„Îngheţul vine de la Kremlin“, o carte despre Primăvara de la Praga

„Îngheţul vine de la Kremlin”, volum publicat de Editura Vremea, tratează subiectul Primăverii de la Praga, din perspectiva unui martor al perioadei:  Zdeněk Mlynář, secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia, chiar în perioada anilor 1968-1970.

Cartea "Îngheţul vinde la Kremlin", apărutp la Editura Vremea, are în sine are o istorie interesantă: a fost aşternută pe hârtie la zece ani (în timpul anilor 1977-1978) de la producerea Primăverii de la Praga, publicată la Praga în 1990 şi tradusă în România abia în acest an.

Zdeněk Mlynář  a fost unul dintre susţinătorii reformelor Primăverii de la Praga, dar şi unul dintre foarte puţinii oameni politici ai vremii care a intuit efectul deloc fericit al acestor reforme – ocuparea Cehoslovaciei de către trupele ruse. A părăsit viaţa politică, dar şi Cehoslovacia, în favoarea Austriei. Acolo a sprijinit grupul dizidenţilor, cunoscut sub numele de Charta 77; a fost prieten apropiat al lui Mihail Gorbaciov, dar acest „personaj” nu apare în cartea de faţă. A revenit în patria lui abia în 1989.

«Amintirile legate de Primăvara de la Praga – şi fireşte de toată această perioadă din viaţa mea politică – sunt, desigur, incomplete şi izvorăsc din propria mea experienţă care, la rân¬dul ei, a izvorât din rolul meu politic. De la fereastra secreta¬riatului partidului, istoria se vede complet altfel decât o văd milioane de oameni care nu i-au trecut niciodată pragul. Şi evenimentele care se petrec în spatele uşilor capitonate, indiferent că sunt la Praga sau la Moscova, sunt altele decât cele care au loc pe stradă. Dar cred că şi acest caracter limitat, în măsura în care atât cititorul, cât şi autorul sunt conştienţi de el, are o valoare de cunoaştere. (…)

Imaginea actorilor Primăverii de la Praga nu este, în această carte, imaginea unor „eroi buni”, ci a unor oameni care, în marea lor majoritate, au avut intenţii bune, dar până la urmă nu au reuşit, au fost înfrânţi – şi, prin atitudinea şi greşelile lor, au ajutat la crearea acestei situaţii.», spune Zdeněk Mlynář.

FRAGMENT

"PRIMĂVARA DE LA PRAGA"

ÎN LUMEA GUVERNANŢILOR
 

"Jurnaliştii, care în anul 1968, au făcut la iuţeală o evaluare a istoriei, pentru a reuşi să intre în ediţia de a doua zi a ziarelor, spre o mai uşoară orientare, au împărţit comuniştii din timpul Primăverii de la Praga în comunişti progresivi, de centru şi conservatori.

De obicei, eu am fost inclus în categoria comuniştilor de centru. Nu m-a deranjat prea mult, ştiam chiar şi motivul: apărasem dreptul puterii statului de a interveni şi în libertatea presei acolo unde interesele politicii de stat o cereau şi legea ar fi stabilit precis acest lucru, iar instanţele le-ar fi aplicat.

De asemenea, mă împotrivisem încă din primăvara lui 1968 apariţiei unor partide politice noi. Am vrut să fie convocat cât mai repede un congres al partidului şi să fie organizate alegeri, deşi erau mulţi care, dimpotrivă, credeau că dezvoltarea vertiginoasă a mişcării democratice se va încheia prematur, fiind, din acest motiv, necesară amânarea unor acţiuni etc.

Mai târziu, când tancurile sovietice au dat buzna pe scena politică a Cehoslovaciei, şi nu un singur bolovan s-a arătat a fi o simplă grămăjoară de nămol, m-am distrat urmărind evoluţia unor „progresişti” care, cu ceva timp în urmă, fuseseră recunoscuţi ca atare: Oldřich Černík, Čestmír Císař17, Gustáv Husák, 17 Čestmír Císař (1920-2013) – Om politic liberal, reformist ceh şi cehoslovac, ministru al învăţământului între 1963 şi 1965, deputat în adunarea naţională a RSFC; după 1989 a fost numit ambasador cu însărcinări speciale, consilier al ministrului de externe Jiří Dienstber, şi în 1991 ambasador al Cehoslovaciei la Consiliul Europei. (n.t.) dar şi Radovan Richta18 sau Jiří Šotola19, ca să nu mai vorbim despre mulţi „progresişti” din Slovacia.

Totuşi, îmi voi începe amintirile legate de anul 1968 tocmai cu această problemă şi – după cum se va vedea – o evoc şi astăzi cu un fel de amărăciune. Este o amărăciune care nu are motive de ordin personal, ci unele concrete: m-a deranjat atunci şi mă deranjează până astăzi cât de mică este, în Cehia, înţelegerea politicii ca o artă, posibilă tocmai în asemenea situaţii, când au existat poate relativ multe lucruri importante ce puteau fi îmbunătăţite, dar nu a putut fi posibil totuşi ca pământul ţării profanat mulţi ani să se transforme peste noapte
într-un „rai pe pământ la vedere”. Mi-a părut şi îmi pare rău că atâţia oameni inteligenţi, oneşti şi devotaţi din Cehia, încearcă din răsputeri să realizeze o utopie de nerealizat, şi pierd atât de mult timp încât dispare şi posibilitatea de a îmbunătăţi ceea ce ar fi putut fi într-adevăr îmbunătăţit. Şi cum abia în dezamăgirea
care se naşte atunci, când se sortează cioburile speranţei de cele ale regretului, te gândeşti dacă totul nu ar fi putut fi totuşi altfel, dacă…

Vreau să spun încă de la bun început în mod deschis că astăzi, după aproape zece ani de la Primăvara de la Praga, nu cred în mod real că reţeta folosită a fost una corectă. Astăzi nu sunt deloc convins că, în situaţia în care totul s-ar fi petrecut aşa cum îmi închipuiam eu, având în vedere posibilităţile reale ale evoluţiei, ţelurile pe care mi le fixasem eu atunci puteau fi realizate. Erau ţeluri care greu puteau fi atinse: astăzi în Cehoslovacia ar fi existat mai degrabă mai puţină democraţie politică decât îmi închipuiam eu că ar putea să existe în mod real. De asemenea, ar fi devenit clar că un comunism reformator nu constituia soluţia optimă.

Dar poate că cehii şi slovacii ar fi trăit în nişte condiţii în care ar fi putut căuta această soluţie mai bine decât astăzi – chiar şi într-o perspectivă mai îndepărtată. Iar viaţa lor, normală, cotidiană, omenească, în care nicidecum nu se puteau rezolva doar probleme de importanţă istorică, ar fi fost mult mai apropiată de viaţa din Europa de la sfârşitul secolului al 20-lea decât este ea astăzi.

Dar poate că nici aşa nu s-ar fi întâmplat. Poate că reformele, în limitele pe care eu le consideram posibile, ar fi reprezentat un motiv pentru a ni se oferi „ajutorul frăţesc” de la Moscova. În acest caz, totul ar fi fost şi mai rău decât este astăzi. Nu ar mai fi existat nici măcar amintirile oamenilor despre o perioadă când imposibilul părea a fi posibil. Ar fi devenit doar foarte limpede că Moscova reprima prin violenţă nu doar încercarea de a realiza o democraţie politică pluralistă, în care comuniştii erau supuşi legilor alegerilor democratice generale, dar şi reformele, în urma cărora comuniştii ar fi continuat să guverneze, dar nu într-o dictatură totalitară, aşa cum
era recunoscută ea la Kremlin.

Dar ajunge cu profeţiile – să ne întoarcem la realitate. La fel cum am povestit despre perioada premergătoare, în această carte doresc să evoc anul 1968, nu din punctul de vedere al unei analize obiective a situaţiei şi a posibilităţilor ei, ci din punctul meu de vedere personal. La fel ca până acum, voi cuprinde doar o mică parte din realitatea socială şi politică de atunci, selectând numai ceea ce mi se pare important dintr-o perspectivă foarte personală.

Pentru mine personal, căderea lui A. Novotný a fost o surpriză.

Am bănuit că se va produce o schimbare în conducere numai cu puţin înainte de congresul partidului care urma să aibă loc în anul 1970. Îmi dădeam seama că nu se va întâmpla chiar la congres, deoarece, în mod tradiţional, congresele partidelor comuniste conducătoare consfinţesc doar răsturnările care se petrec înainte ca ele să aibă loc şi îl ajută pe noul conducător instalat să îşi creeze un nou comitet central după cum îşi doreşte. Conform acestei idei, de la începutul anului 1967 am planificat întreaga activitate a echipei de cercetare de la Academia de ştiinţe: porneam de la premiza că, pentru congresul din 1970, trebuiau elaborate proiecte de concepţie pentru noua conducere, menite să impulsioneze dezvoltarea sistemului politic în direcţia democratizării.

În ianuarie 1968, această echipă de cercetare avea în urma ei aproape un an de activitate. Rezultatul au fost însă anumite idei generale despre problemele care ar fi trebuit rezolvate teoretic, şi până la urmă politic, dacă urma să fie iniţiată o reformă economică însoţită şi de o reformă politică20. Pe atunci mi-a devenit deja clar că reforma sistemului politic, dacă voia să aibă o importanţă reală, trebuia să desfiinţeze sistemul dictaturii politice totalitare. Ştiam, de asemenea, ce demersuri reformiste trebuiau efectuate pentru a fi realizate în practică.

Consideram că,  în acest sens, singurul mod concret posibil era transformarea sistemului existent al dictaturii totalitare într-o democraţie politică plurilaterală, în aşa fel încât partidul comunist, care până atunci deţinuse monopolul şi conducea în mod dictatorial, să îşi piardă hegemonia înainte ca în practică să se formeze mecanisme funcţionale ale sistemului democratic. Iar acest lucru constituia o mare problemă.

Ştiu că unii oameni consideră apriori imposibilă rezolvarea acestei probleme, deoarece văd în ea efortul absurd de a rezolva o problemă insolubilă. Nu împărtăşeam această opinie.

Nici astăzi nu consider că este o problemă în general de nerezolvat: dacă sistemul fostei dictaturi fasciste a lui Franco a putut fi reformat într-un sistem politic democratic fără o revoltă a poporului, acest lucru poate fi posibil şi în cazul 20 În această carte nu pot fi dezvoltate mai amplu teoriile care au rezultat din activitatea acestei echipe. Discut despre acest subiect în lucrarea mea Încercarea cehoslovacă de reformă, 1968, Index, Köln,
1975, mai ales unor sisteme dictatoriale de provenienţă stalinistă. Dar aceasta necesita un ansamblu de condiţii interne şi internaţionale. Iar din punct de vedere economic, sociologic, juridic şi politic se părea că în anul 1967, în Cehoslovacia, existau foarte multe condiţii interne favorabile pentru ca această încercare să fie încununată de succes.

Reforma economică, aplicată deja în practică, a creat premise pentru modificarea sistemului politic în patru puncte principale. A desfiinţat nevoia unui aparat de stat uriaş, care conducea fiecare etapă a vieţii economice pe bază de directive: pe lângă organele de planificare centrală pe lungă durată, acest aparat putea fi transformat treptat într-un aparat administrativ format din întreprinderi şi asociaţii de tip concern, care să fie separat de aparatul politic de stat.

De aceasta era strâns legată şi posibilitatea de a elimina din activitatea partidului conducător şi a aparatului lui problemele legate de conducerea economiei pe bază de directive. Astfel, pe de o parte, ar fi fost dezagregat şi aparatul de partid uriaş, ale cărui intervenţii în economie, sub formă de directive, formau cam două treimi din activitatea lui generală, iar pe de altă parte, însuşi partidul comunist ca organism social ar fi fost orientat spre o activitate politică proprie şi programată.

Reforma economică, care transforma întreprinderile socialiste în agenţi economici independenţi care trebuiau să respecte legile pieţei şi ale eficienţei producţiei, ar fi creat, în acelaşi timp, o presiune asupra dezvoltării rolului cadrelor cu calificare de specialitate.

Aceasta a condus la situaţia în care, faţă de criteriile „de încredere politică”, au fost preferate criteriile legate de calificare, ceea ce ar fi zguduit din temelii mecanismul dictaturii politice totalitare.

Dacă această dictatură ar fi pierdut posibilitatea de a corela preferinţele existenţiale şi certitudinile oamenilor cu criteriul „încrederii politice”, s-ar fi năruit unul dintre principalii ei pilonii. Şi, în sfârşit, reforma economică ar fi creat o presiune asupra rezolvării rolului pe care îl aveau sindicatele şi colectivele de muncă în conducerea fabricilor şi a întreprinderilor: aceste colective ar fi suportat direct şi consecinţele negative ale unei conduceri proaste, ale cuantumului recompenselor (participării la câştig), şi de aceea ar fi trebuit să obţină dreptul de a-şi exprima părerea în cadrul acestei conduceri.

Se crea o presiune asupra autonomiei muncitoreşti, în sensul larg al cuvântului, o presiune asupra creării unei forme de organe autonome în întreprinderi şi în structurile de tip concern.

În structura socială a societăţii nu exista nicio clasă sau pătură socială care, prin poziţia ei socială, să fie într-o contradicţie de principiu cu o altă clasă sau pătură socială, şi să aibă nevoie de o dictatură totalitară pentru a-şi apăra propriile ei interese. Nici birocraţia, în ansamblul său, nu avea un asemenea caracter: structura ei cea mai numeroasă, reprezentată de conducerea întreprinderii şi de serviciile sociale, nu era legată nici prin privilegiile sociale de sistemul dictaturii totalitare: iar sistemul democratic ar fi păstrat-o în ansamblu, poate chiar ar fi şi îmbunătăţit poziţia membrilor ei (prin desfiinţarea criteriului „de încredere politică”).

Birocraţia, legată prin privilegiile ei sociale de dictatura totalitară, se limita la anumite structuri politice de putere şi alcătuia cea mai importantă forţă socială doar prin poziţia ei de putere în sistemul dictaturii, şi
nicidecum prin număr, sau prin importanţa ei pentru sistemul social ca atare. Egalitatea socială relativă a societăţii era un fundament mult mai propice pentru reformele politice democratice decât în orice alt moment din trecut. Din punct de vedere al generaţiilor, în societate predominau deja generaţiile legate, în cea mai mare parte, de viaţa social-politică de după anii 1945 şi 1948. Generaţiile care au condus social şi politic până în anul 1948 (adică oamenii care atunci aveau patruzeci de ani) se aflau deja la vârsta pensionării. Acest lucru slăbea foarte mult posibilitatea ca toate conflictele dintre învingătorii politici de atunci şi învinşi să se manifeste din nou, ca o tendinţă politică influentă, în căderea dictaturii totalitare a partidului comunist cehoslovac. Participarea tuturor păturilor sociale la putere a fost aproximativ la fel de mică. Aşadar, prin democratizarea structurilor politice toate straturile sociale au câştigat şi a pierdut doar o pătură restrânsă de birocraţi care stăpâneau structuri proprii de putere politică în sistem.

 Din punct de vedere istoric, totul se dovedea a fi în avantajul reformelor democratice: dictatura totalitară era un sistem străin, importat din exterior (din URSS), în timp ce tradiţia istorică autohtonă a ultimilor cincizeci de ani era formată cu precădere din eforturile de a crea un sistem de democraţie politică pluralistă.

Considerentele din punctul de vedere al dreptului statal, precum şi cele politologice, privind structurile sistemului politic, ajungeau să fie tot în avantajul reformei democratice. Deja, pe baza normelor constituţionale şi juridice, fusese posibilă înfăptuirea unor paşi importanţi în direcţia statului de drept:
normele constituţionale şi juridice erau de obicei formulate într-un mod atât de larg încât permiteau o practică diferită, uneori chiar antagonică – o interpretare în avantajul dictaturii totalitare şi o interpretare în avantajul statului de drept.

Aceasta este o trăsătură generală a normelor juridice şi constituţionale în regimurile totalitare de tip sovietic, deoarece, spre deosebire de dictaturile de tip fascist, aceste dictaturi declară în exterior că sunt sisteme democratice şi, la modul general şi formal, proclamă multe dintre principiile unei orânduiri de stat
democratice.

De fapt, întregul sistem de diviziune şi control al puterii în stat putea să înceapă să se dezvolte în practică în cadrul poziţiei constituţionale a organelor alese de reprezentare, a organelor executive şi judiciare. Conform literei dreptului, organele judiciare sunt independente, la fel ca toate organele executive, inclusiv guvernul, care sunt subordonate şi derivate din organele reprezentative alese de tip parlamentar. Prin respectarea
în practică a relaţiilor de acest tip formal, valabile şi prin reforma legii electorale, putea fi desfiinţat în mod esenţial sistemul dictaturii totalitare fără a se aduce atingere problemei inexistenţei mai multor partide politice". (Înghetul vine de la Kremlin (Fragment din "Îngheţul vine la Kremlin", Copyright Editura Vremea)