„O femeie pentru Apocalips“, o nouă carte semnată de Vintilă Horia, publicată în seria dedicată autorului de Editura Vremea

0
0
Vintilă Horia(1915-1992) este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume
Vintilă Horia(1915-1992) este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume

Derulată ambiguu pe mai multe planuri, care adesea se împletesc într-un model lipsit de diferenţieri lămurite, „povestea” din volumul " O femeie pentru Apocalips", semnat de Vintilă Horia şi publicat de Editura Vremea, e construită în jurul cuplului primordial Blanca-Manuel. Cuplul e o dovadă a faptului că cele două principii, masculin şi feminin, nu pot funcţiona pe deplin decât în complementaritate.

Epocile istorice distincte (Reconquista şi războiul civil din secolul XX ) în care se mişcă personajele din volumul "O femeie pentru Apocalips", publicat de Editura Vremea în seria de autor Vintilă Horia, oferă premise deosebite pentru felul în care decurge relaţia acestora (şi deci prilejul de a explora concepte controversate ale creştinismului, precum liberul arbitru sau toleranţa religioasă), parcursul spiritual al celor doi îndrăgostiţi culminând cu „sfârşitul lumii” – care implică, de fapt, un nou început.

Redusă la structura sa cea mai elementară, intriga primelor două părţi s-ar putea rezuma astfel: pe un fundal istoric zbuciumat (luptele cu maurii, războiul civil), Blanca şi Manuel, adulţi, se întâlnesc într-o situaţie-limită şi se îndrăgostesc unul de celălalt. Contexte diferite produc situaţii diferite, însă esenţa personajelor rămâne relativ aceeaşi în ambele epoci – Alonso Quijano, de exemplu, are constant un aer desuet de „cavaler îmbătrânit de trudele sufletului” (deşi fără componenta satirică cultivată de Cervantes), iar Eulalio (succesiv negustor de cadavre şi doctor) rămâne, dacă nu de-a dreptul detestabil, măcar moraliceşte dubios. Cel în jurul căruia se concentrează firul epic, însă, e Manuel, angajat într-o călătorie spirituală iniţiatică, dublată (şi susţinută) de o deplasare în spaţiu între centre-simbol ale culturii spaniole medievale, care reflectă mulţimea pestriţă (şi impresionantă în insolitul ei) de influenţe care au modelat civilizaţia europeană. Văzut mai de aproape, romanul se încheagă asemenea unui bestiar medieval: atrăgător în ochii oricărui cititor, dar căpătând dezlegare doar în lecturi cu cheie.

Să te plimbi prin istorie şi prin literatură ca printr-o galerie, şi alegând cele mai însemnate imagini, să le aşezi cu tâlc într-un album personal – cam aşa s-ar putea rezuma maniera în care Horia, cu mână de restitutor înzestrat (pentru că scriitorul restituie, nu restaurează!), dezvăluie înţelesuri pe care mundanul, căzut în fragmentar, le-a obliterat. Nimic neobişnuit, aşadar, dacă pe lista isprăvilor cavalereşti cu care se mândreşte Alonso Quijano (numele „real” al lui Don Quijote de la Mancha) apare de-acum şi scoaterea (repetată) din încurcătură a Blancăi şi a lui Manuel, dacă Manuel îşi aminteşte, nostalgic, de copilăria petrecută la Escorial, împreună cu fratele Alexandru (numele real al fratelui lui Vintilă Horia), în compania părintelui Crisógono de Jesús , sau dacă Sfântul Pavel îl întâlneşte pe Vergiliu, poetul care prezisese naşterea lui Iisus cu aproape jumătate de secol înainte . Horia numeşte asta „un fel de manierism”.

FRAGMENT

Imagine indisponibilă

"Poate c-am ajuns. Degetele, până-n vârful unghiilor, mă dor, înfipte în tunica lui caldă, scăldată de ploaie, de sânge şi de sudoare. Mă simt urâtă şi murdară şi nu-l privesc – nici măcar nu-l pot vedea, cum stau vârâtă-n pieptul său, neîngăduită privirilor lui – aşteptând clipa prielnică şi un pârâiaş, să sar, să-mi primenesc faţa, ca să mă pot uita în ochii lui şi să-i surprind necuprinsul ţipăt ascuţit al pupilelor, ţipătul fără glas al sublimei uniri dezlănţuite. Dar calul îşi urmează trapul în glod, peste pietre, prin iarba mătăsoasă şi elastică a coastei, şi
nu-i nici urmă de pârâiaş, aşadar nu-i speranţă. O fi frumos, urât, cât de cât viril? Are un miros plăcut. Sângele celorlalţi şi mai ales al ticălosului maur, care voia să mă facă bucăţele cu iataganul, i s-a amestecat în sudoare şi simt aici, la limanulnărilor mele pierdute în pliurile tunicii, două miresme de bărbat, aceea a înfrântului, acră şi prăbuşită, cea a învingătorului, acră şi înălţată, alungând-o pe cealaltă lângă trupul rămas fără
cap, tot mai îndepărtat în amintirea a ceea ce adulmec şi în amintirea acestei zile. Această înfiorare ce-mi răscoleşte nările este aidoma unei alte bătălii şi nu contenesc să mă frământ, dar şi să-mi preţuiesc norocul. De îndată ce mă va vedea, îi va fi greu să-şi stăpânească însetările nenumite. Ce voi grăi eu? Tunica sa albastră este de calitate bună şi simt pe alocuri urmele unui parfum străin, o adiere de femeie. Iar bidiviul lui
e minunat, o fi vreun nobil ori vreun ţăran ajuns, atras în război de momeala câştigului. Voi sfârşi prin a o afla, cât de curând, căci ne-am îndepărtat de larmă şi vâlvătaie, urcăm acum un povârniş sub soarele în asfinţit. Ne îndreptăm înspre castel, ca şi cum am străpunge cortina de cimbru, de parcă cimbrul s-ar fi transformat în arbore, în pădure, ca şi cum mireasma lui ar vrea să primenească lumea şi s-o aprindă în alt fel. Parfumul
ăsta sălbatic şi plăcut e mai puternic decât cel ce urcă dinlăuntrul veşmântului şi al cavalerului care mi-a salvat viaţa şi pe care-l strâng în braţe, ca să nu cad, ca să nu mă despart de acest trup de bărbat pe care nu-l cunosc, pe care-l voi cunoaşte în curând. Care n-a scos un cuvânt măcar, de când am părăsit satul.
Braţele-i sunt puternice, dar asta nu înseamnă mare lucru.

N-ar fi trebuit să-i tai capul. Ar fi fost destul să-i înfig spada chiar deasupra inimii, ca să mai fi putut respira câteva ore, vreo câteva zile cu un picuţ de noroc. Dar era femeia asta în faţa lui şi dacă aş fi şovăit o clipă ar fi despicat-o în două, dobitocul, să ucizi o viaţă atât de zveltă, cu forme atât de pure, să împiedici aceste picioare dalbe şi dezgolite să-şi continue alergarea prin lume. Poate că are o mutră prăpădită, dar ceea
ce înlănţui cu braţul stâng face mai mult ca o duzină de cadavre meşteşugit străpunse. Voi avea, aşadar, mai puţini bănuţi în pungă şi o femeie mai mult în amintire. Şi apoi, de ce nu, un corp de femeie e la fel de scump ca unul de bărbat. Dacă-i urâtă, cu atât mai rău pentru ea, voi putea s-o adaug restului de marfă. Urâtele nu-s bune la nimic. Convoiul trebuie să fie la Salamanca poimâine. E cam scurt timpul, dar vom face tot
ce trebuie. Îmi adulmecă haina, degetele ei îmi caută trupul, micuţa asta gingaşă şi zveltă nu-i chiar o ţărăncuţă fără carte.

Părul ei năclăit are o mireasmă îmbietoare. Nu se teme să se strivească de pieptul meu, să caute acolo un adăpost nu lipsit de primejdii. Trebuie să ajungem undeva, să nu pierdem timpul, o să-l încarc pe Eulalio cu marfa şi cu tot restul şi o să-l ajung din urmă mâine, la Toledo sau mai încolo, undeva pe drum. N-aş
fi crezut niciodată că un fost student la medicină va ajunge să practice această îndeletnicire, vreau să spun atât de josnică. În fond, de ce nu, tocmai un student la medicină, discipol al lui Galien şi al celor patru umori ale sale… N-ar fi trebuit… Dumnezeule, câţi ani încă îmi voi reproşa acel gest fără noimă, acea
falie în viaţa mea, până la sfârşitul zilelor probabil, căci gestul acela a făcut din mine ceea ce sunt acum, ceea ce nu voi înceta nicicând să fiu. Am zis nebun? Nu, cuvântul ăsta nu-şi are locul aici… Femeia aceasta va şti să mă facă să uit, cel puţin pentru o noapte, să mă smulgă regretelor şi să mă redea, poate pentru
totdeauna, ştiinţei mele, adevăratei mele orânduieli, adevăratelor mele căi. Femeile, eu ştiu acest lucru şi năzuiesc să fie aşa, au darul să te facă să uiţi totul. De ce nu şi aceasta, cu mijlocul atât de lin, cu degetele atât de măiestre, răvăşindu-mă cu nările-i fremătânde? Unde o fi învăţat ce este viaţa? Poate că ţin un
nou viitor sub braţul meu de războinic plăsmuit, aidoma unei pâini calde. Sunt înfometat. Dă-i pinteni! Castelul, ca un uriaş netrebnic, pitit în întuneric, va rămâne la dreapta mea, privind pe partea satului, în vale, unde bătălia nu s-a istovit încă de focuri. Ţipetele urcă, desluşite şi aspre, până aici sus, dar ce
rămâne din zi şi din gesturi nu este decât măcelul de la sfârşit.

Maurii fug deja către Cordoba, urmăriţi de ai noştri. L-am zărit pe Santiago la începutul luptei şi pe conte, tatăl său, călare pe bidiviii albi. Mi-a făcut semn cu spada, mi-a surâs chiar, înainte să îşi lase viziera, dar şi-a amintit imediat de… Cine nu-şi aminteşte? Voi rămâne pe vecie legat, atârnat de nebunia aceea, care nu m-a îndepărtat chiar de toţi prietenii mei – cei mai însemnaţi continuă să mă salute şi să-mi facă semn şi să-mi
surâdă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat – ar vrea să treacă peste, să şteargă faptele, dar eu sunt aici, aşa cum m-a dăltuit acea ispravă pentru totdeauna şi surâsul lor nu face doi bani, nici rugăciunile lor, de-şi vor fi amintind de mine la ceasul rugăciunii. Şi-apoi, precis s-ar face că nu mă văd, dac-ar afla ce
meşteresc în învălmăşeli, ce-i cu prezenţa mea şi cu calul meu negru şi cu arma mea scânteietoare la începutul, niciodată la sfârşitul măcelului.

De fapt, o să privesc niţel pe fereastră. Dac-ar şti, m-ar alunga de pe câmpul de luptă (afară de Santiago, poate, atât de molipsit de medicină, atât de inteligent şi de iscoditor, căruia îi plăcea să urmărească firul avar al vieţii, până în străfundurile îndepărtate ale rinichilor şi ale măruntaielor).

Să blasfemiez, am o poftă nebună să blasfemiez. Braţul lui îmi stârneşte durere, aşa de tare îmi strânge
mijlocul în menghina dorinţei sale. Nu m-a văzut încă, aceea care sunt în tot ce promite înfăţişarea mea. A început să-mi desluşească trupul, să se dumirească ce mă pricep să tăinuiesc sub tina uscată, care-mi preschimbă rochia într-o scoarţă de stejar. Şi jocul degetelor mele neîntinate pe pieptul său,
de fiecare dată mai aproape de subsuoară, l-o fi lăsat cu siguranţă să înţeleagă ceva. De ce mi-o fi salvat, de fapt, viaţa?

Habar n-avea cum sunt alcătuită. Dar, sigur, i-am văzut surâsul, o clipă doar, dinţii albi care mă îmbiau lângă el, dinţi care voiau să râdă şi nu reuşeau, îngrădiţi de forţa măştii pe care e obligat s-o poarte. Cine este acest bărbat care mă conduce înspre tainele sângelui său? Nu, nici urmă de pârâiaş. Lăsăm
în dreapta poarta castelului, asemănătoare unei guri larg deschise înspre întunecimea propriilor rărunchi – castelul acesta m-a înspăimântat întotdeauna şi, când eram copilă, nu-mi plăcea să mă apropii de el; îl revedeam în vis şi numele său îmi evoca mereu necurate întâmplări de familie; Consuegra cu nume de băbătie în putere, zămislind niscai giganţi – şi ne continuăm drumul pe partea unde se află morile, în trapul
mărunt al calului ostenit. Nu trebuie să mă gândesc la nimic, bine că am scăpat cu viaţă şi de data asta. Şi, la o adică, nici nu-mi vine să plâng. Ceea ce trebuie făcut este să mă lepăd de verighetă înainte de a ajunge acolo unde mă duce el, s-o ascund sau s-o arunc, legat de ceea ce se va gândi să facă din mine, potrivit tâlcului viitoarei noastre înţelegeri, căci nu vreau să ştie. Nici în ce fel. E întuneric deja şi voi găsi cum
să mă primenesc înainte ca el să se poată recunoaşte în ochii mei. Flăcările au ars totul în urma mea şi nu am nimic şi pe nimeni pe lume, în afară de acest piept, de care se striveşte zvâcnirea încinsă a sânilor mei.
Pe geam nu-i nimic de văzut, poate numai briza şfichiuind cu părelnică prietenie frunzişul auriu al mestecenilor şi, în depărtare, cele patru turnuri, unde în curând amiaza îşi va miorlăi inutila agăţare, insuportabila inconsistenţă. (
"O femeie pentru Apocalips",  de Vintilă Horia, Copyright Editura Vremea)

vintila horia spania valladolid foto arhiva de familie

Vintilă Horia(1915-1992) este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză Dumnezeu s-a născut în exil.

Prea puţin cunoscut în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.

Editura Vremea publică o serie de autor Vintilă Horia, început  cu "Memoriile unui fost săgetător",jurnal inedit, publicat cu sprijinul lui Cristian Bădiliţă, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea scriitorului. "Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu!“  şi  „Dumnezeu s-a născut în exil“, două volume care, alături de „Cavalerul resemnării“,publicat de Editura Vremea la începutul verii, formează „Trilogia exilului“ a lui Vintilă Horia. Seria mai cuprinde, la Editura Vremea, şi „Jurnalul unui ţăran de la Dunăre“.

Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite