Dan C. Mihăilescu, scriitor: „Operaţia pe cord deschis m-a făcut şi mai optimist“
0
CONFESIUNE Dan C. Mihăilescu îşi lansează vineri la Târgul Gaudeamus, de la ora 17.30, volumul „Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş", iar sâmbătă, de la ora 12.00, două antologii din Caragiale.
La masa rotundă a terasei de la Librăria Humanitas Kretzulescu, Dan C. Mihăilescu ridică braţele şi glumeşte, fără să râdă. E în vervă. Mişcările sunt tonice şi mâinile încadrează cuvintele. Ridică un deget şi punctează, desenează pătrate în timp ce răspunde. Se opreşte şi zâmbeşte abia când se-apropie un bărbat scund, fost profesor de fizică.
Îl ştie de la televizor, de la „Omul care aduce cartea".„Aţi prezentat dumneavoastră un volum despre rolul Securităţii în muzică. La ce editură era?", întreabă de parcă i-ar lega ani de prietenie. Dan C. Mihăilescu îi întinde o carte de vizită: „Scrieţi-mi sau sunaţi-mă şi vă spun, nu mai ştiu exact, trebuie să verific acasă".
„Weekend Adevărul": Alături de cele două cărţi cu fragmente şi scrisori din Caragiale, publicaţi un jurnal, care conţine textele apărute săptămânal în „Dilema Veche": „Jurnal pieziş". Multă lume a crezut că este vorba despre jurnalul dumneavoastră propriu-zis.
Dan C. Mihăilescu: A fost o şugubeaţă tactică de marketing a editurii, dar care mi-e teamă că va produce niscai încruntări. Ce se întâmplă: prin lumea literară se ştie că am un jurnal, nişte agende din 1968, de când eram în anul întâi de liceu, până astăzi. Mai mulţi editori m-au ispitit cu publicarea, fie şi selectivă, drept pentru care am recitit destule fragmente din jurnal, tentat să extrag ceva din el. Însă m-am îngrozit: până şi jurnalul lui Mircea Zaciu, care poate fi considerat o sumă a urâciuniilor vieţii noastre politico-literare, pare suav pe lângă peisajele mele.
Ce conţin caietele?
Mie, ca istoric literar, îmi place să mă uit prin debarale, prin bucătăriile, podurile sau pivniţele lumii artistice. Istoricul literar trebuie să umble şi printre cearceafuri. Asta merge, însă, doar până la un punct. Am vrut să arunc toate agendele, ca să nu-mi virusez posteritatea. Însă nici asta nu mă îndur, fiindcă există printre pagini şi insule de normalitate, lucruri frumoase, mărturii. Cel mai înţelept ar fi să recos totul într-un volum de confesiuni. Altminteri, cred cu tărie că şi articolele scrise arhisubiectiv, săptămânal, pot constitui un jurnal sui generis.
Erau acolo picanterii legate de viaţa literară?
Să vă dau un exemplu. Pe la jumătatea anilor '80, am avut un şoc extraordinar. Apăruse SLAST-ul, adică „Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului", condus de Ion Cristoiu, croit de UTC ca să contrabalanseze taberele „seniorilor", „Luceafărul" şi „România literară". Era pe vremea în care unii imaginau venirea lui Nicu Ceauşescu la putere, în locul sinistrului său tată. Vreo 30 de numere, scrânciobul a mers foarte bine.
Cristoiu avea într-un număr Ungheanu, într-un număr Manolescu, când Paul Anghel şi Lăncrănjan, când Eugen Simion sau Mircea Iorgulescu... Şi tot aşa, arbitrajul mergea binişor, când pe stânga, când pe dreapta. La un moment dat, a început Cristoiu să-l înjure pe Artur Silvestri de la „Luceafărul". Mi-au ieşit ochii de un metru, zic: Securitatea s-a rupt în două! Şi am scris cu înfrigurare pagini întregi în jurnal, cum că madam Ceauşescu, partida ei securistă, aşteaptă să moară Ceauşescu, să-l pună pe Nicu şef de stat, iar literatorii pregăteau terenul.
Ca după aia să văd că, aş! Artur îi furase amanta lui Cristoiu şi-au început băieţii să se înjure între ei. Ei bine, ce relevanţă ar mai avea astăzi prostioarele de acest gen?!? Cazuri de-astea sunt cu zecile. Are vreun rost să le etalezi astăzi?!
V-aţi gândit, retrospectiv, de ce decupaţi tocmai astfel de episoade?
S-ar putea ca o mare parte dintre ne-prietenii mei să aibă dreptate: sub aparenţele mele de băiat cumsecade, de bufon histrionic, sunt un maximalist etic, un absolutist care-şi joacă relativismul. Sau, cum mi s-a spus, un bursuc veninos. Eu nu mă simt aşa, dar când văd că mi-am intitulat un volum „Idei cu zimţi"... Mă gândesc că atitudinile şi ideile mele, deşi sunt exprimate prietenos, sunt tranşante, casante, cinice.
În acelaşi timp, sunteţi unul dintre cei mai senini intelectuali din România. Cum vă păstraţi optimismul?
Este o vitalitate care vine, pe de o parte, din timiditate... Efectiv, am o natură duală. Iar acum câţiva ani am avut parte de celălalt lucru care m-a făcut optimist, o experienţă bătrânească, tristă şi minunată în acelaşi timp: operaţia pe cord deschis din care am ieşit cu trei bypassuri.
Mi-am luat atunci adio, în gând, de la soţia şi fiica mea, convins că n-o să le mai văd. După două, trei zile de la operaţie, când mi s-a scos ultimul dren, m-a năpădit înţelepciunea dinspre Patericuri şi Filocalii. Mă gândesc zilnic la moarte ca la unicul lucru sigur din viaţă. Mă bucur de toate cele, indiferent că-i soare sau ploaie, că am sau nu bani, că plec la Florenţa sau la Stroieşti. Vorba bunică-mii: seara spui „Doamne, ajută!" pentru ziua care ţi s-a dăruit, iar dimineaţa „Doamne, ajută!" pentru ziua care începe.
La 17 ani voiaţi să vă faceţi preot. Aţi fost să vedeţi filmul lui Cristian Mungiu, „După dealuri"?
Nu. De groază nu m-am dus şi nici n-am să mă duc. Prefer să rămân în neştiinţa mea, să mor cu utopiile intacte. Prefer viaţa bisericească dinlăuntrul sufletului şi o scenă goală unei butaforii înşelătoare. În plus, am avut parte nu demult de un mesaj opărit din partea doamnei Tatiana Niculescu Bran, apt să-mi filoxereze receptarea.
Cu ce carte aţi încerca să convingeţi un tânăr că literatura îi poate deschide o nouă lume?
„Memoriile lui Hadrian", de Marguerite Yourcenar.
E cartea dumneavoastră preferată, dar e o carte grea.
Dacă vreţi o carte mai accesibilă, care mi-a creat o stare fabuloasă la 20 de ani, atunci: „Martin Eden", de Jack London. Se termină cu sinuciderea personajului principal care, de fapt, e un semn de triumf absolut. Hemingway este, de asemenea, un autor care dă împieptoşare la vârsta asta.
De ce vorbiţi despre sinucidere ca despre un triumf?
Am rămas cu ideea că acea voinţă a tânărului de a înainta în mare cât mai departe, ca să se înece, este, paradoxal, o victorie. Mi se par mult mai morţi gherţoii de astăzi, oamenii de fiţe care-şi fac case din ciment şi aluminiu, cu gazon de plastic şi pitici de grădină, în loc să perpetueze stilul culelor tip Măldăreşti şi filosofia cuibului de rândunică. Îi surprind adeseori pe liceenii în faţa cărora îmi place să vorbesc, întrebându-i dacă sunt atenţi la cum cântă mierloii printre blocuri, cât de des ating coaja copacilor, dacă-i îmbată mirosul de iarbă cosită, dacă mai au auzul educat ca să asculte noaptea cum şiroieşte ploaia pe acoperişul de şiţă al casei de la ţară...
Când intraţi într-o librărie, care e primul lucru la care vă uitaţi?
La degetele oamenilor care frunzăresc prin cărţi. Însă rar mi se întâmplă să intru într-o librărie şi să nu mă abordeze cineva, brusc, fără vreun apelativ, arătându-mi o carte: „Merită s-o iau sau nu?". Merg pe stradă şi aud de la un balcon (fără să pot vedea chipul omului care întreabă): „Domnu', la ce editură au apărut Memoriile lui Argetoianu?".
Citiţi pe computer sau pe iPad?
Nu citesc niciodată cărţi pe ecran! Ador contactul tactil cu cartea, e ceva aproape erotic. Când deschizi o carte, intri ca-ntr-un
leagăn, ori ca între braţele mamei. ;
„Mi se întâmplă rar să intru într-o librărie şi să nu mă abordeze cineva, direct, fără vreun apelativ, arătându-mi o carte: «Merită s-o
iau sau nu?»“.
Dan C. Mihăilescu, critic literar
Cărţile pe care şi le lansează la Gaudeamus
„Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş",
232 de pagini, 27 de lei
„Despre lume, artă şi neamul românesc",
de I.L. Caragiale, antologie de Dan C. Mihăilescu,
144 de pagini, 24 de lei
„Caragiale, cele mai frumoase scrisori",
alese de Dan C. Mihăilescu, 140 de pagini, 22 de lei.
1982. Victor Rebengiuc, în rolul lui Tipătescu, în piesa „O scrisoare pierdută"
„Când mă gândesc la Victor Rebengiuc în rolul lui Tipătescu, treizeci de Ponta n-au loc înăuntrul lui!"
Volumul „Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc" vine într-un moment când România e cât se poate de caragialescă. Ce s-a schimbat din 1994, de la prima ediţie până acum?
În anii '90, Caragiale era într-un moment de cumpănă. Nu mai era nevoie de zeflemea, de umor, de ironia ignifugă. Era o Românie încrâncenată, împărţită în două, cum este şi acum. Caragiale era convins că trebuie să persifleze orice. Dar am vrut să dau un Caragiale respectuos faţă de biserică, faţă de problemele românilor din Ardeal, faţă de viaţa militară, deci un om constructiv şi nicidecum „grecoteiul care a venit să-şi bată joc de tot ce aveau românii mai sfânt".
Ce iubiţi cel mai mult la Caragiale?
Dorinţa de a înghiţi România precum îl înghite pasărea măiastră din basme pe Făt-Frumos ca să-l renască şi mai strălucitor. Dar nu vreau nici să-l idealizez. Caragiale avea destule părţi rele: n-am să-i iert în viaţa mea că nu i-a returnat scrisorile de amor Veronicăi Micle! Pe de altă parte, eu chiar spun că oameni precum Caragiale apăruţi într-o cultură tânără, ca a noastră, într-o literatură de doar 150 de ani, sunt un semn de forţă extraordinară.
Să-şi permită România să dea, în plin avânt civilizator, un Aristofan în loc de Eschil, un Molière în loc de Racine, unul care să caricaturizeze tot ce s-ar fi cuvenit consacrat, apoi aşa ceva nu e dovadă de slăbiciune, ci, dimpotrivă, de mare forţă şi siguranţă de sine. Ca şi faptul că Cioran a scos în plin avânt al epocii lui Carol al II-lea „Schimbarea la faţă a României", exasperat că România n-a făcut absolut nimic în istorie. Sunt acte pe deplin (chit că paradoxal!) patriotice. Nu e nicidecum vorba de ruşinea de-a
fi român, ci de exasperarea că România nu atinge visul (tău) suprem de mărire.
Astăzi se simte încă o rezervă faţă de Caragiale?
Da, mai ales a celor care se afirmă ca naţionalişti. Toţi suntem trup şi suflet de partea lui Eminescu. Acolo ne simţim bine, este viziunea utopică despre noi, viziunea voievodului stelar. Însă n-ai ce să-i faci, pentru că ei doi sunt faţa şi reversul fiinţei româneşti.
Chipul diurn, chipul nocturn. Şi nu putem să ne permitem să ţopăim într-un singur picior prin istorie! Românii trebuie să se sprijine deopotrivă pe Eminescu şi pe Caragiale. Şi fără niciun complex. Mai ales că am ajuns la o sută de ani de la moartea lui Caragiale, iar lucrurile rămân aceleaşi: numele candidatului vine de la centru, stimabile, pe sârmă, prefectul îl lasă pe poliţaiul oraşului să fure trei sferturi din steaguri, iar Zoe îi spune parşiv lui Caţavencu „fii zelos, asta nu e cea din urmă Cameră!".
Astăzi se joacă „Noaptea furtunoasă" cu izmenele întinse pe frânghie în sala de teatru şi cu Spiridon masturbându-se în latrina din centrul scenei. Mâine, parcă văd că apare un regizor pentru care Farfuridi va fi amantul lui Brânzovenescu, Miţa cu Didina se vor mângâia lasciv, iar Conu' Leonida o s-o ciupească pe Safta de fese...
Aveţi un citat preferat pe care l-aţi suprapune României de azi?
Am pus un fragment chiar pe coperta a patra a antologiei reeditate acum: „La noi nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi: oamenii sunt peste tot oameni (...) Nu, hotărât: neamul acesta nu e un neam stricat. E numai nefăcut încă. Nu e până acuma dospit cumsecade". A trecut mai bine de un veac de la convingerea asta a lui şi uite că, în ciuda sobei invariabil fierbinţi la care ar fi trebuit demult să dospească aluatul, noi ne furăm făina şi punem otravă-n cocă.
Ce personaje din Caragiale i-ar putea concura pe Antonescu, Ponta şi Băsescu?
Iubindu-l într-atât pe Caragiale şi neavând decât oroare faţă de lumea noastră politică, nu pot să-mi permit să-i cobor personajele până-n
mocirla de azi. Păi, Crin Antonescu nu se ridică nici la genunchiul lui Caţavencu! Iar când mă gândesc la Victor Rebengiuc în rolul lui Tipătescu, treizeci de Ponta nu au loc înăuntrul lui! Totuşi, să nu uităm: lumea din „O scrisoare pierdută" este lumea burgheziei înstărite, sunt oamenii care au construit România în cele patru decenii ale lui Carol I.
Să nu uităm că un om ca Marghiloman îşi dădea săptămânal lenjeria la spălat la Londra. Asta nu era ca fiţele baştanilor de astăzi, era o chestie normală, simultan igienică şi morală. De educaţie, simţire şi blazon. Oamenii ăia citeau la cafea „Le Gaulois", „L'Intransigeant", care veneau în fiecare dimineaţă de la Paris. Sigur că existau din plin şi fandoseală, snobism, adulter, şantaj, corupţie, bordeluri, sărăcie, malversaţiuni electorale şi toate celelalte, însă totul era perfect înscris în ramele cutumelor, cu etichetă, ştaif. Pe scurt, exista rânduială, adică cea mai cumplită, mai ucigătoare absenţă din viaţa românească de azi.
N-am să-i iert în viaţa mea lui Caragiale că nu i-a returnat scrisorile de amor Veronicăi Micle!
Dan C. Mihăilescu, critic literar
Lista lui Dan C. Mihăilescu cu 10 motive de optimism
Respir, văd, aud, mănânc şi merg singur.
Din trei bypassuri mi s-au blocat două, însă celălalt cică funcţionează bine.
Am o familie, o bibliotecă, un mănunchi de prieteni şi-o casă la ţară.
Mai există mierle, cuci, rândunele, foci, câini, motani, tigri siberieni, iarbă, păduri, Athosul, Tibetul, Toscana şi cimitirul Bellu.
Oricât s-ar căzni socialismul şi corectitudinea politică să instaureze egalitarismul, acesta rămâne o imposibilitate structurală a fiinţei umane.
În 2016, republicanii vor reveni la Casa Albă.
Alianţa USL nu va ţine o veşnicie.
Orice s-ar zice (ori nu s-ar face), Europa are nevoie economic de România, astfel încât va fi obligată să NU ne lase să ne
sufocăm în propria netrebnicie.
Încă mai avem Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră.
Cu o moarte oricum suntem datori.
Se încarcă comentariile...
