„Glasul patriei“ sună fals (I)

Nichifor Crainic (1889-1972) a scris din 1962 la „Glasul Patriei“, publicaţie de propagandă comunistă destinată românilor din exil

Revista „Glasul patriei“ a fost o publicaţie de propagandă comunistă, plină de texte odioase, semnate de scriitori români de primă mână.

Câţi dintre cei de astăzi au auzit de „Glasul patriei", publicaţia de propagandă pe care regimul comunist a înfiinţat-o în 1955, în scopul de a-i pleda cauza în ochii  emigraţiei româneşti de după războiul al doilea? Dar câţi dintre cei de ieri au citit-o în toţi anii în care a apărut (până în 1972) şi în care era difuzată doar în străinătate?

Ana Selejan, autoare a mai multor studii despre literatura şi viaţa literară din deceniile cinci şi şase, a avut buna idee de a cerceta la Biblioteca Academiei colecţia publicaţiei şi de a-şi face cunoscute observaţiile într-o carte: „«Glasul patriei», un cimitir al elefanţilor în comunism", Editura Vremea, 2012. Citatele din numeroşii colaboratori fac lectura extrem de dezagreabilă.

Ca unul care a trăit epoca, pot afirma că, deşi cunoşteam existenţa revistei şi rostul ei, ca şi numele unora dintre colaboratori, fără a fi văzut niciun număr (mi-a lipsit curiozitatea), cartea Anei Selejan m-a uluit prin colecţionarea de texte odioase, datorate unor scriitori de primă mână, care s-au pretat, uneori din motive explicabile, deşi nu neapărat justificabile, alteori fără nici un motiv plauzibil, la un comerţ scandalos cu adevărul. Toţi au pledat fără măsură şi fără ruşine cauza regimului, încercând să-i atragă de partea lui pe numeroşi compatrioţi aflaţi în afara graniţelor, sugerându-le că repatrierea este cea mai sănătoasă opţiune, de vreme ce ţara cunoştea o prosperitate nemaivăzută şi libertatea le era garantată.

Un susţinător zelos al regimului

Cel mai activ avocat al regimului Dej a fost Nichifor Crainic. Se cade să încep cu el, înainte chiar de a da lista întreagă de colaboratori (aveţi puţintică răbdare!), pentru că nimeni n-a făcut atâta exces de zel şi n-a pus mai mult talent de expresie în pledoaria lui. Eliberat după 15 ani din închisoare, în care a suferit, conform mărturiilor altora, căci el a păstrat cea mai deplină tăcere, bătăi şi schingiuiri oribile, ca şi umilinţe greu de închipuit, Crainic a adresat „Glasului patriei", la două săptămâni de la eliberare, o scrisoare în care solicita „cinstea" de a colabora cu mărturii despre noua „rânduială" comunistă.

Scria el în chiar primul text care i-a fost publicat şi, cu siguranţă, inspirat de Securitate: „Am redeschis ochii în lumina libertăţii asupra unei ţări cu desăvârşire nouă, în totală opoziţie cu imaginea României vechi, pe care o purtam în minte. Am revăzut sate. Am revăzut oraşe. N-am putut să identific nimic cu ce cunoscusem înainte".

E greu de presupus că, în două săptămâni, Crainic avusese posibilitatea să vadă satele şi oraşele înnoite la care se referă. Dar ce contează? Propaganda n-a strălucit niciodată la capitolul adevăr. În ce-i priveşte pe expatriaţii care se îndoiau de spusele poetului şi publicistului sau pe cei care cutezau să-l acuze de „colaboraţionism", pe aceştia Crainic îi gratula cu epitete grase ieşite din condeiul lui de mare polemist: „lepădături", „huligani", „urdori", „epave", „paraziţi", „spectre", „asasini" şi, cu o expresie ulterior încetăţenită în limba de lemn a tuturor timpurilor viitoare, „trădători şi renegaţi". Expresia va deveni titlu de rubrică.

Formule memorabile

Trebuie să-i recunoaştem fostului diriguitor al „Gândirii" interbelice plasticitatea limbii, în pofida enormităţii caracterizărilor: „Cioran nu e numai un act de renegare degenerată, dar şi un act de demenţă şi de imbecilitate intelectuală"; (Mircea Eliade este) „un sexolog maniac". Un anume limbaj vehement-agresiv, pe care îl întâlnim şi astăzi, îşi poate găsi o origine, fie şi inconştientă, în articolele lui Crainic de la „Glasul patriei" de la începutul anilor 1960. Crainic nu publică doar articole sau reportaje.

Înainte de Radu Gyr, el este cel care fixează, în paginile revistei de care vorbim, tiparul tematic al poeziei menite a-i captiva pe românii de pretutindeni: elogiul belşugului. Era mijlocul cel mai sigur de a sugera expatriaţilor să revină. Crainic n-a publicat nimic, cât a trăit, în restul presei culturale (poate nu întâmplător a murit în acelaşi an cu „Glasul patriei", în 1972).

În 1968, antologia mea a fost interzisă, printre altele, deoarece conţinea câteva poezii de Crainic! Era, de altfel, prima dată când generaţiile postbelice îi puteau vedea numele (vorba vine, dată fiind circulaţia exclusiv în afară a publicaţiei de propagandă) în altă parte decât în „Glasul patriei".
Despre ceilalţi colaboratori, în numărul viitor.

"E greu de presupus că, în două săptămâni, Crainic avusese posibilitatea să vadă satele şi oraşele înnoite la care se referă. Dar ce contează? Propaganda n-a strălucit niciodată la capitolul adevăr.''