Derizoriul la purtator marca Pintilie

Fiecare cu ce-l doare. Francezii se plang ca, din 1987, de la filmul lui Maurice Pialat, "Sub soarele lui Satan", nu au mai vazut nici o "Palme d' Or". Noi, cei cativa romani, avem, la randul nostru,

Fiecare cu ce-l doare. Francezii se plang ca, din 1987, de la filmul lui Maurice Pialat, "Sub soarele lui Satan", nu au mai vazut nici o "Palme d' Or". Noi, cei cativa romani, avem, la randul nostru, de ce sa fim urmariti de intrebare: cum se face ca, din 1996 incoace, nu am mai fost in competitie, sau macar in selectie oficiala, intr-una din sectiuni? In "Fanfan la Tulipe" se aude, la un moment dat, o replica: "Stiu ca nu ma iubiti, dar nici eu nu va iubesc". Ar fi trebuit, poate, sa se rada, dar cuvintele acestea le-au adus aminte, multora, de "discursul" lui Pialat de atunci, din '87, cand primea premiul suprem in fluieraturile salii. Reluata acum, si inca in chip de citat mai mult sau mai putin parodic, fraza a pus sare pe rana. Revista "Premiere" a dat tonul inca inainte de deschidere, initiind o ampla ancheta intitulata "Blestemata Croazeta": sunt inventariate, acolo, toate situatiile, toate directiile, sunt evocati toti presedintii juriilor pentru a se ajunge cat de cat la o concluzie: este cinematograful francez atat de insignifiant in ochii altora, prea intimist, prea fara deschidere universala? De ce nici in anii cand cei aflati in fruntea celor care hotarasc soarta premiilor sunt "de-ai lor", cineasti francezi, nici atunci ramurica de palmier nu se opreste in dreptul conationalilor? Cu Depardieu, Louis Mable, Jeanne Moreau, Isabelle Adjani, Luc Besson in capul mesei, tot strainii au fost privilegiati. Este, si aceasta trecere in revista, un fel de a marturisi, indirect, marea speranta din acest an, cand tara-gazda are cinci filme in competitie - nu patru, ca altadata -, iar presedintele juriului este Patrice Chereau. Criticul Henry Chopier amintea ca nu este politicos sa te premiezi pe tine insuti. Nu o fi prea frumos, dar este sanatos, ca sa spun asa, iar obsesia unei Palme d' Or ce ar trebui sa ramana acasa, ni se pare mai evident decat oricand, lucreaza puternic. Deocamdata, nu se pot face pariuri, pronosticuri, ieri s-a vazut si al doilea film francez, "Swimming Pool", al lui Francois Ozon, mereu surprinzator, de data aceasta preocupat de aventuri, de procesul creatiei (literar) vazute ca obiect de analiza. Corect, elegant, cu o Charlotte Rampling misterioasa, ironica "english style", dar pana la laurii supremi mai este. Cat despre noi, cum ziceam la inceput, noi ne-am fi multumit si cu un loc prin selectia oficiala. Lucian Pintilie a preferat sa-si inscrie filmul ce se numeste, acum, nu tocmai inspirat, "Niki si Flo" la "Quinzaine des Realisateurs". Mi-e greu sa spun acum daca a facut bine sau nu. Intr-o sala arhiplina, in care am recunoscut multi romani ce nu pierd nici un "mesaj" cinematografic venit din tara, in care am zarit-o si pe Marie-France Ionesco, cineastul nostru, prezentat ca facand parte din "istoria insasi a Quinzainei", a evocat triste amintiri de acum 30 de ani, cand "Reconstituirea" ajunsese aici, dar nu si el. Scenariul lui Cristi Puiu si Razvan Radulescu s-a topit intr-o scriitura pintiliniana despre atotinvadatorul derizoriu al existentei noastre cotidiene, in care toate intamplarile curg pentru a deveni o apa si un pamant, moartea, nunta, despartirea generatiilor si in care doar violenta unui gest enorm, absurd, mai poate semana cu o tresarire vitala. Cu multe trimiteri la o istorie ce ne priveste, suntem curiosi sa cunoastem ecourile venite din partea altora.