Cazul Tanacu, după 10 ani. Cum s-a încheiat faza folclorică a exorcismelor
0
Au trecut 10 ani de la acea vară 2005, când Irina Cornici o tânără de 23 de ani, a murit după ce-a fost supusă unor manevre de scoatere a duhurilor rele. Era o demonizată sau o schizofrenică? Scriitorul Vasile Andru comentează, pentru adevarul.ro, patimile tinerei şi verdictul justiţiei în cazul de la Mânăstirea Tanacu. Irina Cornici ar fi împlinit 33 de ani.
Text de Vasile Andru
Am revăzut, după ani, mănăstirea de la Tanacu. Am intrat, curtea şi biserica erau pustii, maicile erau undeva prin chilii, era amiază. Salcâmii dimprejurul mănăstirii erau îngălbeniţi de arşiţă. Soare torid, uscăciune. Amintirea fetei exorcizate scălda locul într-o incertă vinovăţie. Nefericitul „exorcist” Corogeanu şi cele patru măicuţe care l-au ajutat şi-au ispăşit pedepsele, au ieşit din închisoare. Din punctul de vedere al justiţiei pământene, au fost găsiţi vinovaţi: „lipsire ilegală de libertate şi tratament dur urmat de moartea victimei Irina Cornici”. Din punct de vedere al justiţiei divine, s-au invocat şi circumstanţe degrevante.
După „cazul Tanacu”, cred că se încheie faza folclorică a exorcismelor, la noi. Si apune steaua unui misticism popular, încurajat totuşi tacit.
Diagnostic şi nuanţe
În cazul Irinei Cornici s-a formulat întrebarea: era bolnavă psihic sau era o „îndrăcită”? Care ar fi deosebirea între psihotici şi demonizaţi? „Exorcismul să nu fie prea dispus să creadă că o persoană e posedată de un duh necurat”, avertizează manualul Reguli pentru exorcişti, 1951.
Dar, la unele mănăstiri, cei cu tulburări emoţionale sunt etichetaţi „îndrăciţi”. Se porneşte de la premisa populară că, în orice nebunie, este amestecat dracul. Aşa credea şi preotul Corogeanu, un om relativ tânăr, cu trei ani de Teologie, fără experienţă spirituală.
Fişa biografică-medicală a Irinei Cornici
S-a născut în 1982, într-o familie cu probleme psihice. Tatăl ei s-a sinucis prin spânzurare de grinda casei, când Irina avea 2 ani, şi ea a asistat la scena spânzurării. Irina are şi un frate sărman cu duhul. Irina a fost abandonată de mamă la 3 ani. A fost dată la un orfelinat. A crescut în condiţii grele, în frică şi frustrări; a învaţat să se protejeze de agresiuni fizice şi sexuale, învaţând câteva figuri de judo şi karate. Îşi proteja panicată virginitatea, de asaltul derbedeilor din orfelinat, dar şi de asaltul unor supraveghetori.
După ieşirea din orfelinat, o perioadă a lucrat în Germania, ca îngrijitoare, strângând ceva bani: 3700 de euro. A ajuns la mănăstirea Tanacu întâmplător: şi-a vizitat o colegă de orfelinat, care devenise călugăriţă aici; colega i-a explicat avantajele mănăastirii şi Irina a acceptat şovăielnic să rămână.
În mănăstire, face prima criză psihotică, prima decompensare. Preotul Corogeanu, pe loc, o consideră „demonizată”. Este trimisă totuşi la Spitalul Judeţean Vaslui; un psihiatru i-a pus diagnosticul „schizofrenie dezorganizată”. Primeşte un tratament cu sedative. Revine la mănăstire. După scurt timp, face a doua criză, devastatoare.
Crizele
Psihozele (nebunia) sunt dizabilităţi înnăscute. Victima se naşte cu o dispoziţie psihotică, care este latentă până pe la 20-23 de ani. După care persoana, dacă s-a născut cu acea predispoziţie, va face o decompensare, adică psihoza va izbucni.
La Irina Cornici, cauzele decompensării, sau ale izbucnirii, par să fie următoarele două:
1. Senzaţia şocantă c-a fost deposedată, de către mănăstire, de cei 3700 de euro, câştigaţi cu greu în Germania, bani cu care voia să-şi cumpere o căsuţă. (A trebuit să predea banii, deşi încă nu făcuse legământul călugăresc.)
2. Cauza principala a crizei: impresia traumatizantă pe care i-a lăsat-o spovedania.
Preotul Corogeanu a supus-o la o spovedanie aspră, cum scrie la carte! (cartea numită Pidalion). Atunci Irina Cornici a aflat că: tot ce a trăit ea până atunci era „un ocean de păcate, mai negru ca o Sodomă”, păcate pentru care, zicea Corogeanu, se plăteşte cu iadul. A fost şocată că a fost dată de gol, de fosta colegă, cum că a ascuns la spovedanie unele păcate; de pildă, n-a mărturisit faptul că s-a masturbat sau că s-a mângâiat erotic cu colega de orfelinat, acum monahie.
Amor cu diavolul
Preotul controlează obştea monahală prin păcatele ei. Aşa le controla Corogeanu pe măicuţe, cu o autoritate absolută.
I-a repetat Irinei că:
masturbarea e un păcat calificat ca “a face amor cu diavolul”!
Fata a trăit un şoc teribil să afle că ea, candida fecioară, amărâta apărătoare a castităţii sale, a făcut amor chiar cu diavolul în persoană! A fost năucită, nici n-a mai pus la socoteală că ar putea scăpa totuşi de cazanul cu smoală dacă se va supune unui canon sever, cu o mie de mătănii pe zi etc. Această perspectivă reparatorie n-o liniştea deloc, la cât de îngrozită era.
Evident, educarea castităţii la monahi cere pricepere multă şi în nici un caz nu se reduce la înfricoşarea penitentei cu chinurile iadului. Un duhovnic bine informat ştie să dea canon adecvat (alimentar, fizic, spiritual), să dea ”ascultări” chibzuite, pentru sublimarea ispitei sexuale. În romanul lui Diderot, Călugăriţa, parcă penitenta se mântuia mai lesne, deşi tot moartea o mântuia.
Aşadar, crizele Irinei sunt manifestări ale unei psihoze. Dar preotul Corogeanu era convins că fata e îndrăcită şi decide exorcizarea. Se gândea şi la faima pe care o va câştiga mănăstirea sa, ca loc de scoatere a duhurilor rele, faimă deja dobândită de 5 mănăstiri din ţară, care atrag sute de pelerini.
Trei zile de lupte
Mai departe, lucrurile au luat o turnură tragică.
Bolnava are o criză paroxistică. Corogeanu o imobilizează printr-o figură sportivă cunoscută de el de pe vremea când era fotbalist. Apoi au legat-o pe fată cu lănţuri de priponit câinii, lanţuri învelite în prosoape; au legat-o de un suport de scânduri (întâmplător, în formă de cruce); suportul acesta servea şi de targă, când o transportau din chilie în biserică, pentru orele de maslu şi molitve.
Când bolnava urla, i se băga un prosop în gură. În biserică, o dată i s-a lipit gura cu leucoplast, trei ore. După slujbă, era ţinută la izolare. Apoi iarăşi în biserică, pentru maslu şi molitfe. Cum modelul primordial al exorcistului este Hristos, preotul operator de azi ar trebui să ştie că Hristos n-a băgat niciodată un prosop în gura penitentului, nici nu l-a ţintuit legat cu lanţ de mâini şi de picioare, trei zile, până la exitus.
A treia zi, Irina Cornici, epuizată de zvârcoliri, tumefiată, deshidratată, a dat semne de cedare. A fost dezlegată şi dusă în curtea mănăstirii, unde s-a stins încet.
Preotul a intrat în panică, şi, după ce s-a consultat telefonic cu părintele Horga de la Călugăreni, exorcist bătrân şi iscusit, a chemat salvarea.
Doctoriţa de pe salvare, şi ea panicată, ajunsă la mănăstire, i-a făcut fetei, care zăcea inertă, câteva injecţii cu adrenalină şi manevre de resuscitare, ferme, deşi spunea că a constatat că Irina Cornici nu mai avea puls.
La proces, au prevalat constatarea / argumentul că fata a murit din cauza tratamentului la exorcizare (deshidratare, insuficienţă cardiacă, complicaţii datorate zvârcolirilor în stare legată, imobilizare prelungită) . Dar un avocat zelor zice că s-au adăugat şi erori de reanimare a fetei decedate... Apărarea a dat vina pe medici, interpretând şi datele autopsiei făcute după deshumarea cadavrului.
Au fost şi atitudini patetice, cum decurg şi din declaraţiile de mai jos, făcute de un preot vestit care spune, nici mai mult, nici mai puţin, că... aşa a hotărât Dumnezeu! (cităm din http://tanacu.blog.com):
„ La Tanacu nu s’a făcut nici o crimă, ci Dumnezeu a decis s’o elibereze pe sora Irina din mâinile satanei. (…) Ceea ce a făcut preacuviosul părinte Daniel [Corogeanu] şi preacuvioasele maici (…) a fost pentru viaţa sorei Irina. Pentru viaţa ei de aici, dar Dumnezeu a hotărît ca sfintele rugăciuni de eliberare să fie pentru viaţa ei de dincolo. Sinodul a despuiat pe acuzaţi de orice protecţie eclesială şi i-a aruncat în circul cu fiare.”
A scoate diavol din persoane fără diavol
Se pune întrebarea dacă, într-o schizofrenie diagnosticată ca atare, sunt eficiente exorcismele? Adică: un bolnav psihic poate beneficia de un tratament religios (sfântul maslu, rugăciuni, molitvele vasiliene, agheasmă, tămâie, cruce), tratament care porneşte de la premisa că se scoate de acolo un duh diavolesc? Adică: se poate scoate un diavol şi din fiinţele fără diavol?
Răspunsul este afirmativ: Da, se poate scoate diavolul şi din persoane care n-au pe dracu.
Adică exorcizarea poate avea efecte bune şi la unii bolnavi psihici.
Lucrurile stau aşa. Dacă se constată că tema delirului este religioasă, plină de referinţe culturale creştine, cu iad şi smoală, cu ocări şi bolgii, este limpede că exorcizarea poate da roade, chiar la schizofrenici.
Tema delirului ne indică tratamentul. Dominanta tematică a delirului ne orientează spre ajutorul bisericii sau a balamucului. Dacă dominanta tematică este satanistă, vor avea efect molitvele vasiliene, sfântul maslu, rugăciunile, aghiasma, puterea crucii.
Psiho-etnic vorbind, la poporul nostru majoritar creştin, tema religioasă este abisal prezentă în masă. Reiese că terapiile sacerdotale, ”scoaterea duhurilor rele”, sunt valabile şi aplicabile la orice bolnavi psihici. - Cu condiţia ca exorcistul să aibă o temeinică informare în problemele acestea, plus ucenicie şi experienţă.
Mai ştim, din tradiţia bună a altor mănăstiri, că asemenea tratamente nu se fac niciodată cu un singur preot; ba chiar există prevederea să fie făcute cu şapte preoţi! Precauţie cu totul neglijată la Tanacu.
Intermezzo exorcist la Sihăstria
Am scris cândva despre exorcizarea unei fete, Maria, la Mănăstirea Sihăstria. Era o schizofrenă, cu delir mistic. I s-au făcut şapte Masluri, dramatice, dar cu efect final salutar. Cazul Maria, bine mediatizat prin anii nouăzeci, trecea drept un succes răsunător al Sihăstriei, şi toţi ştiau că Maria a scăpat de diavol. Nimeni nu s-a mai întrebat ce a făcut Maria după aceea.
Părintele Cleopa îmi spunea, în 1995:
„Maria din Târgovişte... 10 ani a stat muncită de diavol. Acum e la mănăstirea Slatina (Brâncoveanu), în chilie, bolnavă. Nu s-a mai făcut bine.”
Adică: Maria a fost adusă la o linie de plutire, în sensul că n-a mai făcut crize atroce, dar mintea ei a rămas la un stadiu plat. O tratare psihiatrică n-ar fi obţinut mai mult, se pare. Un psihiatru spunea că maximum pe care-l poate el obţine pe cale medicală este să aducă bolnavul de la o psihoză devastatoare la o psihoză „normală”. Asta s-a obţinut, prin molitve vasiliene, şi în cazul Maria.
În cazul Irinei Cornici, lucrurile puteau decurge la fel, puteau sa se termine cu o remitere „de plutire”; molitvele lui Vasile cel Mare ar fi avut un rol însemnat, de detonare a focarelor psihice inhibate. Doar că trebuiau citite de preoţi mari, cu har. Doctorul Gheorghe Silvestrovici, terapeutul Irinei Cornici la prima criză, la spitalul judeţean Vaslui, era convins că doar cu ajutorul medical ar fi contribuit la ”remiterea de plutire”. Posibil şi asta.
Finalul şi canonul
Irina Cornici a murit la 15 iunie 2005.
Avea 23 de ani. A murit virgină, cum a consemnat raportul autopsiei.
A fost îngropată în satul natal.
Preotul Corogeanu a oficiat slujba de înmormântare, huiduit de unii, protejat de alţii.
La puţin timp, Irina Cornici a fost deshumată, pentru expertiză.
Preotul a fost caterisit, judecat, condamnat.
Un grup de monahi însemnaţi, din bunăvoinţă, au semnat un protest contra condamnării preotului, ca apărare citând şi argumente din controversele actelor medicale.
Pe când Corogeanu aştepta să fie încarcerat, duhovnicul său, unul din duhovnicii mari ai României, a încercat să-l ridice pe preotul osândit, să-l facă să fructifice spiritual încercarea grea prin care trecea.
Trimit la Cartea Judecătorilor de Tatiana Niculescu Bran, ştiu că autoarea îşi bazează scrierea pe documente, pe mărturie directă, pe investigaţie minuţioasă şi mai ales pe o înţelegere exemplară.
Canonul primit de Corogeanu de la duhovnicul său sună astfel:
“Să te rogi pentru ea [pentru Irina Cornici] neîncetat…toată viaţa, oriunde te-ai afla, şi în ceasul morţii tale”.
”[Corogeanu] încerca să se roage pentru Irina, cum îi spusese duhovnicul. Era greu. Atât ar fi vrut să ştie: se afla în rai sau iad ? o izbăvise de Potrivnic sau nu ?”
Pilduitoare această obsesie ultimă: Să afle că Irina Cornici măcar s-a dus mântuită pe lumea cealaltă. Nu ştim dacă această tandreţe post factum a preotului este reală sau este o metaforă a autoarei citate.
Dacă preotul penitent va viziona şi dramatizarea Spovedanie la Tanacu a Tatianei Niculescu Bran (pusă în scenă de Andrei Şerban), va avea revelaţia că Irina Cornici chiar se află în rai!
Autoarea a imaginat că Irina Cornici a devenit înger! Culmea: a devenit îngerul păzitor al lui Corogeanu... Nu-i o ironie a sorţii, ci un paradox metafizic. Şi cum Irina Cornici învăţase câteva figuri de judo şi karate, îngerul Irina, în piesa amintită, e gata să aplice lovituri de karate celor care-l huiduiesc sau vor să-l linşeze pe nefericitul preot în cătuşe.
Dacă prin canon şi înţelepţire Corogeanu va ajunge într-o zi la iluminare, s-ar putea să aibă şi el aceeaşi viziune, cum că Irina este de-acum îngerul său păzitor.
Şi cine ştie dacă nu cumva... această fiinţă, Irina Maricica Cornici, jertfită totuşi dintr-o întâmplare creştină pe o cruce de scânduri de cofraj... această fiinţă cutremurată până la nebunie la întâlnirea cu lanţurile canonice... va fi să dobândească, odată, un loc ales la pomenirea celor cuvioşi, în veac. N-aş vrea totuşi să forţez nota vorbind de un aleatoriu martiriu. Deocamdată, e un rezultat notabil, că sacrificiul ei înseamnă sfârşitul exorcizărilor folclorice
Se încarcă comentariile...
