Bântuiţi de Nicolae Ceauşescu

Regizorul documentarului „Kapitalism – reţeta noastră secretă“, ce va fi lansat săptămâna viitoare, povesteşte în exclusivitate pentru „Adevărul“ cum a retrăit o vizită de lucru a „celui mai iubit fiu al poporului“.

Am mai spus-o în pastila precedentă: fiecare milionar are în traistă o baghetă de regizor. De data aceasta, aş vrea să vă povestesc un alt episod, care nu a intrat în montajul final al „Kapitalismului...". Unul dintre personajele cu care am filmat este proprietarul unei mari antreprize specializate în demolări (care, între timp, face şi construcţii). Mi se părea că metafora demolării e strâns legată de ce s-a întâmplat în România tranziţiei.

„Un om între oameni"

Am filmat pe mai multe şantiere ale firmei respective, apoi într-o şedinţă a consiliului de administraţie şi ajunsesem la momentul în care trebuia să facem un interviu. La toate interviurile am folosit un set de oglinzi mari, dispuse în jurul scaunului pe care stă interlocutorul, în aşa fel încât să fie văzut din mai multe unghiuri şi reflexele să joace un rol. Comandasem special nişte oglinzi din plexiglas cu suporţi metalici, huse şi tot tacâmul.

Ne-am cărat cu ele peste tot, ceea ce s-a dovedit o corvoadă inimaginabilă - dar, dacă aşa cerea concepţia, ce să-i faci. Şi când a fost să facem interviul cu dl antreprenor, n-am reuşit nicicum să îl conving că trebuie să ne aşezăm undeva, într-un birou. Dânsul îmi tot repeta că el este un om între oameni - deci nu vrea să apară singur; că nu vrea să stea pe loc în faţa camerei - pentru că ar fi o situaţie artificială. Eu tot ziceam că, pentru o discuţie mai puţin superficială, e util să avem un pic de linişte şi să nu ne plimbăm de colo-colo. M-am supus.

Cu oglinzile în şantier

În spatele clădirii de birouri, firma avea un teren plin de utilaje, unde se construiau nişte hale. Şi iată-ne umblând cu oglinzile după noi prin şantier, la 35 de grade Celsius. Acolo şi-a dorit patronul să filmăm. Pe deasupra, a vrut să fie înconjurat de câţiva dintre colaboratori, cam zece oameni. Noi am instalat oglinzile într-un loc, dar omul, când a venit, ne-a mutat mai aproape de parcul de utilaje, 200 de metri mai încolo.

Cameramanul şi sunetistul nu puteau să alerge după noi, aşa încât defilam alături de patron încercând să fac conversaţie, amândoi fiind urmaţi de cei zece colaboratori, în timp ce echipa ne filma de la distanţă. Am sucit oglinzile de vreo trei-patru ori, soarele cădea şi eu uitasem ce voiam să-l întreb.

Am avut pe loc imaginea noastră: semănam cu cortegiul bătrânului dictator care ne vizita după 20 de ani de la Revoluţie. Ceauşescu era, iarăşi, printre noi. I-am şi spus antreprenorului că mizanscena aducea cu o vizită de lucru. A râs. Încă o dată, ceea ce a rămas în afara cadrului era mai interesant decât filmarea în sine.