FRAGMENT Jordan Peterson, autorul volumului „12 reguli de viaţă”:  „Oamenii îşi creează lumile cu instrumentele pe care le au la îndemână”

Psihologul canadian Jordan B. Peterson a devenit în ultimii ani un feomen mediatic, prezentările şi interviurile sale de pe Youtube adunând mai bine de 30 de milioane de vizualizări. În librăriile româneşti a apărut cea mai recentă carte a sa, „12 reguli de viaţă”, apărută la editura Trei. „Adevărul” prezintă în premieră, un fragment din cartea lui Peterson.

Plecând de la revelaţiile marilor religii ale lumii, dar şi de la capodoperele literare şi filosofice (ale unor Goethe, Nietzsche sau Dostoievski), autorul ne îndeamnă să revenim la clasicele virtuţi (disciplină, curaj, onestitate, prietenie etc.) şi să ne asumăm răspunderea pentru existenţa noastră, în care există totuşi un sens ce aşteptă să fie căutat. 

Într-o lume în care structura familiei este în colaps, educaţia este adesea impregnată de ideologie, iar societatea politică a ajuns să fie periculos de polarizată, cele „12 Reguli de viaţă” încearcă să ofere un antidot: redescoperirea vechilor adevăruri şi valori, care ajuta, în plină epocă relativistă, la o viaţă mai bună. 

-FRAGMENT-

„Regula 3

ORĂŞELUL COPILĂRIEI

Orăşelul în care am crescut eu fusese ridicat cu doar cincisprezece ani mai devreme, în platoul nesfârşit al preriilor canadiene. Fairview, din statul Alberta, făcea parte dintr‑o regiune de graniţă, lucru demon­strat de barurile de cowboys din zonă. Magazinul The Hudson’s Bay Co., situat pe Strada Principală, încă mai cumpăra blănuri de castor, de lup şi coiot direct de la vânătorii locali. Trei mii de oameni locuiau acolo, la şase sute de kilometri distanţă de cea mai apropiată metro­polă. Nu existau cablu tv, jocuri video sau internet. Nu era deloc simplu să te distrezi la modul inocent în Fairview, cu atât mai mult în timpul celor cinci luni de iarnă, cu zilele lor consecutive de minus patruzeci de grade şi nopţile şi mai reci.

Când e atât de frig, lumea e un loc diferit. Beţivii oraşului îşi înche­iau vieţile triste destul de timpuriu. Leşinau în mormane de zăpadă la trei dimineaţa şi nu se mai ridicau de acolo. Când afară sunt minus patruzeci de grade, nu prea ieşi la plimbare. Aerul arid de deşert îţi strângea plămânii de la prima respiraţie. Gheaţa acoperea genele şi se lipea de ele. Părul lung, ud de la duş, îngheţa bocnă şi apoi, după ce se dezgheţa într‑o cameră mai caldă, începea să se electrizeze şi să îi bage în sperieţi pe ceilalţi. Copiii îşi puneau limba pe barele din parcul de joacă doar o singură şi ultimă dată. Fumul ieşit din coşurile caselor nu apuca să se înalţe. Învins de frig, plutea în jos, adunându‑se în nori ca de ceaţă peste acoperişurile şi curţile acoperite de zăpadă. Peste noapte, maşinile trebuiau conectate la o sursă de curent care aprindea încălzitorul auxiliar lipit de motor — altfel, dimineaţa uleiul nu s‑ar fi pus în mişcare şi motorul nu ar mai fi pornit. Uneori oricum nu porneau. Învârteai iar şi iar cheia în contact, dar motorul rămânea tăcut. Scoteai bateria îngheţată din maşină, deşurubai şuruburile cu degetele îngheţate şi o aduceai în casă. După câteva ore în care gheaţa se transforma în condens, bateria se încălzea suficient cât să aprindă motorul. În maşină nu vedeai nimic prin lunetă. Aceasta îngheţa în noiembrie şi rămânea aşa până în mai. Dacă o răzuiai pe dinăuntru, nu făceai decât să uzi tapiţeria. Apoi geamul îngheţa la fel de repede. Într‑o noapte în care am plecat în vizită la un prieten, am stat două ceasuri pe marginea scaunului din dreapta a unui Dodge Challenger 1970, cocoşat peste schimbătorul de viteze, ca să curăţ încontinuu geamul din faţa şoferului deoarece nu mai mergea încălzirea. Iar să ne oprim nu era o opţiune. Căci pur şi simplu nu aveam unde să ne oprim.

Era crunt şi pentru pisici. Felinele din Fairview aveau urechi şi cozi scurtate deoarece vârfurile le erau mâncate de degerături. Semănau cu nişte vulpi arctice, care au dezvoltat aceste trăsături pentru a face mai bine faţă frigului intens. Într‑o zi, pisica noastră a ieşit afară fără să observe nimeni. Am găsit‑o mai târziu, cu blana lipită de treptele reci din ciment din spatele casei. Am separat‑o cu atenţie de ciment, fără să‑i producem nicio rană — în afară de cele de orgoliul ei vătămat. În tim­pul iernii, pisicile din Fairview erau în pericol şi din cauza maşinilor, dar nu din motivele la care v‑aţi gândi. Pericolul nu erau maşinile care alunecau şi le călcau. Aşa sfârşeau numai pisicile ghinioniste. Pericu­loase erau maşinile asaltate imediat după ce au fost folosite. O pisică înfrigurată s‑ar putea să se bucure nespus de şansa de a se strecura pe sub maşină şi de a se cuibări pe un motor încins. Dar dacă proprietarul decide să folosească din nou maşina, înainte ca motorul să se răcească şi pisica să‑şi vadă de drum? Ei bine, în acel caz pisicile ahtiate după căl­dură ar fi avut ghinionul să facă cunoştinţă cu ventilatorul de radiator.

Şi pentru că ne aflam foarte la nord, iernile friguroase erau şi foarte întunecate. În decembrie, soarele răsărea abia la 9:30 dimineaţa. Ne târam spre şcoală prin beznă. Nici după‑amiază când ne întorceam acasă nu era mult mai luminos afară. Adolescenţii nu aveau mare lucru de făcut în Fairview, nici măcar vara. Însă iernile erau mult mai rele. Conta mult ce prieteni aveai. Conta enorm.

PRIETENUL MEU CHRIS ŞI VĂRUL LUI

Aveam un prieten pe atunci. Îl vom numi Chris. Era un băiat inteligent. Citea mult. Îi plăcea aceeaşi literatură science‑fiction pe care o gustam şi eu (Bradbury, Heinlein, Clarke). Era inventiv. Era interesat de dispo­zitive electronice, angrenaje şi motoare. Era un inginer înnăscut. Toate acestea erau, totuşi, eclipsate de ceva straniu petrecut în familia lui. Nu ştiu despre ce a fost vorba. Surorile lui erau inteligente, tatăl său era blând, iar mama lui era bună. Fetele păreau în regulă. Dar Chris fusese lăsat prea mult nesupravegheat. Era furios, plin de resentimente şi lipsit de speranţă, în ciuda inteligenţei şi curiozităţii sale.

Toate acestea căpătaseră şi o formă fizică — şi mă refer la camioneta lui Ford din 1972. Acel vehicul notoriu avea cel puţin câte o îndoitură pe fiecare zonă din exteriorul său avariat. Mai rău, avea un număr echivalent de îndoituri şi în interior. Cele din interior erau produse de corpurile prietenilor în momentele accidentelor care generaseră defor­mările de pe exterior. Camioneta lui Chris era aceea a unui nihilist. Avea şi un autocolant pe măsură: Be Alert — The World Needs More Lerts*. Combinaţia dintre acest mesaj care încuraja şofatul precaut şi rănile evidente ale autovehiculului crea un efect demn de teatrul absurdului. Nimic nu era întâmplător în cazul lui Chris.

De fiecare dată când el îşi avaria camioneta, tatăl lui o repara şi‑i cumpăra ceva. Avea o motocicletă şi o maşină mare de îngheţată. De motocicletă nu‑i păsa şi nici îngheţată nu vindea. Se plângea adesea de tatăl lui şi de relaţia lor. Tatăl lui era bătrân şi destul de bolnav, fiindu‑i descoperită o afecţiune în stadiu avansat. Nu avea energia pe care ar fi trebuit s‑o aibă. Poate că nu acorda fiului destulă atenţie. Poate că asta a fost suficient ca să le strice relaţia.

Chris avea un văr, Ed, cu vreo doi ani mai mic. Îmi plăcea de el, atât cât poate să‑ţi placă de vărul mai tânăr al unui prieten adolescent. Era un puşti înalt, inteligent, fermecător şi arătos. Era şi iute de limbă, de asemenea. La doisprezece ani, i‑ai fi prezis un viitor strălucit. Dar Ed a alunecat într‑un stil de viaţă perdant, semideraiat. Nu făcea crize de nervi, cum făcea Chris, dar era la fel de confuz. Dacă i‑ai fi cunoscut prietenii, ai fi putut crede că o luase pe căi greşite din cauza anturajului. Dar amicii lui nu erau mai pierduţi sau mai delincvenţi ca el, deşi erau cumva mai puţin inteligenţi. Situaţia lui Ed — ca şi a lui Chris — nu a cunoscut nicio îmbunătăţire după descoperirea marijuanei. Marijuana nu e rea pentru toată lumea, la fel cum nici alcoolul nu e nociv pentru toţi. Uneori pare chiar să aibă un efect benefic. Dar nu în cazul lui Ed. Şi nici al lui Chris.

Eu, Chris, Ed şi restul adolescenţilor ne petreceam serile condu­când maşinile şi camionetele noastre din anii 1970. Mergeam pe Strada Principală, pe Bulevardul Gării, pe lângă liceu, spre capătul nordic al oraşului, apoi către Vest — şi tot aşa la nesfârşit. Când nu ne plimbam cu maşinile prin oraş, mergeam în zona rurală. Cu un secol în urmă, topografii au acoperit cu un sistem de parcele vasta întindere de cinci sute de mii de kilometri pătraţi a marii prerii vestice. La fiecare trei kilometri, mergând spre nord se întindea câte un drum pavat. La fiecare doi kilometri spre la vest, un nou drum; la fel şi spre sud. Drumurile nu se terminau niciodată.

PUSTIUL ADOLESCENŢEI

Când nu ne plimbam cu maşinile prin oraş sau pe la ţară, eram la o petrecere. Se găsea mereu câte un tânăr (sau cineva mai bătrân şi mai dubios) să‑şi deschidă casa pentru prieteni. Locuinţa respectivă deve­nea o casă temporară pentru tot felul de petrecăreţi, dintre care mulţi soseau gata beţi sau se trotilau imediat cum ajungeau. Petrecerile se puteau întâmpla şi spontan, prilejuite de plecarea din oraş a părinţi­lor nebănuitori ai vreunui adolescent. Atunci, ocupanţii autovehicule­lor şi camionetelor, care survolau neîncetat oraşul, observau luminile aprinse, dar fără maşina familiei în faţa casei. Asta nu era de bine. Lucrurile puteau să scape serios de sub control.

Nu mi‑au plăcut petrecerile adolescenţilor. Nu am nostalgii legate de ele. La aceste chefuri, luminile erau aproape stinse. Aceasta păstra con­ştientizarea de sine la un nivel scăzut. Volumul prea tare al muzicii făcea conversaţia imposibilă. Iar de vorbit, oricum se vorbea puţin. Printre cei prezenţi se găseau mereu şi câţiva dintre psihopaţii oraşului. Toată lumea bea şi fuma exagerat de mult. Atmosfera era încărcată de o senzaţie mohorâtă şi apăsătoare a lipsei unui sens în viaţă; nu se întâmpla nimic niciodată (dacă nu punem la socoteală episoade ca acela în care un coleg timid şi beat a început să fluture prin faţa noastră puşca lui încărcată, de calibru 12, ca acela în care fata care mai târziu avea să‑mi devină soţie a insultat dispreţuitor un tip care o ameninţa cu cuţitul sau ca acela în care un alt amic s‑a urcat într‑un copac mare, s‑a răsucit pe‑o cracă şi a aterizat pe spinare, pe jumătate mort, lângă focul de la baza copacului, urmat la fix un minut mai târziu de amicul lui şi mai tăntălău).

Nimeni nu ştia ce căuta de fapt la asemenea chefuri. Speram la vreo majoretă? Îl aşteptam pe Godot? Am fi ales, desigur, prima variantă (deşi erau puţine trupe de majorete în oraş), dar mai verosimilă ar fi fost a doua. Ar suna mai interesant, sunt convins, dacă aş fi zis că, plictisiţi de moarte, eram oricând dispuşi să ne implicăm în ceva mai productiv. Dar nu este aşa. Eram cu toţii nişte cinici prematuri, nişte tipi plictisiţi de viaţă şi nişte sceptici înnăscuţi, puţin dispuşi să‑şi asume responsabilităţi legate de cluburile de dezbateri, de societatea tinerilor militari sau de concursurile sportive de la şcoală pe care se chinuiau să le organizeze adulţii din jurul nostru. Să faci ceva, orice, nu era prea cool. Habar n‑am cum arăta viaţa de adolescent înainte ca rebelii de la finele anilor 1960 să‑i sfătuiască pe toţi să‑şi activeze sim­ţurile şi conştiinţa, să intre în armonie cu lumea şi să respingă orice convenţie. În 1955 era în regulă ca un adolescent să facă parte trup şi suflet dintr‑un club? Douăzeci de ani mai târziu sigur nu mai era. Mulţi dintre noi şi‑au deschis mintea şi s‑au dezbărat de convenţii. Dar nu la fel de mulţi s‑au armonizat cu lumea din jur.

Eu îmi doream să fiu în altă parte. Şi nu eram singurul. Toţi cei care au plecat din Fairview‑ul copilăriei mele ştiau că vor pleca de‑acolo până vor împlini doisprezece ani. Ştiam că trebuia să fugim. O ştia şi soţia mea, care a copilărit pe aceeaşi stradă cu mine. O ştiau şi prietenii mei — atât cei care au plecat, dar şi cei care au rămas. Era o aşteptare tacită în familiile tuturor celor destinaţi să facă o facultate; deci era doar o chestiune de timp. Pentru cei din familii mai sărace, un viitor care să includă şi studiile universitare nu era realist. Şi asta nu din cauza banilor. Taxele pentru studiile superioare erau foarte mici pe atunci, iar în Alberta se găseau din belşug locuri de muncă bine plătite. În 1980, eu am câştigat la o fabrică de cherestea mai mulţi bani decât aveam să câştig în orice alt post în următorii douăzeci de ani. Oricine putea (dacă voia) să meargă pe atunci la facultate, căci existau destule resurse financiare în Alberta bogată în petrol a anilor 1970.

CÂŢIVA PRIETENI DIFERIŢI — ŞI ALŢI CÂŢIVA LA FEL CA EI

În liceu, după ce tovarăşii din grupul meu iniţial abandonaseră cu toţii şcoala, m‑am împrietenit cu doi dintre nou‑veniţi. Veniseră în Fair­view la internat. În localitatea lor, chiar şi mai izolată decât a mea şi botezată pe măsură, Bear Canyon (Canionul Ursului), nu exista şcoală după clasa a noua. Comparativ cu noi, erau un duo ambiţios; direcţi şi de încredere, dar şi relaxaţi şi foarte amuzanţi. Când am plecat la cole­giul universitar din Grande Prairie, aflat la 150 de kilometri de casă, unul dintre ei mi‑a fost coleg de cameră. Celălalt şi‑a continuat studi­ile în altă parte. Ţinteau amândoi foarte sus. Deciziile lor ambiţioase le‑au stimulat şi pe ale mele.

M‑am simţit ca un peşte în apă la acel colegiu. Am dat de un alt grup, mai mare, de camarazi cu aceeaşi gândire ca a mea — lor li s‑a alăturat şi tovarăşul meu din Bear Canyon. Eram fascinaţi de literatură şi filo­sofie. Conduceam Asociaţia Studenţilor. Aceasta a devenit profitabilă pentru prima dată în istoria ei, graţie balurilor pe care le organizam. Căci cum ai fi putut să pierzi bani vânzându‑le bere tinerilor studenţi? Am pornit un ziar. Ne‑am apropiat de profesorii de ştiinţe politice, bio­logie şi literatură engleză la seminariile restrânse pe care le ţineau încă din primul an. Educatorii noştri au fost recunoscători pentru entuzias­mul nostru şi ne‑au predat bine. Ne construiam deci o viaţă mai bună.

Renunţasem la o mare parte din trecut. Într‑un oraş mic, toată lumea ştie cine eşti. Îţi târâi urechile după tine ca un câine care fuge cu con­servele legate de coadă. Nu poţi scăpa de cel ce ai fost. Pe atunci, slavă Cerului, nu era totul afişat online, dar informaţia era bine stocată în aşteptările şi amintirile spuse şi nespuse ale fiecăruia.

Când te muţi într‑un alt oraş, totul este suspendat, cel puţin pentru o vreme. Poate fi stresant, dar haosul aduce noi posibilităţi. Oamenii (şi tu însuţi) te pot limita cu noţiunile lor învechite. Te poţi scutura de rutină, pentru a‑ţi crea alte obiceiuri noi, alături de oameni care ţintesc spre lucruri mai bune. Am crezut că aşa arată dezvoltarea naturală. Am crezut că toţi cei care se mută au parte de — şi‑şi doresc — o experienţă de tip „pasărea phoenix“. Dar nu era chiar aşa.

Odată, pe când aveam cincisprezece ani, am mers cu Chris şi cu un alt amic, Carl, la Edmonton, un oraş de şase sute de mii de locuitori. Carl nu fusese niciodată într‑o urbe mare. Şi era de înţeles. Între Fair­view şi Edmonton distanţa era de 1300 km dus‑întors. Am parcurs‑o de multe ori, uneori cu părinţii, alteori singur. Îmi plăcea anonimatul pe care ţi‑l oferea metropola. Îmi plăceau noile începuturi. Îmi plă­cea evadarea din cultura mohorâtă şi constrângătoare a adolescenţei orăşelului meu. Aşa că i‑am convins pe cei doi prieteni să facem acea excursie. Dar ei nu au avut parte de aceeaşi experienţă. Imediat ce‑am ajuns, Chris şi Carl au vrut să cumpere nişte „iarbă“. Ne‑am îndreptat spre zonele din Edmonton care erau la fel de rele ca zonele proaste din Fairview. Am găsit aceiaşi vânzători de marijuana în colţuri ascunse de pe stradă. Ne‑am petrecut weekendul beţi în camera de hotel. Nu am văzut nimic, deşi călătorisem o groază.

Câţiva ani mai târziu, am asistat la o poveste chiar şi mai gogo­nată. Mă mutasem în Edmonton ca să termin studiile universitare. Împărţisem un apartament cu sora mea, care studia ca să devină soră medicală. Ea era mereu deschisă spre lucruri noi (nu cu mulţi ani mai târziu planta căpşuni în Norvegia, organiza safari‑uri în Africa, con­ducea camioane peste deşertul Sahara, dominat de tuaregi, sau făcea pe bona unor pui de gorilă din Congo). Aveam un apartament frumos, într‑un bloc turn nou, cu vedere spre albia largă a râului Saskatchewan de Nord. La orizont se vedeau siluetele marilor clădiri ale metropolei. Cuprins de entuziasm, mi‑am luat imediat o pianină nouă Yamaha. Apartamentul unde stăteam arăta bine.

Am auzit la un moment dat un zvon, cum că se mutase şi Ed, vărul mai mic al lui Chris, în acelaşi oraş. M‑am gândit că era o veste bună. M‑a sunat într‑o zi. L‑am chemat la mine în vizită. Eram curios cum îi mergea. Speram că era pe cale să‑şi împlinească o parte din potenţialul pe care‑l văzusem în el. Dar nu se întâmplase aşa. A apărut un Ed mai bătrân, mai chel şi mai cocoşat. Era deja mai mult un adult‑care‑nu‑o‑ducea‑prea‑gro­zav decât o tânără‑speranţă. Ochii lui erau două fante roşii, caracteris­tice consumatorului asiduu de marijuana. Ed îşi luase o slujbă — tundea gazonul şi mai presta servicii de întreţinere a grădinilor — care ar fi fost potrivită pentru un student care avea nevoie să‑şi rotunjească veniturile sau pentru cineva care nu era în stare de altceva. Dar pentru o persoană inteligentă, era un drum cu totul mort.

A venit însoţit de un prieten.

Pe prietenul lui mi‑l amintesc parcă şi mai bine. Avea creierii pră­jiţi. Era copt. Drogat din cale‑afară. Capul lui şi apartamentul nostru drăguţ şi civilizat nu încăpeau în acelaşi univers. Era şi sora mea acasă. Îl ştia pe Ed. Mai văzuse lucruri de genul ăsta. Dar nu m‑am bucurat defel că Ed adusese în casa noastră un personaj ca acela. Ed s‑a aşezat. S‑a aşezat şi prietenul lui, deşi nu cred că îşi mai dădea seama ce face. Era tragicomic. Afumat cum era, Ed se simţea totuşi ruşinat. Am tras din beri. Amicul lui Ed a privit în sus. „Particulele mele sunt împrăş­tiate pe tot tavanul“, a reuşit să articuleze. Rar au fost rostite cuvinte mai adevărate.

L‑am luat pe Ed deoparte şi i‑am explicat politicos că trebuia să plece. I‑am spus că nu ar fi trebuit să‑l aducă pe amicul său parazit. A dat din cap. A înţeles. Dar aceasta nu i‑a schimbat cu nimic situaţia. Vărul său mai mare, Chris, mi‑a scris mai târziu o scrisoare despre ce se mai întâmplase. Am inclus‑o în prima mea carte, Maps of Meaning: The Architecture of Belief, publicată în 1999: „Am avut prieteni“, spu­nea62. „Înainte. Putea fi oricine cu suficientă ură de sine, încât să o poată ierta pe a mea.“

Ce anume i‑a făcut pe Chris, Carl şi Ed incapabili (sau poate, mai rău, îndărătnici) să se mute, să‑şi schimbe prietenii şi să‑şi îmbunătă­ţească circumstanţele de viaţă? Să fi fost inevitabilul — o consecinţă a propriilor limite, a unor boli cronice sau a traumelor din trecut? Oame­nii sunt diferiţi, în definitiv, atât din punct de vedere structural, cât şi cauzal. Sunt diferiţi ca inteligenţă, care e în mare măsură abilitatea de a învăţa şi de a te transforma. Oamenii au personalităţi foarte diferite. Unii sunt activi, alţii sunt pasivi. Unii sunt anxioşi, alţii calmi. Pentru orice om decis să reuşească, există unul în egală măsură de indolent. Măsura în care aceste diferenţe sunt nişte trăsături fixe ale persoanei este mai mare decât ar presupune sau ar dori un optimist. Şi apoi avem boala, mentală şi fizică, diagnosticată sau invizibilă, care ne impune limitele ei şi ne modelează, la rându‑i, viaţa.

Chris a avut o cădere psihotică la treizeci de ani, după ce flirtase mai mulţi ani cu nebunia. Nu mult după asta s‑a sinucis. Să fi avut consumul lui masiv de marijuana un rol agravant sau să fi fost doar un medica­ment autoadministrat? În definitiv, consumul de droguri cu scop anal­gezic a scăzut în statele în care este legal consumul de marijuana, cum este Colorado63. Poate că pe Chris l‑a ajutat marijuana. Poate că i‑a alinat durerile şi nu i‑a accentuat instabilitatea. Să fi fost filosofia nihilistă pe care a cultivat‑o cea care i‑a pecetluit calea către cădere? Dar nu e oare posibil ca nihilismul să fi fost consecinţa unei stări autentice de boală sau doar o raţionalizare pur intelectuală pentru indisponibilitatea lui de a aborda responsabil viaţa? De ce a continuat — la fel ca vărul său, la fel ca alţi prieteni — să aleagă oameni şi locuri care nu‑i făceau bine?

Uneori, când oamenii au o părere proastă despre propria persoană — sau poate când refuză să‑şi asume responsabilitatea propriei vieţi —, ei îşi aleg cunoştinţe noi după exact aceeaşi tipologie care în trecut s‑a dovedit că nu le aduce decât probleme. Aceşti oameni nu pot crede că merită ceva mai bun — şi de asta nici nu caută altceva. Sau poate pur şi simplu nu vor să‑şi bată capul cu ceva mai bun. Freud numea asta „com­pulsie la repetiţie“. Şi se referea la tendinţa inconştientă de a repeta ororile trecutului — uneori poate pentru a le formula mai precis, alte­ori pentru a prelua mai activ controlul asupra lor, alteori din lipsă de alternativă. Oamenii îşi creează lumile cu instrumentele pe care le au la îndemână. Instrumente defecte produc lumi defecte. De aceea, cei care nu învaţă din trecut sunt condamnaţi să‑l repete. De vină este în parte destinul. Şi în parte incapacitatea individului. Să fie, în parte şi lipsa disponibilităţii de‑a învăţa? Sau refuzul de‑a învăţa? Sau refuzul motivat de‑a învăţa?” (Copyright: Editura Trei)

                                                                                                   (Foto: captură youtube)

Jordan B. Peterson, profesor canadian de psihologie, predă la Universitatea din Toronto, susţinând totodată conferinţe publice cu o audienţă remarcabilă. Este apreciat nu doar pentru criticile sale cultural-politice – cum ar fi obiecţiile la adresa „corectitudinii politice" -, dar şi pentru deschiderea sa către religie, filosofie, literatură şi studii politice. În calitate de psiholog clinician, Peterson lucrează cu clienţi afectaţi de depresie, anxietate sau schizofrenie, fiind şi consilier al unor manageri de top din firme din domeniul juridic. A fost consultant la Secretariatul General al ONU şi a mai predat la Harvard. A scris mai bine de o sută de articole ştiinţifice pe teme diverse (de la terapia dependenţelor la psihologia personalităţii) şi este autorul unui revoluţionar tom dedicat psihologiei religiei, Maps of Meaning: The Architecture of Belief (1999), în curs de traducere la Editura Trei.