Felicia Simion, fotograf: „Fotografiile de la Dăbuleni mi-au adus aminte de bunica mea, împodobită cu toate florile lumii“ INTERVIU
0Cu gândul la bunica ei, Felicia Simion a fotografiat bătrânele satului românesc actual în haine obișnuite, dar cu flori, „un omagiu adus întregii generații de bunici“.
Numele ei este Felicia Simion (29 de ani) și-și plimbă Aurora Boreală pe străzile Bucureștiului atunci când nu fotografiază. La 13 ani a găsit pe internet arhiva de fotografie Magnum, care i-a stârnit curiozitatea atât de mult încât părinții să-i dăruiască un aparat de fotografiat. Zece ani mai târziu a absolvit cursurile de foto-video ale Universității Naționale de Arte și s-a specializat în Etnologie, antropologie culturală și folclor la Facultatea de Litere din București. Imaginile ei, realizate într-un stil inconfundabil, stau la limita dintre fotografie documentară și cea suprarealistă. Până azi au însoțit textele jurnaliștilor în publicaţii internaționale precum „The New York Times“, „Le Monde“, „Vogue“, „The Guardian“ și lista poate continua.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Felicia a deschis ușa către lumea magică a fotografiilor sale, fie ele poetice sau etnografice, fie vulnerabile. Ea a vorbit despre temele sensibile pe care deseori le abordează în arta sa, dar și despre cele personale, precum depresia postnatală, care s-a concretizat în proiectul „Postpartum“, unde vorbește curajos despre perioada de după nașterea Aurorei.
„Weekend Adevărul“: De unde vine această curiozitate pentru etnologie și tradiție?
Felicia Simion: Din copilărie. Am petrecut câțiva ani la bunici și, copilă fiind, toate vacanțele de vară m-au făcut să am o strânsă legătură cu satul natal al mamei. În tot acel timp, eram cu toate femeile și toți bărbații care așteptau la 7 seara să se întoarcă vaca de la cireadă. Culegeam mușețel, mergeam după ploaie să adun ciuperci sau îmi amintesc cum mâncam colivă din palmă. Cred că datorită acestor legături strânse din copilărie am ajuns acum să caut să mă întorc, dacă nu fizic, măcar sufletește, în locurile acelea.
Există o legătură între copilăria ta și seria „Les femmes aux fleurs“?
Fotografiile au fost realizate la Dăbuleni, anul trecut, într-o scurtă vizită în care îmi propusesem să vorbesc un pic despre problemele de mediu din localitate, precum seceta. Inițial am făcut aceste portrete pe un fundal simplu, alb. Acum, după jumătate de an, am redeschis albumul cu proiectul respectiv și m-am uitat la ele cu alți ochi: toate femeile purtau ceva înflorat, ori că era șorț, ori că era bluză, toate aveau acest laitmotiv. Mi-am adus aminte de Lizica, bunica mea, care în tinerețe se îmbrăca cu haine cu flori și, mai ales acum, la bătrânețe, era împodobită cu toate florile lumii. Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva cu asta și am reinterpretat fotografiile pe care le-am făcut anul trecut. Am compus aceste fundaluri cu florile de pe îmbrăcămintea bunicilor cu gândul la propria mea bunică. Practic, este un omagiu adus nu numai bunicii mele, ci întregii generații de bunici din România.
Linia fină dintre tradiție și contemporaneitate
Spui în proiectul tău „Ethnographies“ că ești interesată de trecutul care reinterpretează arhaicul. Tu cum reinterpretezi acest arhaic?
Îmbin fotografia fine art cu fotografia documentară, dar să nu fiu neapărat jurnalistică, ci să ofer și o latură pe alocuri surreal (n.r. – de suprarealism). În fotografiile mele este o linie fină între tradiție și contemporaneitate. Practic, ce am făcut cu seria „Ethnographies“, în vreo trei ani de drumuri pe care le-am parcurs prin țară în căutare de tradiții și obiceiuri, a fost să extrag fix acele momente de sărbătoare, în interiorul cărora aveau loc tradițiile, și să le surprind cu un ochi ludic. Nu am vrut să mă blochez în felul în care se făceau aceste tradiții acum zeci de ani, nu am căutat neapărat să fie cât mai autentică. Am vrut să văd cum sunt ele actualmente, ce fac oamenii acum, cum s-au adaptat și așa mai departe.
Ți-a rămas în minte fie o tradiție, fie o sărbătoare care a avut o semnificație aparte pentru tine?
Obiceiul iordănitului din Ghindeni, în Dolj, s-a întâmplat să fie făcut acum câțiva ani în anul în care am sunat eu la primărie să întreb dacă se mai face obiceiul și dacă pot veni să fac fotografii. Am înțeles, ulterior, că în ultimii ani nu se mai organizase, dar prin prisma faptului că cineva voia să vină să fotografieze, au reluat tradiția. Mi s-a părut foarte interesantă abordarea asta în care o tradiție a fost reînviată, nu pot să spun că prezența mea a reînviat tradiția, dar am fost cumva parte din motivație. La fel și în Maramureș, pentru lucrarea mea de disertație am făcut niște interviuri cu preotul din sat care a mărturisit că oamenii, acum câțiva ani, au început să-și ardă casele de lemn tradiționale pentru că le considerau vechi și stricate. Dar au venit din ce în ce mai mulți turiști care au vrut să aprecieze frumusețea lor și atunci au renunțat la acest obicei, începând să le păstreze și să le pună în valoare. Este foarte interesant modul în care oamenii din exterior influențează tradiția.
Putem să sprijinim obiceiurile locale în vreun fel?
Eu cred că oamenii au nevoie de o confirmare, o apreciere a valorilor, atunci clar și tradițiile au nevoie de asta ca să poată supraviețui. Eu sunt pentru valorificarea și aducerea în față a ceea ce a rămas din tradiție, exact așa cum este ea acum, adaptată societății contemporane. Este fain să vezi ce bucurie le poți aduce unor oameni și ce conștientizare poate naște în ei o simplă fotografie cu telefonul în fața porții lor și le spui un „Bună ziua! Ce poartă frumoasă aveți!“. Pentru ei înseamnă foarte mult.
În ce manieră să ne raportăm față de alte reinterpretări ale arhaicului în prezent?
În fotografie, în general, trebuie să-i respectăm pe oameni. Am mereu asta în minte atunci când fotografiez pe cineva. Am acest respect față de l'etranger (trad. – străin), față de celălalt. Îmi doresc ca abordarea celui care privește să fie una onestă, să nu folosim aparatul foto ca instrument de putere. Să oferim spațiu și să păstrăm povestea cât mai autentică. După ce am făcut cei doi ani de antropologie și etnologie, m-am deschis foarte tare, în sensul în care am învățat să nu mai judec. Toată adaptarea asta la viață am învățat să o respect. Încerc să nu privesc într-un sens tradiționalist ceea ce văd. Am studiat antropologie un pic, unde înveți să-l privești pe celălalt în contextul lui așa cum este el. Să înțelegi că sunt multe mecanisme în spatele acțiunilor lui, pe care tu nu ai cum să le cuprinzi, și asta este frumos. Nu vreau să folosesc aparatul ca pe un instrument al puterii, pentru mine rămâne un instrument de artă.
Bildungsroman în fotografie
Reinterpretezi artiști vizuali și incluzi și elemente tradiționale, cum ar fi baticurile femeilor dintr-o anume zonă. Cum se desfășoară procesul de creație?
Mi-am construit o arhivă de imagini și, din când în când, mă întorc să văd cu ce ochi privesc acum ce-am făcut mai demult. Ajung să interpretez prin prisma a ceea ce am admirat, prin prisma artiștilor de care m-am îndrăgostit, printre care René Magritte. De exemplu, proiectul „Alternative sales“ așa a luat naștere, din imagini de arhivă, portrete cu spatele care toate sunt, de fapt, niște autoportrete. Stau foarte concentrată asupra compoziției și îmi doresc să fie cât mai simplă și cât mai grăitoare. Multe dintre ele scot în evidență relația dintre om și mediu.
Există un artist care și-a pus amprenta semnificativ în evoluția ta?
Eram în primul an de facultate și îmi căutam vocea. Citeam din cele spuse de Brâncuși și, efectiv, mi se făcea pielea de găină. Cuvintele lui erau un reper pentru mine, mă emoționau adânc și căutam sens într-o lume care atunci mi se părea un pic golită de sens. Simțeam că arta trebuie să meargă dincolo de realitatea vizibilă. Căutam acea conexiune cu transcendentul pe care o găseam în arta lui. Anii de facultate știu că erau plini de căutări spirituale la mine, îmi părea că Brâncuși a fost un artist care și-a găsit proiecția în celălalt plan existențial.
„Atelierul, unde este aparatul de fotografiat“
Cum percepi poziționarea femeilor în domeniul artelor vizuale?
Cred că suntem mai bine, că avem o voce din ce în ce mai clară și din ce în ce mai auzită. Făcând fotografie de la 13-14 ani simt că lucrurile au evoluat într-o direcție favorabilă nouă, femeilor, în ceea ce privește domeniul fotografiei contemporane. Sunt mai multe burse adresate femeilor și categoriei de artiști aflați la început de drum. Eu am tendința să văd departe, chiar dacă nu ajung acolo, îmi place să privesc în larg și sunt optimistă (zâmbește timid). Nu sunt în măsură să critic diferențele de gen, dar, evident că trecutul este dureros. Însă, am o speranță, o încredere în vocea feminină contemporană în ceea ce privește arta, fotografia.
Mi-aș dori să-ți cunosc un pic și atelierul. Cum miroase în interior, cum este lumina atelierului acolo?
Atelierul meu este terenul – am ajuns la concluzia că eu sunt om de teren, pe mine nu poți să mă pui într-un loc și să mă pui să rămân acolo. Atelierul meu trebuie să fie multisenzorial, poate avea miros de cafea, așadar poate fi într-o cafenea, fie într-o pădure, fie pe un câmp, într-o casă interbelică sau poate fi în casa bunicii. Eu mă plictisesc repede de locuri, nu știu cât de grozav este, dar îmi place să fiu nomadă ca trăire și ca experiență. Atelierul meu este acolo unde este aparatul meu de fotografiat.
„Există viață dincolo de depresia postpartum, dar niciun manual de vindecare“
Am putea vorbi deschis și despre perioada depresiei de după naștere?
Eu m-am obișnuit să vorbesc despre asta, adică pot să întâlnesc un străin pe stradă și să-i spun povestea mea. Eu eram cel mai introvertit copil, mai ales adolescent, și acum am reușit să mă deschid în niște feluri în care nu mi-am imaginat că pot să o fac.
Dacă sunt un străin, te opresc pe stradă când ești cu Aurora, și te întreb care este povestea „Postpartum“, ce mi-ai spune?
Aș fi cu Aurora care ar avea într-o mână o piatră și în cealaltă o acadea, pentru că ei îi plac foarte mult pietrele și acadelele. Ea s-ar ține de piciorul meu sau ar lua-o la goană singură după străini, pentru că îi plac și străinii, iar eu probabil ți-aș spune: „Cât de mișto este acum că nu mai sunt în perioada aia!“. Ți-aș spune că Felicia care eram nu mai este și că se simte ca și când am trăit o altă viață. Cea de atunci nu sunt eu. Dar cumva ar fi greșit, pentru că tot ce am trăit m-a adus în punctul ăsta. Sunt parte din identitatea mea, identitatea pe care mi-a dat-o boala atunci. În fiecare zi mă uit la Aurora și zic: „Doamne, ce bine este! Ce bine că pot să-mi văd copilul așa cum este“.
Vocea din fotografii
Cum ai lucrat la acest proiect?
A fost intens, a fost un proiect pe care l-am văzut încă de când eram în perioada depresiei postnatale. Mă motiva gândul că, îndată ce-o să depășesc perioada asta, o să pot să creez de pe urma ei. Mi-am dorit atunci să cunosc femei care au trecut sau trec printr-o experiență similară cu a mea. Nevoia de a împărtăși era foarte mare și, scriindu-mi propria poveste în câteva sute de cuvinte, am vrut să dau glas și altor povești. În total suntem 25 de mame în proiectul fotografic „Postpartum“, sunt femei care și-au dorit să vorbească într-o lume care vorbește prea puțin despre asta.
În urma poveștilor descoperite, cât și din povestea ta, dacă ai putea să schimbi ceva în societate, legat de depresia postnatală, care ar fi acel lucru?
Dacă aș avea o baghetă magică, aș scoate de sub stigmă subiectul depresiei postnatale pentru că avem nevoie să fim auziți când vine vorba despre lumea noastră interioară. Mi-am dat seama că nici cel mai apropiat om, care este lângă tine 24 din 24 de ore, nu poate cuprinde până la capăt ce ți se întâmplă, darămite oamenii care poate nici nu au auzit în viața lor de depresie postnatală. Eu am întâlnit în acești ani oameni cărora m-am deschis, dar am primit și câteva răspunsuri de genul: „Dar cum să ai depresie după ce naști? N-ar trebui să fii cel mai fericit om din lume?!“. Atunci m-am îndepărtat, pentru că nu era ceea ce voiam sau aveam nevoie să aud. În general, este o opinie destul de răspândită că mamele trebuie să fie cele mai fericite ființe de pe Pământ, pentru că li s-a făcut cel mai mare dar. Cred că sunt niște chestii pe care le-am auzit cu toții la un moment dat în viața noastră și, mie, copil fiind, mi s-a insuflat ideea asta din societate, din familie: să ai o familie este cel mai minunat lucru, să fii mamă este menirea.
„Blocată în propriul meu corp“
Tu cum te simțeai atunci? Cum arătau zilele de după nașterea Aurorei?
Mă culcam cu gândul că mâine nu o să mai fie greu, că mâine o să mă trezesc și o să fie bine. Mă trezeam și începea fluxul de gânduri de depresie, gânduri negre, și îmi spuneam: „Ok! O luăm de la capăt, trebuie să ajung în punctul în care îmi crește speranța că mâine nu o să mai fie la fel“. Așa era în fiecare zi. Era un flux continuu între speranță și disperare. În cazul meu, nu s-a schimbat nimic timp de doi ani. Simți că este ceva cronic cumva acolo, că este ceva care ajunge într-un punct în care nu mai poți controla nimic, indiferent de activitatea pe care o faci. Indiferent că faci sport, că te hrănești cum trebuie sau că faci ceva ce îți place, o pasiune – nu se schimbă nimic în starea ta. Sentimentul de blocaj a fost ceva care a marcat această perioadă. Mă simțeam blocată în propriul meu corp – și fizic, și sufletește, la nivel mental eram într-o buclă de gânduri negre.
Ce ai sfătui o femeie care tocmai a născut și începe să aibă ușor-ușor sentimente răscolitoare, de neliniște?
Să nu se învinovățească, în primul rând, de ceea ce simte și să ceară ajutorul mai devreme decât mai târziu. Cel mai la îndemână este să cauți sprijin în interiorul familiei sau în mediul apropiat de prieteni, familie, dar putința lor este limitată. Putința noastră, a tuturor, ca nespecialiști, este limitată. În cazuri în care nu poți gestiona singur o astfel de situație sau nu poate cineva din jurul tău să te ajute, este bine să meargă către un specialist, un terapeut.
Cum te-a ajutat soțul tău să treci peste această perioadă grea?
Soțul meu a fost stâlp, a fost suport fizic și emoțional. Eu am fost un om foarte norocos și sunt mega-recunoscătoare pentru faptul că am avut sprijin familial. (zâmbește) Săracul, nu știa ce să facă mai întâi, practic, eram două fragile. Cred că este vital să ai sprijin din partea soțului sau a familiei. Nu trec două zile fără să mă gândesc la femei care trec prin asta și simt enorm de multă iubire și le-aș îmbrățișa. Aș vrea să le spun că există viață dincolo de depresia postpartum, doar că nu există niciun manual de vindecare.
Aurora Boreală
Fetița ta Aurora pare că este oriunde te afli. Cum ai descri-o?
Aurora este o auroră. Dacă o întrebi cum o cheamă, îți spune de cele mai multe ori că o cheamă Aurora Boreală Simion. Este un copil superiubitor de oameni și care nu vrea să doarmă pentru că nu mai vede nimic dacă închide ochii, și asta o supără foarte tare. Vrea să fie atotprezentă și cuprinzătoare. Să facă imposibilul. Este puternică pentru că a trecut prin perioada depresiei mele fără a fi vizibile semne de afectare.
Din ceea ce postezi, pare că te ea inspiră, că este peste tot cu tine. Contribuie la tot ceea ce faci în meseria ta?
Este un motor în creația mea, fie că apare în fotografiile mele, fie că apare în ceea ce mai scriu. Este chiar motorul unei cărți care este în lucru, dar va fi o carte care ne va avea în vedere pe toți cei care am trăit viața de după nașterea Aurorei.
Se încarcă comentariile...
