FRAGMENT „După război la Paris. Cronica anilor regăsiţi” de Serge Moscovici, unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene

Serge Moscovici, teoretician al ecologiei politice

„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul „După război la Paris. Cronica anilor regăsiţi” de Serge Moscovici, apărut la Editura Polirom, în traducerea din limba franceză şi cu note de Magda Jeanrenaud. Text stabilit, prefaţa şi notele  îi aparţin Alexandrei Laignel‑Lavastine, iar postfaţa este scrisă de Pierre şi Denis Moscovici.

După apariţia în 1997 a Cronicii anilor risipiţi, în care îşi rememorează tinereţea petrecută în România, Serge Moscovici a lucrat la o urmare a acestei cărţi autobiografice, pe care însă nu a mai reuşit să o ducă la bun sfîrşit. Însemnările şi ciornele sale au fost reunite în volum de Alexandra Laignel-Lavastine, care oferă publicului o primă reconstituire a anilor de formare umană şi intelectuală ai celui ce avea să devină unul dintre marile nume ale psihologiei sociale şi un precursor al ecologiei politice. Ajuns în 1948 la Paris după ce străbate Europa devastată de război, tînărul Moscovici va izbuti să învingă izolarea, apropiindu-se de alţi doi evrei săraci şi dezrădăcinaţi ca şi el, cu care va lega o prietenie pe viaţă. Unul este Isac Chiva, născut la Iaşi, cel care va deveni mîna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss, iar celălalt Paul Celan, originar din Cernăuţi, considerat în scurtă vreme unul dintre marii poeţi ai secolului XX. Împreună, vor descoperi mediul boem al Cartierului Latin, traiul în hotelurile ieftine şi viaţa de noapte a Parisului, cu cluburile de jazz şi cabaretele sale, dar şi prietenia şi emulaţia intelectuală. Iar „Mosco” îşi va împlini visul de a deveni om „de carte”, absolvind cursurile Institutului de Psihologie pentru a ajunge apoi să lucreze la Sorbona, CNRS şi EHESS, acolo unde a abordat şi aprofundat problemele definitorii pentru gîndirea sa: simţul comun, enigma mulţimilor, puterea minorităţilor, condiţia de paria.

-FRAGMENT-

„În primăvara anului 1950, continuam să ridic, să stivuiesc şi să transport lăzi cu încălţări la domnul Albert, în numele legendarei sale formule: „A face şi a desface înseamnă tot a munci!”. Departe aşadar de Pămîntul Făgăduinţei, dar cu un program mai redus datorită bursei de la Entr’Aide Universitaire, care îmi asigura un acoperişdeasupra capului şi mîncare, cel puţin pentru cîteva luni. Să gîndesc pe termen lung îmi era aşadar cu neputinţă, iar nevoile mele imediate rămîneau primare. Însă aşteptarea verdictului de care aveam senzaţia că depindea întreaga mea existenţă se prelungea.

Pentru a atenua acea dureroasă senzaţie de plutire, mă duceam la Bibliotecă, obţinusem diploma Institutului de Psihologie şi continuam să frecventez seminariile lui Daniel Lagache, datorită căruia descoperisem viitoarea mea specializare. În rest, îmi reveneam de bine de rău după lugubrul tunel traversat în 1949, hoinărind seară de seară cu Chiva şi Paul. Trioul nostru se transforma, lună de lună, într-o mică trupă de „meteci” proveniţi din diverse orizonturi, străini şi exilaţi la fel ca noi, la care se vor adăuga ulterior tineri veniţi din provincie şi alţi rebeli cărora părinţii „burghezi” le tăiaseră subsidiile.

Atunci s-a produs ceva neaşteptat: la ieşirea dintr-un amfiteatru, Daniel Lagache s-a îndreptat în cele din urmă spre mine pentru a-mi aduce la cunoştinţă că... acceptase să-mi conducă teza! Fără doar şi poate că nu realiza, în acea clipă, că întindea un colac de salvare unui tînăr pe punctul de a se îneca. Sigur, mai întîi trebuia să redactez un proiect adevărat, dar, cînd îl abordasem pe Lagache în urmă cu un an, ajunsesem în punctul în care nu mai aveam altceva de făcut decît să mă las în seama Domnului. Mi-am pus soarta în mîinile lui şi cînd a murit, în 1972, am avut impresia că pierd un tată minunat. […]

Hotărînd să lucrez pe tema diseminării psihanalizei, îmbrăţişasem o problemă foarte complexă pentru un începător. Îmi amintesc însă cît de entuziasmat am fost cînd, analizînd diferitele componente ale cunoaşterii sociale, alegerea mea s-a oprit asupra uneia dintre ele: simţul comun. Iată opţiunea ideală, mi-am spus eu! Într-adevăr, avea toate atributele unui fenomen psihosocial: se defineşte independent de ştiinţă (precum familia sau piaţa), există şi se transmite în mod colectiv (precum limba sau competenţele) şi nu poate fi modificat arbitrar de indivizi.

Era desigur vorba de un capriciu, pentru că simţul comun nu se găsea în nici un dicţionar de noţiuni uzuale în ştiinţele umane. La drept vorbind, dădusem peste el fără voie, meditînd asupra unui pasaj dintr-o carte a lui Robert Lenoble, Essai sur la notion d’expérience, publicată la Paris în 1943. Într-un fel, el rezuma întreg proiectul meu. Iată fragmentul care mi-a atras atenţia: „Nu există un simţ comun, ci tot atîtea simţuri comune cîte civilizaţii. Simţul comun al europeanului, vulgarizator al moralei creştine, filozofiei şi ştiinţelor mecaniciste, nu este identic cu cel al orientalului sau al unui negru african; simţul comun al francezului din secolul XX diferă profund de cel al francezului din secolul al XVIII-lea. Exprimat de limbaj, ca toate reprezentările colective, el redă o medie: trezeşte gîndirea celui ce nu gîndeşte, o copleşeşte pe cea a celui ce gîndeşte”. Nu ştim cum ştim, dar, într-o clipă, recunoscusem conceptul pe care-l căutam.

Desigur, evitam să-i spun lui Daniel Lagache că studiul meu urma să se concentreze pe transformarea psihanalizei în materie a simţului comun. Fiind el însuşi psihanalist, poate că ar fi considerat că sînt un îngîmfat sau un panegirist care nu a reflectat îndeajuns la viziunea lui. Totuşi, această primă interogaţie avea să mă facă să încerc ulterior să reînnoiesc conceptul de reprezentare colectivă, pe care-l consideram a fi mai promiţător decît cele de „opinie” sau „atitudini”, care prevalau pe atunci. […]

Meseria a devenit treptat coloana mea vertebrală. Sînt foarte conştient că centrele mele de interes şi stilul meu de cercetare au fost marcate de faptul că existenţa mea a fost un îndelungat exil – o viaţă, apoi o altă viaţă, asta a fost viaţa mea – şi că nu am putut avea niciodată un parcurs studenţesc cît de cît liniar. […]

„Lucrez, deci exist”, aceasta ar putea fi deviza mea. Altminteri, cine sînt eu atunci cînd nu citesc, cînd nu scriu şi cînd nu gîndesc? Niciodată nu am avut cu adevărat alte activităţi decît acestea trei. În 1951, după aproape patru ani de la sosirea mea în Paris, visul meu începea, în orice caz, să se concretizeze, în ciuda nesiguranţei permanente privind viitorul. Daniel Lagache mă salvase şi aveam, în sfîrşit, să pot naviga în largul mării. Pentru a mă îndrepta spre ce anume? Încă nu ştiam nimic. Dar argonauţii nu spuneau oare că important este să navighezi, nu să trăieşti?

Acestea fiind spuse, duceam – cu foarte mare intensitate chiar – o triplă existenţă, împărţită între serviciul din confecţii, studiu şi viaţa noastră de noctambuli”. (Copyright: Editura Polirom)

Serge Moscovici (1925, Brăila – 2014, Paris) este unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene şi se numără printre principalii teoreticieni ai ecologiei politice. Din 1979, a fost director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Ofiţer al Legiunii de Onoare şi doctor honoris causa al London School of Economics, al Instituto Superior de Ciências do Trabalho e da Empresa din Lisabona, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum şi al universităţilor din Bologna, Brazilia, Bruxelles, Buenos Aires, Évora, Geneva, Glasgow, Iaşi, Jönköping, Pécs, Roma, Sevilla şi Sussex. Dintre numeroasele sale lucrări, la Editura Polirom au mai apărut: Psihologia socială sau maşina de fabricat zei (1997), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt (coord., 1998), Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiografică (1999), Urmele timpului. Iluzii româneşti, confirmări europene (Serge Moscovici în dialog cu Adrian Neculau, 2002), Metodologia ştiinţelor socioumane (coord. împreună cu Fabrice Buschini, 2007), Influenţă socială şi schimbare socială (2011), Psihologia socială modernă. Istoria creării unei ştiinţe sociale internaţionale (în colaborare cu Ivana Marková, 2011).