Cum a salvat şpaga curajul Europei
0
Cum o mită zdravănă dată de un iscusit om politic atenian unor amirali aliaţi a fost aceea care i-a oprit pe spartani şi pe corinteni să se retragă din faţa perşilor, în anul 480 î.Hr.
La 490 î.Hr., după ce cuceriseră deja cetăţile greceşti din Asia Mică şi din multe insule ale Mării Egee, perşii atacau pentru prima dată Grecia continentală. Aceştia debarcau în forţă pe plaja de la Marathon, la vreo 40 de kilometri depărtare de Athena. Locul folosit de perşi pentru a ataca Attica era unul bine ales, întrucât, aşa cum ne spune Herodot, „era cel mai potrivit pentru desfăşurarea cavaleriei“.
Armata ateniană, alcătuită din aproximativ 8.000 de hopliţi (infanterişti greu înarmaţi: cu coif, platoşă, scut rotund cu diametrul de 1,2 metri, jambiere din metal numite cnemide, lance şi sabie), s-a deplasat în grabă spre Marathon, unde a ajuns însoţită de un contingent mai mic venit din cetatea Plateea. Cum raportul de forţe nu era în favoarea atenienilor, comandantul lor, Miltiades, avea de rezolvat o sarcină dificilă: să-i înfrângă în mod clar pe perşi, dar aceasta fără ca trupele sale să înregistreze pierderi grele. Metoda folosită nu a fost una convenţională. Miltiades şi-a dispus forţele într-o linie de luptă cu un centru subţire şi cu ambele aripi foarte puternice. Apoi, atenienii şi aliaţii lor din Plateea i-au atacat pe perşi, coborând în pas alert panta dealului pe care se aflau. Deplasarea lor rapidă a avut două efecte. Mai întâi, a scurtat timpul pe care arcaşii persani l-au avut la dispoziţie pentru a lansa valuri de săgeţi împotriva soldaţilor greci. Iar în al doilea rând, masa soldaţilor greci a fost multiplicată de viteza crescută a deplasării lor spre linia de luptă persană.
În ciuda acestei decizii ingenioase, care a reprezentat un progres în istoria militară, bătălia nu s-a sfârşit nici prea repede şi nici prea uşor. Centrul de luptă atenian – care era puţin adânc, cu soldaţii dispuşi pe patru rânduri succesive – a avut mult de furcă în lupta sa cu perşii. La un moment dat perşii au reuşit să rupă centrul armatei greceşti şi i-au fugărit o vreme pe grecii ce se retrăgeau spre dealul de pe care coborâseră. Dar ambele aripi ale armatei greceşti, cu soldaţii dispuşi pe mult mai multe rânduri succesive, s-au descurcat mai bine şi i-au împins spre mare pe perşi. În final, grecii se apropiaseră atât de mult de navele persane, încât aceştia, speriaţi ca nu cumva atenienii să le incendieze corăbiile şi să le taie calea de retragere, s-au suit în grabă la bordul navelor lor şi au fugit.Bătălia de la Marathon a fost o mare victorie a grecilor: atenienii au pierdut doar 192 de oameni. Pierderile armatei persane au fost mari: în jur de 6.400 de oameni şi şapte corăbii capturate de greci.
O şansă ivită pe neaşteptate
Dar toată lumea înţelegea că victoria de la Marathon nu putea salva Europa de presiunea crescândă a Imperiului Persan, cea mai mare putere politico-militară a acelei vremi. Vestea înfrângerii armatei sale nu a făcut decât să-l irite pe împăratul persan Darius, iar Herodot ne spune că „mânia acestuia crescu şi mai mult şi pregătirile de invazie în Ellada fură şi mai mult zorite“. Vreme de trei ani, împăratul Darius a tot strâns oameni, arme, provizii, bani şi corăbii de transport pentru un nou atac asupra cetăţilor din Grecia continentală.
Din fericire pentru greci, Egiptul s-a răsculat pe neaşteptate împotriva stăpânirii persane, aşa că Darius nu şi-a mai putut arunca forţele în luptă împotriva Greciei. Darius a murit în al patrulea an de după bătălia de la Marathon, iar pe tronul Imperiului a urcat fiul său, Xerxes. La un an după moartea lui Darius, Xerxes a cedat presiunilor anturajului său şi a decis să atace Ellada (Grecia). După ce i-a înfrânt pe răsculaţii egipteni, Xerxes a folosit încă patru ani „pentru închegarea unei oştiri şi pentru cele trebuincioase acestei armate, iar la sfârşitul celui de-al cincilea an, el porni la luptă cu oaste câtă frunză şi iarbă“, relatează tot Herodot.
Se încarcă comentariile...
