Sir Winston Churchill, nobilul care a dat ora exactă în politica secolului XX
0Fără nicio îndoială, Winston Churchill este unul dintre cei mai buni politicieni pe care ni i-a oferit secolul XX, precum și unul dintre cei mai cunoscuți din istorie. Viața lui, cu bune și cu rele, cu dezamăgiri, trădări, ambiții și pasiune, l-a format să ajungă, sub steaua destinului, în poziția de prim-ministru al Marii Britanii și drept cel care a contribuit decisiv la înfrângerea lui Hitler. Pe 24 ianuarie s-au împlinit 60 de ani de când nobilul britanic a murit și ne uităm cu jind în istorie, în vremurile când țările aveau lideri, discursuri și idei, nu politicieni de duzină cu frânturi de logică și strategie.
Winston Leonard Spencer-Churchill s-a născut la 30 noiembrie 1874, la Palatul Blenheim, aflat în Oxfordshire, undeva prin sud-estul Angliei, sediul bunicului său, al VII-lea duce de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph, a fost un politician conservator proeminent, iar mama sa, fiica unui finanțator din New York. Cel care avea să fie unul dintre cei mai buni politicieni pe care i-a avut lumea în secolul XX era un nobil pursânge: pe linie paternă, arborele genealogic ne duce tocmai departe, la începutul Evului Mediu, cu o ramură solidă doar de aristocrați politicieni, profund conservatori (pe măsură ce înaintăm către modernitate). Chiar undeva pe la mijlocul anilor 1600, îl regăsim pe Sir Winston Churchill, politician, soldat, istoric.
Micul Winston nu și-a văzut părinții atât de des pe cât și-ar fi dorit. La 13 ani a intrat în clasa cea mai de jos de la Harrow, una dintre școlile cu internat pentru băieți. Randolph, crezând că fiul său nu era potrivit din punct de vedere academic pentru politică sau drept, l-a înscris în clasa armatei. La 19 ani, după trei încercări la examenul de admitere, Churchill a intrat la Sandhurst, Colegiul Regal Militar. Un an și jumătate mai târziu, când încă era cadet, tatăl lui a murit, la doar 45 de ani, fără să aibă șansa de a-și consolida relația.
Moartea tatălui a avut un impact profund asupra lui Churchill: l-a convins că este necesar a-și pune amprenta devreme în viață. Primul său discurs public a venit într-un cadru neașteptat: Teatrul Empire din Leicester Square. Înfuriat de paravanele nou ridicate care restricționau accesul la baruri, Churchill i-a condus pe colegii cadeți la revoltă, înainte de a ține un discurs improvizat.
Erou între războaiele altora
În februarie 1895, Churchill și-a obținut locul în regimentul IV de cavalerie ușoară al husarilor. În timpul aniversării a 21 de ani, Churchill era plecat în Cuba, unde observa războiul de independență împotriva Spaniei și transmitea reportaje către ziarul „Daily Graphic“ din Londra. De acolo, politicianul a rămas cu două obiceiuri pe viață: trabucurile Havana și siesta. În anul următor, Churchill a navigat cu regimentul său spre India și în 1898 a luptat în Sudan. Deja hotărât să urmeze o carieră în politică, urmărea cu interes aprig știrile politice de acasă. Preocupat de lipsa de studii universitare, el a citit tot ce prindea, chiar a studiat vechile dezbateri parlamentare, aducându-și propriile contribuții imaginare.
Republicile boere (state independente fondate de coloniștii europeni de origine olandeză, franceză și germană din Africa de Sud) au declarat război Marii Britanii la 11 octombrie 1899, iar Churchill a călătorit în Africa de Sud pentru a acoperi conflictul în calitate de corespondent de război. Pe 15 noiembrie, el se afla într-un tren blindat în Natal când acesta a fost prins într-o ambuscadă. A fost capturat și închis într-un lagăr din Pretoria. Pe 12 decembrie, când paznicii s-au întors cu spatele, el a profitat de ocazie pentru a scăpa și s-a cățărat peste zidul închisorii, în timpul nopții. A sărit într-un tren care trecea, ascunzându-se printre saci. Churchill a ajuns într-un oraș de pe coasta de est, unde se vorbea portugheză. Înapoi în Marea Britanie, poveștile despre isprăvile sale l-au făcut celebru.
Primul pas în politică
Faima i-a permis să-și promoveze ambițiile politice, așa că, la alegerile generale din 1900, a devenit deputat pentru Oldham. Churchill a ținut primul său discurs în Parlament în 1901. Și pentru că nu se ferea să își înfrunte șefii, împreună cu prietenul său, Lord Hugh Cecil, a organizat un grup de tineri parlamentari conservatori care s-au specializat în hărțuirea propriilor lideri de partid: „The Hughligans“.
Din mai 1903, Churchill s-a aflat în dezacord total cu o mare parte din propriul Partid Conservator, când s-a opus reformelor tarifare propuse. Încrezător în sine și extrem de sigur de propriile opinii, el a luat atitudine împotriva influentului politician Joseph Chamberlain. A părăsit Partidul Conservator și a luat loc pe băncile liberalilor. Mutarea a dat roade: în 1908 a devenit cel mai tânăr ministru din Cabinet din 1866, iar reformele sociale pe care le-a inițiat împreună cu David Lloyd George au pus bazele bunăstării în țară.
Anul 1908 a fost unul cu noroc pentru Churchill: nu doar că a făcut un pas mare în politică, dar s-a căsătorit cu sufletul său pereche, Clementine, care i-a fost alături până în ultima clipă a vieții și împreună cu care a avut cinci copii.
Prima conflagrație mondială
În 1911 a devenit Primul Lord al Marinei Regale și a supravegheat extinderea rapidă în cursa înarmărilor navale cu Germania. Odată cu începutul Primului Război Mondial, Churchill era hotărât ca Marea Britanie să se implice. Flotei i s-a ordonat să intre în stațiile de luptă și, în discuțiile cruciale ale Cabinetului, el a argumentat ferm împotriva colegilor neclintiți precum David Lloyd George. Germania a invadat Belgia pe 4 august 1914; până la ora 23:00, Marea Britanie era în război.
Churchill a fost puternic criticat pentru că a prezidat o serie de eșecuri navale britanice în primele luni ale războiului, cu pierderi semnificative. În septembrie 1914, trei crucișătoare britanice au fost scufundate în Marea Nordului. În decembrie, navele de luptă germane au bombardat Scarborough. Churchill a căutat să dea o lovitură decisivă: planul său era să navigheze prin Dardanele și să-l forțeze pe aliatul Germaniei, Turcia, să iasă din război. Atacul a fost un eșec, iar Churchill a fost obligat să demisioneze.
Doi pași înainte, unul înapoi
Până la sfârșitul Primului Război Mondial, Churchill a revenit în funcții oficiale, dar Gallipoli era încă o pată pe reputația sa. La începutul perioadei interbelice, el și-a urmat instinctul de a se întoarce la conservatori alături de care, în 1924, a câștigat alegerile, și a fost numit în funcția de Cancelar (Chancellor of the Exchequer), una de rang înalt în Cabinetul britanic.
Churchill a restaurat standardul aur – un sistem de evaluare a monedei care fixa valoarea lirei la o anumită cantitate de aur. Mișcarea a fost dezastruoasă. O liră supraevaluată a făcut ca cererea de pe piețele de export să se prăbușească, iar industria a avut de suferit. În 1926, peste un milion de mineri au fost blocați din minele lor și împiedicați să lucreze în urma unei dispute cu angajatorii care doreau ca aceștia să lucreze mai multe ore pentru mai puțini bani. La alegerile generale din 1929, laburiştii au câştigat, iar Churchill a plecat din nou din funcţie.
În perioada de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, ideile lui Churchill păreau că sunt demodate și, astfel, marginalizate. Nimeni nu l-a luat în seamă când a avertizat în privința ascensiunii la putere a lui Hitler, oamenii preferând să creadă previziunea unei păci ferme a prim-ministrului Neville Chamberlain.
„This was their finest hour“. De la Dunkirk la D-Day
Hitler a invadat Polonia la 1 septembrie 1939. Pe 3, Marea Britanie era din nou în război cu Germania. Churchill a fost imediat rechemat din exilul său politic, devenind din nou Primul Lord al Marinei Regale. Până în mai 1940, Aliații pierdeau războiul. În fața marșului necruțător al naziștilor prin Europa, Chamberlain s-a închinat presiunilor și a demisionat din funcția de prim-ministru. Când Lordul Halifax a refuzat rolul, Churchill a fost singura alternativă credibilă de a conduce. El a preluat, de asemenea, postul de ministru al Apărării și responsabilitatea pentru efortul de război – în istorie, perioada 1940-1945 avea să rămână una marcată de discursurile lui Churchill.
În 1940 avea loc „miracolul de la Dunkirk“: trupele aliate erau înconjurate de nemți, însă după mobilizarea în urma discursului „We shall fight on the beaches“, soldații englezi, francezi și belgieni au fost salvați. Franța capitula. Marea Britanie continua să lupte singură, până în 1941, când i s-au alăturat SUA și URSS.
Churchill învățase din greșelile recente, așa că, în 1944, cea mai mare invazie care a avut loc vreodată a fost făcută cu precauție – peste 150.000 de soldați au debarcat pe pământ francez. D-Day, Ziua Z sau Debarcarea din Normandia a fost o victorie.
În mai 1945, Aliații câștigau războiul contra Axei, Churchill fiind liderul care și-a condus țara la victorie. Cu toate acestea, la alegerile din iulie, conservatorii au fost învinși de către laburiști, iar locul de prim-ministru îi era luat de către Clement Attlee. În timp ce își pregătea întoarcerea, Churchill se concentra pe politica externă: unitatea europeană și Cortina de Fier – în 1946, aflat în SUA, el a vorbit despre sfera sovietică ce a cuprins țările est-europene.
Ultima strigare
În 1951, nici nu împlinise bine 77 de ani, că Winston Churchill i-a condus din nou pe conservatori la victoria electorală. Deși vizibil bolnav (în 1953 a rămas parțial paralizat după ce a suferit un accident vascular cerebral), prim-ministrul britanic a încercat să deschidă canale de comunicare între SUA și URSS, dar a și adus pe masă problema armelor nucleare: a autorizat programul de arme nucleare al Marii Britanii în 1954, iar ultimul său discurs major la Camera Comunelor, din 1955, a abordat amenințarea distrugerii nucleare.
În aprilie 1955, marele om politic și-a dat demisia și și-a trăit ultimii nouă ani din viață fără a mai oferi oamenilor niciunul dintre discursurile sale. Și-a petrecut zilele mai mult acasă și câteodată pe Riviera Franceză, într-o depresie profundă, care îl mai vizitase în tinerețe. A suferit atât fizic, cu numeroase AVC-uri, dar și sufletește, copiii s-au îndepărtat de el, iar una dintre fiice s-a sinucis.
Operațiunea „Hope Not“
Pe 24 ianuarie 1965, la fix 70 de ani de la moartea tatălui său, Winston Churchill și-a dat ultima suflare. Lideri mondiali s-au adunat la slujba de înmormântare de pe 30 ianuarie. Mulțimi uriașe tăcute s-au aliniat pe străzi pentru a-și aduce omagiul în timp ce sicriul său a călătorit încet prin centrul Londrei până la Catedrala „Sf. Paul“. Alte milioane din întreaga lume au urmărit procesiunea transmisă în direct, la BBC. Churchill a fost înmormântat în Oxfordshire, aproape de sediul ancestral al familiei sale, la Palatul Blenheim, unde se născuse cu 90 de ani înainte. Întregul proces al funeraliilor a fost atent realizat chiar de Churchill, ca un adevărat monarh, sub numele de Operation „Hope Not“.
Se încarcă comentariile...
