FOTO Parisul lui George Banu: despre întâlnirea cu Cioran, Teatrul Odéon şi casa în care a locuit 30 de ani
0
În volumul „Parisul personal. Autobiografie urbană“, teatrologul George Banu schiţează traseul celor mai memorabile locuri din capitala franceză, după mai bine de 40 de ani petrecuţi acolo. Banu povesteşte despre casa lui Emil Cioran, aflată în vecinătatea Teatrului Odéon, despre Teatrul Bouffes du Nord, care poartă amprenta lui Peter Brook, dar şi despre locuinţa proprie, din strada Rue de Rivoli nr. 16, unde a trăit timp de 30 de ani.
Biografia „Parisul personal“ a apărut la sfârşitul anului trecut, la Editura Nemira. Fotografiile din lucrare aparţin Mihaelei Marin, fotograf specializat în domeniul artelor spectacolului în teatru şi operă. Pe 6 aprilie, George Banu este invitatul Conferinţelor Teatrului Naţional Bucureşti (TNB), pentru a vorbi despre acest volum.
După ce a absolvit studiile la Academia de Teatrul şi Film de la Bucureşti, George Banu s-a stabilit la Paris, în 1973, ca profesor de teatrologie la Noua Sorbonă. „Am intrat la Sorbonne Nouvelle pe 17 februarie 1974; încă nu mi se tociseră pingelele bucureştene, pentru a vorbi ca Hamlet. Franceza nu-mi era perfectă, dar vocaţia pedagogică indiscutabilă, ca şi – acum încă mă mir – inconştienţa: nu mă temeam. Un coleg mă prevenise: «Aici nu e ca la Bucureşti. Dacă un student pleacă înainte de terminarea cursului, acesta nu e semn de nemulţumire, ci doar de obligaţii de supravieţuire: fără burse, toţi lucrează în exterior». Am predat, am discutat, am corectat, m-am implicat, dar niciodată n-am regretat. Poate doar acum, la sfârşit, când descopăr o libertate pe care, ca pedagog, n-am avut-o întotdeauna. Ştiu, însă, că schimburile au fost reciproce, că am transmis şi mi s-a transmis, că nu am fost profesor vanitos, ci pedagog curios, deschis dialogului, împărtăşind cu studenţii aceeaşi iubire şi neiubire de teatru“, povesteşte Banu despre experienţa ca pedagog.
O vecinătate: Teatrul Odeon şi casa lui Cioran FOTO Mihaela Marin
În Paris, George Banu l-a întâlnit pe Emil Cioran, a cărui locuinţă se afla pe aceeaşi stradă cu Teatrul Odéon, „singurul mare exilat de care eram atras“, după cum punctează teatrologul. „M-a primit, prima oară râzând, şi m-a surprins, dar m-a şi sedus: el nu confirma «aşteptarea» suscitată de scrierile apocaliptice, ci, oral, o contrazicea, o infirma. (...) L-am întâlnit des, m-a primit binedispus la etajul VI, i-am văzut austera cameră de lucru ce mi s-a părut a reconstitui perfect un interior de chilie românească, de la Agapia sau Văratic, ca şi cum el, imprecatorul antiromân, îşi contruia un spaţiu interior românesc. Din nou, Cioran mi s-a părut a fi dublu, reticent la monotonia opţiunii unice. Am vorbit în celula lui de călugăr neasumat de «raiul» care i se părea încă a fi Poiana Sibiului, despre Cehov şi Marc Aureliu, despre evrei şi francezi. Iubeam aceste dialoguri frânte, aceste schimburi fragmentare, aceste mărturii asumate în inima Parisului, alături de Teatrul Odéon al cărui constant spectator eram“.
Esplanada unde a dansat Hitler cu bucuria de a avea Parisul la picioare FOTO Mihaela Marin
Un loc care i-a rămas în memorie lui George Banu este Teatrul Bouffes du Nord, care poartă amprenta englezului Peter Brook. „Aici, când intraţi în teatru, foaierele sunt înguste, sala de recepţie e mediocru concepută, cafeneaua, inconfortabilă, totul dirijează organic publicul spre sală şi scena unde separaţiile şi ierarhiile au fost abolite. Suntem împreună, căci «între actori şi spectatori nu există decât o diferenţă de situaţie şi nicio opoziţie fundamentală», scrie Brook. Locul îi confirmă gândirea şi la Bouffes. (...) Brook a atenuat nu doar frontierele spaţiale, ci şi pe cele strict teatrale, legate de fabricarea secretă a miracolelor reprezentaţiei. El a eliminat orice element de disimulare, de camuflare...“, îşi aminteşte teatrologul.
L-am întâlnit des (pe Emil Cioran, n.r.), m-a primit binedispus la etajul VI, i-am văzut austera cameră de lucru ce mi s-a părut a reconstitui perfect un interior de chilie românească, de la Agapia sau Văratic, ca şi cum el, imprecatorul antiromân, îşi contruia un spaţiu interior românesc. Din nou, Cioran mi s-a părut a fi dublu, reticent la monotonia opţiunii unice. Am vorbit în celula lui de călugăr neasumat de «raiul» care i se părea încă a fi Poiana Sibiului, despre Cehov şi Marc Aureliu, despre evrei şi francezi.
Din multele cafenele care împânzesc străzile Parisului, lui George Banu i-a rămas în memorie Café Zimmer, un „centru urban al oamenilor de teatru“. „La Zimmer m-am văzut cu prieteni, am programat călătorii, am asistat la propria-mi îmbătrânire căci, în ani, pereţii şi-au schimbat aspectul şi au pierdut graţia vieneză iniţială pentru a se îmburghezi şi a afişa fastul kitsch cultivat, cum spunea o prietenă moscovită, de «nouveaux russes», parafrază după detestabilii «nouveaux riches». Trei generaţii de patroni s-au succedat... dar pe mine m-au marcat «clipele de viaţă» petrecute aici cu Dan Hăulică, sosit, ca de obicei, cu întârzierea cronică ce-i e proprie, cu Andrei Şerban, cu care am plănuit un neîmplinit voiaj în India, cu Peter Stein, tensionat de pierderea actriţei sale fetiş, Edith Clever, şi cu promisiunea de a o extrage din «ghearele» lui Syberberg, cu Patrice Chéreau, pentru a pregăti cartea ce o făceam împreună, «J'y arriverai un jour», şi, mai recent, cu... Carmen Muşat, cu Mihaela Marin, cu Mircea Martin“, îşi aminteşte Banu.
Despre Palatul Chaillot, „un loc de amintire, dar de neiubire“
„Chaillot – un reper pe harta Parisului meu personal. I-aş putea consacra un jurnal. Premiere agitate, sala modificată, discuţii pasionate, jurnalul şi dezbaterile suscitate, şedinţa Partidului Comunist ce-mi reproşa, mai drastic decât la Bucureşti, modul de a prezenta Rusia cu ocazia unui spectacol Cehov/ Axionov, apoi crearea a ceea ce va rămâne împlinirea mea editorială, revista «L'Art de Théâtre». (...) Azi, când privesc Palatul sau revin la Chaillot ca spectator, memoria se activează doar mecanic, fără o reală implicare biografică. Îmi amintesc, dar nu realizez că eram eu, dar liber şi insensibil la prestigiul funcţiei acordate, că eram eu, tânăr şi dezinvolt, că eram eu, cel de atunci, căruia azi locul acesta nu-i mai vorbeşte, ca şi cum l-ar fi expulzat“, depănează George Banu.
Teatrologul, în camera sa de lucru FOTO Mihaela Marin
George Banu, născut pe 22 iunie 1943, la Buzău, este teatrolog şi profesor universitar român stabilit la Paris. Din martie 2013 este membru de onoare al Academiei Române. A studiat la Academia de Teatru şi Film de la Bucureşti, unde l-a avut drept coleg pe cunoscutul regizor Andrei Şerban. La sfârşitul anului 1973 s-a stabilit la Paris, unde predă teatrologia la Sorbona, din 1974. A scris numeroase reviste de referinţă consacrate scenei contemporane şi principalelor sale personalităţi, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menţionăm: Livada de vişini, teatrul nostru, Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Shakespeare – lumea-i un teatru, Nocturne, apărute la Editura Nemira.
Fotografiile din volumul „Parisul personal“ sunt realizate de Mihaela Marin, fotograf specializat în domeniul artelor spectacolului de teatru şi operă. A publicat volume consacrate creaţiei lui Dragoş Galgoţiu, Silviu Purcărete etc., precum şi albume dedicate operei recente a lui Andrei Şerban. În prezent lucrează cu Opera Naţională din Paris, cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi festivalurile de la Cluj.
Se încarcă comentariile...
