Criticul Doina Papp, despre un un cuplu legendar pe scenă:  regizoarea Cătălina Buzoianu  şi actriţa Valeria Seciu

Valeria Seciu şi Cătălina Buzoianu (stânga), la UNATC, alături de regizorul Valeriu Moisescu FOTO: UNATC

În cartea sa "De la cortina de fier, la teatrul fără perdea. O istorie subiectivă", editată recent de Unitext, criticul de teatru Doina Papp evocă mari spectacole din epoca comunistă, dar pune accent în special pe cele montate după 1989. În volum, criticul face un portret emoţionant al Cătălinei Buzoianu, regizoarea care a fost distinsă miercuri cu titlul de Doctor Honoris Causa de UNATC din Bucureşti.

Actriţa Valeria Seciu este actorul fetiş al Cătălinei Buzoianu,  regizoarea distribuind-o în mai toate spectacolele ei de succes după Pirandello sau Bulgakov, iar în ultimii ani, în „Menajeria de sticlă”, în „Cum gândeşte Amy” sau în „Furtuna”. Sub îndrumarea regizoarei Cătălina Buzoianu, actriţa a făcut  roluri extraordinare, printre care Margareta,  în „Maestrul şi Margareta”, Margueritte în „Dama cu camelii”,  Arkadina, în  „Pescăruşul".

"Da, am lucrat foarte mult, împreună cu Valeria Seciu", mărturiseşte regizoarea. "Eu sunt foarte mulţumită de Vali, pentru că a fost întotdeauana o actriţă foarte interesată de ceea ce a făcut, foarte pasională pentru munca ei. Nu pot să uit că în Maestrul şi Margareta se căţăra pe pereţi, pe piloane. Vali avea o anumită vârstă, dar a făcut totul fără să aibă niciun fel de prejudecăţi cu ce are de făcut. Cred că Vali aduce lumină pe scenă, este o lumină, se transfigurează, undeva, ne-am întâlnit cu adevărat", a subliniat regizoarea, într-un interviu.

Criticul Doina Papp scrie şi în prima sa postare de pe blogul său pe adevărul.ro despre regizoarea care a schimbat faţa teatrului românesc prin spectacolele sale.

Cătălina Buzoianu a fost distinsă miercuri, pe 30 ianuarie, de Ziua Internaţională a Teatrului, cu titlul de Doctor Honoris Causa de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti.

Vă prezentăm, în exclusivitate, un fragment despre cuplul legendar  Cătălina Buzoianu şi Valeria Seciu, text al criticului Doina Papp, apărut în volumul "De la cortina de fier, la teatrul fără perdea. O istorie subiectivă", editat de UNITEXT:

"Un cuplu legendar: Cătălina Buzoianu – Valeria Seciu"

Pentru timpurile actuale, când regizorii, nemaifiind angajaţii unui anumit teatru, schimbă trupele şi echipele de colaboratori în funcţie de contract, ideea unui parcurs artistic comun ce are uneori anvergura unei vieţi e din ce în ce mai impracticabilă. Mai sunt, e adevărat, sesizabile afinităţile elective care adună în aceeaşi distribuţie aceiaşi regizori şi actori, dar mai rar se pot întâlni regizori care formează trupe sau îndrumă cariera unui actor.

De aceea, revenirea cuplului legendar Cătălina Buzoianu-Valeria Seciu produce atâta emoţie, cu atât mai mult cu cât această întâlnire naşte în continuare evenimente artistice.

După Spirit, ultimul spectacol realizat împreună, încununat cu premii şi laude, cele două artiste se regăsesc, iată, pe aceeaşi scenă, a aceluiaşi Teatru Mic, cea care a şi consacrat de altfel celebritatea lor, într-un spectacol cu totul aparte în universul teatral actual. El se numeşte Cum gândeşte Amy (2006)şi face figură bizară, prin simplitate şi adevăr, printre excesele de brutalitate şi violenţă prin care teatrul contemporan se vrea sincronizat cu epoca şi în vecinătatea unor tendinţe exclusiviste vizând un anume mod de a înţelege modernitatea.

Piesa, aparţinând dramaturgului american David Hare, pare la prima vedere simplisimă, şi poate şi este, dar conţine, iată, atât adevăr cât să poată deveni ispititoare pentru regizoare şi interpreta principală. Despre dramele actorilor care se apropie de clipa ultimei căderi de cortină s-a scris destul şi am putea considera subiectul obosit. La fel şi despre disconfortul relaţiilor cu cei din jur, mai ales când apar şi copiii puşi în umbră de celebritatea părinţilor.

Ceea ce particularizează însă destinul lui Esme Ellen din Cum gândeşte Amy este însăşi prezenţa Valeriei Seciu în rol. Dincolo de unele similitudini de biografie, exultă farmecul nedezminţit al interpretei, care transformă cazul într-unul revelator pentru condiţia efemera a gloriei şi a artistului. Ideea este expresiv exprimată în final, când, de la măsuţa ei de machiaj, actriţa îmbătrânită renaşte în imaginea unui clovn cu valoare primordială pentru esenţa şi sensul nemuritor al teatrului, împărţind un măr, al concordiei poate, cu tânărul ei discipol. Regizoarea a mărturisit că actriţa şi-a dorit rolul, dar văzând spectacolul suntem siguri că şi regizoarea a intuit aici pretextul unei creaţii demne de numele interpretei. Aşa a şi fost, căci, de la început şi până la sfârşit, Valeria Seciu domină reprezentaţia cu energia ei freatică, subtilă, cu misterul de fiinţă vulnerabilă, cu felul personal de a luneca printre vorbe, cu umorul ei rafinat, cu forţa nebănuită şi aproape hipnotică, în fine, cu ciudăţenia ei deconcertantă, dar cât de seducătoare, însuşiri pe care Cătălina Buzoianu ştie atât de bine să i le pună în valoare. Personajul vine în scenă astfel cu o întreagă lume, bântuită de iluzii şi spectre, dar şi de probleme reale, a căror aparenţă obişnuită e cu atât mai convingătoare. Multiplicat de imaginile înconjurătoare, pe care scenografia epatantă cu oglinzi şi tablouri uriaşe a lui Dragoş Buhagiar le-a conceput ca pe o ipostază autoreferenţiala, portretul actriţei din piesă, care ştie să transforme un trecut celebru în sursă de dileme, se proiectează revelator.

Ca şi odinioară în Revedere, de Luigi Pirandello, unde Cătălina Buzoianu i-l propunea ca partener pe tânărul Florin Piersic, dialogul dintre generaţii e asigurat aici de prezenţe proaspete şi promiţătoare, precum descoperirea numită Simona Popescu. Cu atât mai dificil, rolul ei are de susţinut confruntările esenţiale despre nonconformism, în care argumentele unei libertine notorii precum mama ei sunt greu de combătut. Parteneră desăvârşită în scenă, Valeria Seciu susţine tensiunea nu doar în grupul tânăr, ci şi în relaţia cu adoratorul-escroc, interpretat cu maliţioasă distanţare de Mihai Dinvale.

Dar mai mult decât orice altceva, spectacolul respiră atmosfera calmă a înţelegerii şi comunicării, având un stil coerent în exprimarea scenică şi interpretare. E articulat solid, ca tot ce iese din mâna măiastră a Cătălinei Buzoianu, şi degajă o infinită tandreţe la adresa teatrului şi a oamenilor lui. Şi, deşi unii cronicari cu obsesii revanşarde se codesc să-i dea calificativul maxim, cei mai mulţi recunosc că ne era dor de un astfel de spectacol. El ne aminteşte de anii când, jucând Să îmbrăcăm pe cei goi sau Maestrul şi Margareta, Valeria Seciu şi Cătălina Buzoianu făceau ca mersul nostru la teatru să fie o bucurie aleasă, prelungită în trăiri reconfortante, chiar şi atunci când mesajele erau subversive.

Nu ştiu ca asemenea artişti să-şi fi desconsiderat maeştrii şi nici ca titani ai artei din vremea lor să-şi fi devorat copiii. Erau mai multă generozitate şi respect printre artişti pe atunci, printre cei care reprezintă, e de presupus, o oază privilegiată de sensibilitate, şi nu o spina iritativă, contaminată de maladiile societăţii înconjurătoare.

Un motiv în plus să aplaudăm longevitatea unui cuplu legendar, aşteptând cu nerăbdare următoarea lor colaborare la Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams". ( Revista 22, 2006).

O istorie recentă a spectacolelor

Criticul Doina Papp scrie în cartea sa "De la cortina de fier, la teatrul fără perdea. O istorie subiectivă" despre teatru şi revoluţie, despre numele noi de dramaturgi şi regizori care s-au impus după 1989, despre fenomenul de reciclare a clasicilor în această perioadă, despre  regizori care au schimbat faţa teatrului românesc ( Silviu Purcărete şi magia shakesperiană, Andrei Şerban, secretul tinereţii artistice, Alexandru Tocilescu şi procesul comunismului, Victor Ioan Frunză: Deşteptarea primăverii, Energiile lui Hausvater, Căutări formale cu Mihai Măniuţiu sau Yuri Kordonsky la Bucureşti). De asemenea, criticul mai face portrete memorabile ale actorilor Radu Beligan, Marcel Iureş, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru, Emilia Popescu sau Horaţiu Mălăele, căruia i-a dedicat, de altfel, şi o carte, lansată în 2012.

"Experienţa acestui veritabil proces din mers al comunismului, parcursă de unii dintre cei mai importanţi regizori din epocă, ne obligă să luăm act de fenomen", spune Doina Papp, în textul "Teatrul esopic, formă de rezistenţă" din capitolul "Teatrul şi Revoluţia" al cărţii "De la cortina de fier la Teatrul fără perdea".

"Că îl numim teatru esopic, cu cheie, că au fost doar forţări de sens pentru a impune libertatea de exprimare, această realitate spectaculară induce o discuţie în două trepte despre relaţia teatrului cu societatea în care trăieşte. Pe de o parte, ca şi în alte timpuri sugrumate de dictatură, teatrul ca artă de for public şi-a asumat condiţia şi a încercat să şi-o exercite...

Pe de altă parte, profesionalismul creatorilor şi talentul unei generaţii care se afirma ca al doilea val semnificativ din istoria recentă a reteatralizării făcea ca spectacolul din categoria aceasta să conteze nu doar prin opoziţia pe care o făcea regimului, ci şi prin valoarea artistică intrinsecă”, subliniază Doina Papp, în volumul "De la cortina de fier, la teatrul fără perdea. O istorie subiectivă", editat de Unitext.

Doina Papp este critic,  istoric de teatru şi publicist. În prezent susţine cronica dramatică la Bucurestiul cultural şi Revista 22. Colaborează la publicaţii culturale de prestigiu precum Luceafărul, Observatorul cultural, Revista Teatrul azi. Ca realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea română a creeat numeroase scenarii pentru Teatrul radiofonic, dramatizări , traduceri şi adaptări, difuzate curent în reluare . A fost secretar literar şi consilier artistic la Teatrul Nottara scriind monografia acestuia , Viaţa pe o scândură . Este autoarea a numeroase cărţi de teatru printre care Treptele iubirii, Un destin spulberat , De la cortina de fier la teatrul fără perdea, O poveste cu Horatiu, această cea mai recentă fiind în topul vânzărilor la editura All. Fondatoare de proiecte culturale de importanţă  precum Festivalul de teatru european (balcanic) de la Brăila membru în jurii nationale şi internationale, prezentă în publicaţii străine cu articole despre teatrul românesc, fiind o voce distinctă a criticii contemporane, a obţinut numeroase premii şi distincţii printre care Premiul Uniter pentru critică, Premiul Ministerului Culturii, Premiul criticii.