Daniel Badale a făcut drumul lui Ivan Turbincă de la Botoşani la Bucureşti
0
A locuit un an şi jumătate într-o cabină a Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB). Daniel Badale are 43 de ani şi a făcut carieră fără să caute neapărat lucrurile materiale, pentru că le-a găsit pe cele spirituale şi i-au fost de ajuns. Se dăruieşte total meseriei sale, cu adevăr şi credinţă. Poate fi văzut la TNB în spectacolele „S-a sfârşit cum a-nceput” ,în „Omul cu mârţoaga” sau „Ivan Turbincă”, rol cu care s-a remarcat şi la Botoşani.
National Post: Cum aţi descoperit pasiunea pentru teatru?
Daniel Badale: În 1987, la Botoşani, un prieten de-al meu care e de ani buni director artistic al Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoşani, Florin Costin, mi-a sugerat să mă înscriu la o trupă de teatru care se numea „Gong” şi aşa am început. Ăsta a fost începutul-începutului, ca să zic aşa.
După care , prin '88, l-am cunoscut pe Dan Puric, care pe vremea aceea era stagiar la Teatrul Eminescu din Botoşani. Absolvise facultatea şi, înainte se dădeau repartiţii, şi aşa l-am cunoscut pe Dan.
Aşa s-a înfiinţat prima lui trupă de pantomimă de la Botoşani care s-a numit „Facies”, cu care am scos un spectacol de pantomimă care s-a numit „Secvenţe” şi aşa a intrat şi microbul. După care, în 1989 -1990, am făcut armata tot în Bucureşti, ca să fiu mai aproape de Dan. El s-a retras la Teatrul Naţional, a fost un concurs în '90, '89 spre '90. Iar imediat după armată, în '90, am dat examen la Academia de Teatru şi Film, aşa îi spunea pe vremea aceea - acum se numeşte Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” - şi am intrat din primul foc.
Dar aţi cochetat cu teatrul până atunci?
Nu, nu...
Eram o fire foarte neastâmpărată, foarte glumeţ, eram ca un titaşa, n-aveam linişte. Nu m-am schimbat prea mult. Acum nu mai sunt chiar titirez. Nu sunt eu nici foarte bătrân, dar oricum, nu pot zice că sunt foarte tânăr.
Care au fost acei oameni importanţi care v-au sprijinit în carieră?
Aşa cum foarte mulţi colegi de-ai mei, actori foarte buni, actori mari şi cu renume, au spus că în această profesie contează foarte mult şansa, au avut dreptate, pentru că m-am izbit şi eu de împrejurări în care şansa a avut un rol destul de important.
Pot să spun că mentorul meu sau omul care m-a descoperit întru-totul, şi care pe parcurs m-a ajutat, a fost Dan Puric, pentru care îi mulţumesc şi pe această cale. E un om pe care, dacă nu îl întâlneam, poate nu făceam cariera asta. Cunoaşteţi doar zicala: în viaţă întâlnirile sunt foarte importante.
Aţi câştigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, în piesa „Ivan Turbincă”.
O altă întâlnire esenţială a fost cu Ion Sapdaru. Am început să colaborez cu Teatrul „Mihai Eminescu” în 2005, cu spectacolul Ivan Turbincă şi, pot să afirm cu toată sinceritatea că acest rol, acest spectacol, „Ivan Turbincă”, pus în scenă de Ion Sapdaru, care este un regizor şi un actor al naţionalului ieşean, mi-a marcat destinul.
Iaşul, fiind aproape de Botoşani, am făcut cu dumnealui nişte roluri care şi-au pus amprenta atât pe formarea mea ca actor profesionist, fiind importante şi pentru teatru. Ivan Turbincă a fost un spectacol bun! I-am mai jucat pe Hamlet, Iuda, Gufi - multe roluri am făcut cu Ion Sapdaru şi îi mulţumesc şi lui pe această cale.
Îi sunt foarte recunoscător şi domnului Caramitru. În 2006, am participat cu „Ivan Turbincă” la Festivalul Comediei Româneşti, cu care am fost nominalizat şi am şi luat premiu pentru cel mai bun actor în rol principal – cu Ivan Turbincă. La acel spectacol a venit domnul Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, care mi-a luat un număr de telefon şi peste o săptămână, două, m-a chemat. Eu nu ştiam că o să mă angajeze.
A fost şi o onoare, este o onoare că sunt actor al acestui teatru, cu eforturi. Dar în viaţă nu poţi să le ai pe toate fără să simţi. Adică, un lucru pe care îl faci trebuie să aibă şi o parte nu atât negativă...dar să simţi că faci un efort pentru profesia asta. Am venit în capitală, şi în cabina unde îmi luaţi acest minunat interviu, aici am locuit un an şi jumătate. Ah, îmi vine să plâng, nu ştiu de ce (are lacrimi în ochi). Din anul 2006, prin mai, iunie, am venit în Bucureşti.
Cum a fost relaţia dumneavoastră cu Dem Rădulescu?
A fost profesorul meu şi al lui Dan. Întâmplarea face că acolo unde locuiesc eu acum, la o familie,la Eroii Revoluţiei, e Cimitirul Bellu şi din când în când mă mai duc la mormânt.
L-am divinizat pe dom’ profesor şi, în momentul în care s-a dus, vorba marelui nostru actor Piersic, „s-a dus la stele”, am stat în jur de vreo 20 şi ceva de ore la dumnealui, când a fost depus la Teatru. Şi i-am dus crucea şi iconiţa pe care a avut-o marele „Biban” pe piept. Ea este, acum, la mine acasă, la Botoşani. Sunt unul dintre cei mai bogaţi actori din România din punctul ăsta de vedere. Nu am nevoie nici de case, pentru că omul...nu moare material. Spiritual vorbind, ne trebuie foarte puţin să fim fericiţi.
Vedeţi teatrul murind?
Niciodată. N-are cum. În perioadă de criză teatrul creşte. Adică noi avem nişte salarii de mizerie, dar acum avem posibilităţi: mai faci o reclamă, mai faci o telenovelă.
Pe lângă o muncă pe care o faci cu plăcere şi cu suflet, se află şi multe sacrificii, adică eu stau în Bucureşti fără casă, salariile sunt aşa cum sunt şi atunci, nici măcar retoric nu vreau să-mi pun întrebarea dacă merită. Normal că merită!
„Profesia de actor trebuie făcută cu adevăr, cu credinţă, cu sinceritate”
Ce roluri v-au marcat?
Cred că un rol care m-a marcat foarte tare a fost „Iuda”, dintr-o piesă scrisă de Leonid Andreev, un text filosofic cu o încărcătură emoţională destul de puternică, în care aveam rolul principal. După acest spectacol care a avut loc la Botoşani, s-au întâmplat nişte lucruri, au fost nişte semne, pe care noi, oamenii, fiind mici şi neputincioşi, le-am pus pe seama acestei montări. Eu, jucându-l chiar pe Iuda n-am păţit nimic, Ion Sapdaru însă a avut un mic accident cu autocarul Teatrului Naţional din Iaşi.
Iuda m-a marcat, Hamlet m-a marcat, fiecare rol mă marchează, dar când vezi lucrurile din urmă acum, cad altfel în sufleţelul tău. Fiecare rol mă marchează într-un fel sau altul. Ele rămân undeva, parte din mine, chiar dacă nu le mai joc. Au făcut parte din mine pentru că le-am dat viaţă. Un rol e ca un copil, chiar dacă creşte mare şi pleacă la casa lui, tot al tău rămâne, poate nici să nu te mai sune.
Cât de greu vă este să daţi viaţă unui personaj?
Eu de obicei vin mai devreme la teatru, cu cel puţin o oră jumătate, două înainte de fiecare spectacol. Am un temperament coleric, sunt într-o vrie: mai beau o cafea, mai joc o tablă cu băieţii, mai depăn amintiri, îmi pun costumele. Zic:„Dacă se întâmplă ceva, măcar să fiu pe metereze aici, pe câmpul de luptă”.
În primul rând, când mi se încredinţează un rol, plec de la datele personajului şi încerc să găsesc anumite afinităţi comune. În 1995 l-am pierdut pe tata. La 54 de ani, cam repede. Asta e. Doamne, Doamne a avut alt plan cu el. Când l-am interpretat pe Hamlet, în 1998, atunci când vorbeam de tata, lacrimile veneau de la sine (are lacrimi în ochi).
Această profesie, pe lângă talentul pe care ţi-l dă mama, tata şi Bunul Dumnezeu, trebuie făcută cu adevăr, cu credinţă, cu sinceritate. Eu pot să spun pe scenă într-o mie de feluri „te iubesc”, dar dacă din cele o mie de feluri, ca intonaţie, ca intenţie, măcar una nu se potriveşte cu felul d-voastră de a fi, eu am spus totul degeaba.
Eu nu pot să joc ca un sac de cartofi. Îmi pun un sac de cartofi sau îmi pun gentuţa şi încep să spun poezii şi fabule...Nu, această profesie se regăseşte prin oameni.
"Nu e o ruşine să joci în telenovele"
Am înţeles că aţi refuzat un rol într-o telenovelă. Aşa este?
Nu, nu am refuzat. Atunci mi s-a răstălmăcit o vorbă. Nu am spus că nu pot să joc în telenovele, am spus că nu e un gen care îmi place mie, adică să mă dau peste cap. Dar au jucat mari actori şi încă joacă mari actori, vezi Gheorghe Visu, vezi Marin Moraru, Dan Condurache, adică actori de calibru.
Nu e o ruşine să joci în telenovele, e un gen pe care nu prea îl gust. Dar dacă mi s-ar oferi un rol în care am într-adevăr ceva de spus şi nu m-aş face de râs, aş juca cu plăcere. Nu e o ruşine să munceşti. Nu e o ruşine să joci în telenovele. Nu e o ruşine să joci în spaţii neconvenţionale, vezi cafenele.
Mesaj pentru tineri: „Să-şi trăiască vârsta asta frumoasă, pentru că o nu să le-o mai dea nimeni înapoi”
Ce sfaturi le-aţi da celor care sunt la teatru şi celor care sunt deja studenţi aici?
Nu ştiu, nu sunt în măsură să le dau sfaturi.Tinerilor, în general, le-aş zice că ar trebui să se bucure de vârsta lor, să nu cadă în extreme. Fiecare are un înger păzitor: nu fuma trei pachete, nu bea şapteşpe mii de beri, în momentul când au ajuns la o limită să se oprească. Să-şi trăiască vârsta asta frumoasă, pentru că nu o să le-o mai dea nimeni înapoi, şi să se bucure de lucrurile frumoase, de lucrurile simple, Să încerce în tot ceea ce fac să fie buni, să nu fie răi, să nu fie egoişti, pentru că atunci când gândeşti pozitiv, trăieşti pozitiv. Indiferent de profesie, să o facă cu credinţă şi să fie mulţumit în sufleţel. Vorba lui Hamlet: „Restul e tăcere!”.
A jucat şi teatru de copii la Botoşani
Data naşterii – 15 august 1969, Botoşani
1987- 1988 – trupa Gong
1988 -1989 - trupa Facies
1989 - 1990 – armata
1990 - 1994 – student la Academia de Teatru şi Film, Bucureşti
1994 - 2002 – actor, Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoşani
2002 - 2005 – actor, „Teatrului pentru Copii şi Tineret Vasilache!”, Botoşani
2005 - 2006 – colaborare Tearul Mihai Eminescu, Botoşani
2006 - premiul pentru „cel mai bun actor în rol principal cu Ivan Turbincă”
2006 - prezent – actor, Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”, Bucureşti
Se încarcă comentariile...
