Cărţile de căpătâi ale personalităţilor: Scurtă însemnare a lecturilor mele
0O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului T. O. Bobe.
Mărturisesc, cu toată jena cuvenită într-o epocă a device-urilor şi gadgeturilor electronice, că am o slăbiciune faţă de cărţi. Dar ce spun eu? Nu slăbiciune, ci viciu, dependenţă curată. Nu ştiu de unde mi se trage, pentru că n-am fost nici pe departe un copil minune şi am învăţat să citesc abia în primul an de şcoală, odată cu majoritatea colegilor mei. Nici lecturi foarte spectaculoase nu-mi amintesc să fi avut pe atunci, ceva care să mă marcheze pe urmă o viaţă întreagă. Am citit, ca toată lumea, poveşti, şi ceva mai târziu „Apolodor", „Tartarin din Tarascon", „Aventurile baronului Münchhausen", „Cei trei muschetari" sau „Călăreţul fără cap".
Cu Jules Verne am consumat câteva zeci de baterii de lanternă după ora de culcare, iar câteodată m-am ascuns cu el în closetul din fundul curţii, dar asta mai degrabă ca să experimentez ficţiunea în spaţii neconvenţionale decât pentru că aş fi avut interdicţii. Cred, prin urmare, că influenţa lecturilor decisive din copilărie e doar un mit, care îşi are originea în altul - cel al psihanalizei.
Vrând-nevrând, am citit literatură canonică
Apropo de psihanaliză, nici Freud, nici Jung nu mi-au produs revelaţii care să mă facă să pariez pe vreunul până la capăt. Am luat notă şi doar atât, am continuat să citesc la întâmplare, fără niciun sistem, aşa cum începusem de multă vreme să fac.
Ceva ordine în lecturi îmi pusese, şi asta înainte de ei, doar Nicolae Ceauşescu, prin decizia de a returna cât mai repede datoria externă a României, fapt ce a dus în timpul pubertăţii şi adolescenţei mele la restricţii privind achiziţionarea drepturilor de autor. Aşa că, vrând-nevrând, am citit literatură canonică: rafturi de Molière, Goethe, Balzac, Byron, Shakespeare, Flaubert sau Dostoievski.
Se vede treaba că nici pe atunci poezia nu era foarte vandabilă, altfel nu-mi explic de ce printre ei am găsit la un moment dat un volum al lui Saint-John Perse şi altădată unul al lui Montale, scăpaţi de vigilenţa vânzătoarelor care de obicei mă îmbiau cu Ion Brad, Ion Lăncrănjan sau Dinu Săraru.
Anii '80: simţeam că n-am ce să citesc
Altminteri, scotoceam săptămânal fiecare dintre cele două anticariate ale Constanţei, ignorat complet de doamnele în halate prăfuite, care ştiau că n-aş fi avut ce să fur.
Într-o după-amiază de la sfârşitul anilor '80 ţin minte că am găsit într-o librărie „Cuvânt înainte", volumul de debut al lui Cristi Popescu. L-am citit imediat, pe terasa Esplanada, cu un ness toxic în faţă şi cu mânecile de la geaca de piele suflecate pînă la cot, iar pe urmă m-am întors printre rafturi şi am cumpărat încă trei exemplare pentru prieteni.
Au urmat anii studenţiei, cărţile au început să apară tot mai multe şi, mai ales în timpul neuitatei guvernări Văcăroiu, banii erau tot mai puţini, apoi raportul dintre timp şi numărul paginilor tipărite s-a inversat, iar din coşmarul anilor '80, când simţeam că n-am ce să citesc, am căzut în cel de azi, când stau prostit în faţa rafturilor, nehotărîndu-mă ce cărţi să ignor.
Nu cred în cărţi fundamentale
Ce-am citit între timp? Joyce, Virginia Woolf, Mircea Ivănescu, Boris Vian, Pynchon, Mircea Cărtărescu, Nabokov, Cortazar, Kafka, Borges, Bruno Schulz, Mircea Horia Simionescu, Bohumil Hrabal, Leonid Dimov, Roberto Bolaño, Raymond Federman, Kurt Vonnegut, Italo Calvino, Eugène Ionesco, John Barth, cărţi de artă sau de ştiinţă, de teorie literară, eseuri, cărţi de tot felul, mai bune sau chiar deloc, am citit la întâmplare şi, dacă prin absurd m-ar întreba cineva care sunt cărţile mele esenţiale, n-aş şti ce să răspund.
Nu cred în cărţi fundamentale, ci mai degrabă într-o reţea de sensuri, imagini şi forme, care se împleteşte cu alte reţele, ale muzicii, ale iubirilor trecute, ale filmelor, ale călătoriilor, şi care toate la un loc te formează într-un fel sau în altul. De altfel nu cred nici în formare, prefer să refuz ideea că, atât timp cât încă mai mişc şi respir, aş putea fi închis într-un contur clar definit.
"Ceva ordine în lecturi îmi pusese doar Nicolae Ceauşescu, prin decizia de a returna cât mai repede datoria externă a României, fapt ce a dus în timpul pubertăţii şi adolescenţei mele la restricţii privind achiziţionarea drepturilor de autor."
Cartea preferată
- T. O. Bobe s-a născut la 13 februarie 1969, la Constanţa.
- A absolvit în 1995 Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
- Cea mai recentă carte a sa, o colecţie de opt povestiri, „Contorsionista", a apărut la finalul anului 2011 la Editura Humanitas.
- T. O. Bobe a fost între 1995 şi 2003 secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune.
- A obţinut în anul 2000 o bursă la Akademie der Kunste din Berlin, iar în 2003 şi 2004 a fost bursier al Akademie Schloss Solitude din Stuttgart.
- A mai publicat volumele „Tablou de familie" (1995, în colaborare cu Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Sorin Gherguţ, Cezar Paul-Bădescu şi Răzvan Rădulescu) - premiul pentru debut al revistei Tomis, „Bucla" (1999), „Darul lui Moş Crăciun" (2003), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară" (2004) şi „Centrifuga" (2005).
- Volumul „Bucla" a primit Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru debut în poezie.
Top 10 cărţi care m-au marcat
1. „Don Quijote", de Miguel de Cervantes
2. „În căutarea timpului pierdut", de Marcel Proust
3. „Divina Comedie", de Dante Alighieri
4. „Ada sau ardoarea", de Vladimir Nabokov
5. „Jurnal", de Franz Kafka
6. „Ulise", de James Joyce
7. „Cartea neliniştirii", de Fernando Pessoa
8. „Oraşele invizibile", de Italo Calvino
9. „Ingeniosul bine temperat", de Mircea Horia Simionescu (de fapt o tetralogie, nu un roman)
10. „Oblomov", de I. A. Goncearov
Top 5 autori preferaţi
1. Jorge Luis Borges
2. Lewis Carroll
3. Mircea Ivănescu
4. Julio Cortázar
5. Bohumil Hrabal