Şi aşa mai departe. „Elvis mergea des în Norvegia. Repara acoperişuri, iar seara cânta prin baruri. Norvegianul (gazetar şi scriitor între altele) văzuse pe net că e un festival la Petrila. L-a luat pe Elvis şi m-am trezit cu ei aici.

Norvegianul m-a rugat să cânte şi Elvis două bucăţi. Eu am zis «da», dar l-am rugat să fie două şi atât. Terminaseră cei de la Nightlosers de cântat, ăia cu chitările voiau să coboare de pe scena improvizată. Elvis, tacticos, a ordonat: tu, tu şi tu rămâneţi să mă acompaniaţi. A cerut un do minor şi a dat un recital întreg".

Tablou cu mineri: Petrila, sub pământ românesc

Ion Barbu vorbeşte de un lăcaş de studii sîrbologice, de o agoră, de un centru de studii europene la Petrila. Dar în jurul lui sunt mineri care numai la cultură nu se gândesc de când Compania Naţională a Huilei tot vorbeşte de noi disponibilizări. Apoi mai sunt copiii şi femeile, prizonierii divertismentului televizat de după-amiază. Adolescenţii învârt şi ei câte un telefon mobil, câte o pereche de adidaşi, să mai facă un ban. Asta e lumea în care trăieşte Barbu. „Trebuie să fie cineva care să le deschidă ochii, că parcă sunt orbi, săracii!", spune caricaturistul când vine vorba de copii. Din gândul ăsta a prins viaţă un film de scurt metraj, în care copiii şcolilor generale din Petrila sunt actori. Filmul - un exerciţiu - a fost turnat în cea mai mare parte la teatrul din Petroşani şi parodiază minunat viaţa politică românească de dinainte de Revoluţie.

Ion Barbu a lucrat 15 ani la mina Petrila, înainte de 1989. „Solidaritatea din subteran n-o găseşti la suprafaţă. Probabil că, fiind o trăsătură rară, trebuie ascunsă cât mai bine în pământ", îşi începe Barbu o nouă poveste. „În mină am avut un inginer cu pasiunea lecturii. Nu avea mult timp liber, dar când mergea la librărie cumpăra cărţi la metru. Abia aştepta săracul să iasă la pensie, ca să aibă timp să citească. Ţinea şi un jurnal, cu întâmplări şi cugetări. Într-o pagină de jurnal scria cum a venit acasă şi bea cu temei ceva tărie.

Iar maică-sa, stătea pe marginea patului cu mâinile împreunate şi se aolea: «Mă, Grigore, nu mai bea, mă!» La care el o ia pe maică-sa şi o duce la baie, scuipă în chiuvetă toată negura de pe trahee şi dă drumul la robinet, dar negreala nu se spăla. Apoi ia sticla cu ţuică, toarnă în chiuvetă şi imediat se curăţă. «Mamă, vezi acum de ce beau? », aşa se încheia. Mare dreptate avea, tăria curăţă!".

Fotograful şi zoom-ul său pe nostalgii

Mihai Alexandru Barbu, fiul lui Ion Barbu, a mers anul ăsta câteva mii bune de kilometri pe şoselele lumii ca să poate înfige la intrarea în Ulaanbaatar, capitala Mongoliei, un indicator pe care scria „Petrila 6.058 km.". Mihai a „descălecat" în Mongolia de pe „motocicletul său", un BMW F650GS Dakar, poreclit Doyle, a urlat de fericire ca DiCaprio în Titanic, apoi a pornit înapoi. Tot drumul (peste 20.000 de kilometri) a avut cu el doar un GPS şi numele prietenilor săi lipite pe micul geam de protecţie al motorului. La întoarcere a propus ca şi la intrarea în Petrila să apară un indicator cu „Ulaanbaatar 6.058 km.". Asta ca să ştie minerii cât de departe (sau cât de aproape) este capitala Mongoliei.

Ca şi tatăl său, Alexandru atinge cu vârfurile degetelor lumea presei. Face fotografii. Este, poate, fotograful care scrie cel mai bine. În primăvara asta i-a scris o scrisoare imaginară lui Ion D. Sîrbu, Gary, cum era el cunoscut între prieteni: „Sunt în tren. Mă duce de la Petrila în Bucureşti, prin defileul Jiului, noaptea. Suntem pe la al douăzeci şi doilea tunel şi avem o noapte înainte. Ca să-ţi vorbesc de Petrila ar trebui, în primul rând, să-ţi spun ce caut la Bucureşti. Nu mă întreba, pentru că nici eu nu ştiu de prea mulţi ani.

Am fost acasă Gary, asta am făcut. A trebuit să vin să stau cu Igor, câinele mamei, lupul fără de catedrală, cât ea a fugit să se opereze la ochi, ca să nu mă mai întreb eu de ce plânge. Petrila e bine, Gary. Începând cu tunelul ăla care parcă e o poartă către casă, continuând cu cimitirul, cu blocurile gri de lângă mină şi terminând cu Parângul". Aceste rânduri au apărut în revista „Nirvana Socială", editată de Ion Barbu şi dedicată, număr de număr, în întregime, lui Ion D. Sîrbu. Scriitor care ar merita citit fie şi pentru această afirmaţie curajoasă: „Credeţi că în rai se poate râde? Pe dracu!".

Ion Barbu călătoreşte la fel de mult ca fiul său, dar în cu totul alte condiţii. Are o rulotă foarte confortabilă pe care a scris „Probably the best car in the world". Rulota l-a dus anul ăsta până în Portugalia. Apoi l-a coborât înapoi, acasă. Pentru că Barbu are o vorbă, şi o carte: „Petrila unter alles" (n.r. - Petrila sub toate).

Va lucra la un castel de pe Valea Loarei

Ion Barbu vorbeşte cu un pic de reţinere despre un nou proiect în care este implicat: recondiţionarea unui castel de la Huardière, pe Valea Loarei, una dintre cele mai frumoase regiuni ale Franţei. Castelul a fost cumpărat anul trecut de Angela Crăciun (42 de ani), preşedinte al Organizaţiei Mondiale de Mineralogie şi mare iubitoare de artă. "Castelul e superb, să fi costat vreo trei milioane de euro, dacă nu mai bine.

Am fost deja de două ori acolo şi trebuie să recalibrez cumva locul. Vor mai fi construite nişte clădiri anexe pentru diverse tabere de sculptură şi altele. Va fi o cetate a artelor acolo", spune Barbu. Printre foştii proprietari ai castelului se numără şi scriitorul Andre Malraux.