AVANPREMIERĂ. „Eu sunt Malala“, jurnalul unei eroine pakistaneze

Malala a crescut în Mingora, un oraş din Valea Swat, Pakistan  FOTO: REUTERS

Sâmbătă, 31 mai, de la ora 17.00, va fi lansată cartea „Eu sînt Malala“, de Malala Yousafzai.Invitaţi la lansare vor fi Aurora Liiceanu, Daniela Zeca-Buzura, Carmen Gavrilă, iar moderator al evenimentului va fi Bogdan-Alexandru Stănescu. Adevarul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din noul volum.

Cînd talibanii au preluat Valea Swat din Pakistan, prea puţini le-au stat împotrivă. Doar o tînără, Malala Yousafzai, şi-a învins frica şi şi-a cerut dreptul la o viaţă liberă, la educaţie. În 9 octombrie 2012 era pe cale  să-şi plătească îndrăzneala cu viaţa. A fost împuşcată în cap, în timp ce se întorcea cu autobuzul de la şcoală, şi era greu de crezut că avea să scape cu viaţă. A supravieţuit însă, iar miracolul acesta a purtat-o din valea îndepărtată unde trăise tocmai în Statele Unite, la New York.

Nu avea nici şaisprezece ani cînd a devenit un simbol al protestului paşnic şi cea mai tînără favorită la Premiul Nobel pentru Pace. Eu sunt Malala este povestea cutremurătoare a unei familii dezrădăcinate de hidoşenia terorismului, a luptei pentru educaţia tinerelor şi a curajului ieşit din comun al unor părinţi care-şi iubesc nespus fata într-o lume ce oferă totul fiilor. 

La paisprezece ani, MALALA YOUSAFZAI (n. 1997) a aflat că talibanii o ameninţau public cu moartea. Educată la şcoala fondată de tatăl său, Ziuaddin Yousafzai, la rîndul lui activist antitaliban, Malala a crescut în Mingora, un oraş din Valea Swat, Pakistan. În 2008, cînd talibanii au început să atace şcolile din Valea Swat pentru a opri educarea femeilor, Malala a întrebat într-un discurs public: „Cum îndrăznesc talibanii să-mi ia dreptul la educaţie?“. În 2009 a colaborat cu BBC-ul şi a postat pe blog, sub numele de Gul Makai, păreri despre ameninţările talibanilor. Identitatea i-a fost însă descoperită în acelaşi an. Totuşi a continuat să-şi spună public părerea. În 2011 a primit Pakistan's National Youth Peace Prize şi a fost nominalizată la International Children's Peace Prize. În 9 octombrie 2012 a fost împuşcată în cap de un taliban. Părinţii au dus-o în Anglia, unde – ca prin minune – Malala a supravieţuit. În 2013, la şaisprezece ani, a vorbit în forumul Naţiunilor Unite despre libertatea dreptului la educaţie.

În acelaşi an şi-a publicat autobiografia – The Girl Who Stood Up for Education and Was Shot by the Taliban – şi a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace.

Adevarul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din noul volum:

M-am născut într-o ţară care a luat fiinţă la miezul nopţii. Cînd am fost atît de aproape de moarte, abia trecuse de miezul zilei. Intr-o zi, cu un an în urmă, am plecat spre şcoală şi nu m-am mai întors. Am fost împuşcată de un taliban, apoi m-au scos din Pakistan cu avionul, inconştientă. Unii spun că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă, dar eu cred, în adîncul sufletului, că intr-o bună zi o voi face. Nu-i doresc nimănui să fie rupt de patria pe care o iubeşte.

Acum, cînd deschid ochii dimineaţa, îmi e dor de vechea mea cameră şi de lucrurile mele, de hainele împrăştiate pe podea şi de trofeele primite la şcoală, aşezate pe rafturi. Dar sînt intr-o ţară unde ceasul arată cu cinci ore mai puţin decît acasă la mine, în Valea Swat, în Pakistanul meu iubit. Ţara mea e cu secole în urmă faţă de aceasta. Aici există tot confortul pe care ai putea să ţi-l imaginezi. La orice robinet curge apă, caldă sau rece, după cum vrei ; lumina se aprinde apăsînd pur şi simplu pe un întrerupător, zi sau noapte, fără să fie nevoie de lămpi cu petrol ; nu e nevoie să meargă nimeni la bazar după butelii de gaz pentru cuptor. Totul e atît de modern, încît poţi chiar să îţi procuri mîncare gata pregătită, în pachete.

Cînd stau la fereastră şi privesc afară, văd clădiri înalte, străzi lungi cu maşini care se deplasează în şiruri ordonate, garduri vii, peluze îngrijite şi trotuare netede. Închid ochii şi, pentru o clipă, mă întorc acasă, la valea mărginită de munţi înalţi, la cîmpurile verzi şi rîurile albastre, iar sufletul îmi surîde cînd îmi amintesc de oamenii din Swat. Mă întorc, în mintea mea, la şcoală, unde îi regăsesc pe profesorii şi pe prietenii
mei. Mă întîlnesc cu Moniba, prietena mea cea mai bună, şi ne aşezăm una lîngă cealaltă, rîzînd şi vorbind ca şi cum nu aş fi plecat niciodată de acolo.
Apoi îmi amintesc că mă aflu la Birmingham, în Anglia.
Totul s-a schimbat în ziua de marţi, 9 octombrie 2012. De la bun început nu promitea să fie o zi prea bună, fiind în perioada examenelor şcolare, deşi pe mine, studioasă de fel, nu mă deranjau atît de tare ca pe unele dintre colegele mele.

În acea dimineaţă am ajuns, ca de obicei, pe uliţa îngustă care se intersecta cu strada Haji Baba intr-o procesiune de ricşe colorate care umpleau aerul de fum ; în fiecare dintre ele erau înghesuite cîte cinci-şase fete. De cînd talibanii preluaseră controlul, clădirea şcolii noastre, aflată vizavi de curtea tăietorului de lemne, nu mai avea semne distinctive, iar uşa ornamentată din alamă şi zidul alb nu ofereau nici un indiciu
despre ce se afla înăuntru.

Pentru noi, elevele, uşa aceea era un fel de intrare magică intr-o lume specială, numai a noastră. De îndată ce ajungeam înăuntru, ne descopeream capetele, dîndu-ne la o parte şalurile la fel cum vîntul împrăştie norii, apoi o luam la fugă în sus, pe scări. La capătul lor se afla o curte interioară, din care se
intra în toate sălile de clasă. Cînd soseam, ne aruncam ghiozdanele în clasă, apoi ne strîngeam pentru careul de dimineaţă, sub cerul liber, cu munţii în spate. O fată comanda : „Assaan
bash !“, însemnînd „Pe loc repaus !“, iar noi pocneam din călcîie şi răspundeam : „Allah“. Apoi fata spunea : „Hoo she yar !“, sau „Atenţie !“, iar noi pocneam din nou din călcîie. „Allah.“

Şcoala a fost întemeiată de tatăl meu înainte să mă nasc şi, pe peretele aflat în faţa noastră, cuvintele KHUSHAL SCHOOL fuseseră scrise cu mîndrie, cu vopsea roşie şi albă. Mergeam la şcoală şase dimineţi pe săptămînă şi, fiind elevă în clasa a noua, în vîrstă de cincisprezece ani, îmi petreceam timpul recitînd
formule chimice şi studiind gramatica urdu. Scriam compuneri la engleză, cu teme precum „Graba strică treaba“, şi desenam scheme ale aparatului circulator – cele mai multe colege ale
mele visau să devină medici. E greu de imaginat cum cineva ar putea vedea o ameninţare în asta. Totuşi, dincolo de zidurile şcolii, nu se aflau doar zgomotul şi haosul din Mingora, oraşul principal din Swat, ci şi talibanii, care consideră că fetele nu ar trebui să meargă la şcoală. („Eu sunt Malala“, de Malala Yousafzai, Copyright Editura PoliromI)