August Strindberg: „Visez, deci exist“

0
0

Cel care a fost supranumit „Suedezul zburător“, de la a cărui moarte a trecut un secol, a trăit şi a creat dincolo de suprafeţe şi forme. Scriitor, pictor, fotograf şi practicant al alchimiei, August Strindberg a ales lumile invizibile.

O viaţă de răzvrătit, trăită la graniţa dintre nebunie, în toate sensurile cuvântului, şi normalitate, orice va fi însemnând ea, 60 de piese de teatru, peste 30 de scrieri de ficţiune şi autobiografice, şi 3 „cărţi albastre", un fel de enciclopedii personale de alchimie şi ocultism.

Iată, într-o singură frază, urmele trecerii prin lume ale scriitorului suedez care s-a stins acum 100 de ani, pe 14 mai 1912, şi a fost condus pe ultimul drum de mii de admiratori. Iubit de cititori şi de oameni de litere, dar dezamăgit de ratarea Premiului Nobel, scriitorul care a dus literatura ţării sale la vârsta modernităţii pleca, astfel, spre o lume pe care o ştia din multele sale incursiuni în transcendent.

De la chimie la alchimie

În autobiografia „Fiu de slujnică", Strindberg îşi amintea cu amărăciune copilăria petrecută în şcolile tiranice de la Stockholm şi din alte oraşe suedeze, precum şi rigoarea de natură religioasă în spiritul căreia a fost educat. Fiu al unui burghez înstărit şi al unei slujnice dintr-un birt, singuraticul August, deşi curios faţă de lumea din jur, avea să se întrebe multă vreme de ce e dăunătoare inteligenţa, aşa cum credea mama lui, care s-a stins când el avea 13 ani.

În adolescenţă, fascinat de formule, a studiat intens chimia şi a dorit să devină medic, cu un ochi în tratate şi cu celălalt spre întâmplările şi personajele de pe scenele Teatrului Regal din capitala Suediei. În fiinţa lui existau încă de pe atunci cel puţin două identităţi: una interesată să desluşească mecanismele naturii şi ale obiectelor din jur şi alta dornică să experimenteze prin simţuri şi să privească înlăuntru. După ce a eşuat la un examen de chimie, a început să studieze disciplinele umaniste la Universitatea din Uppsala în 1870, începând să acorde mai mult timp interesului pentru alchimie.

Ocultism, erotism, teatru

La nici 21 de ani, a repurtat o victorie de imaginat într-o societate încremenită în tradiţii, care însă intra în contact cu darwinismul: la 21 de ani, i s-a montat la Teatrul Regal prima piesă, intitulată „La Roma". Peste ani, când era dramaturgul cel mai important al Suediei, dar şi creatorul romanului suedez modern, scria: „Iată cum mă gândesc la viaţa mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permiţându-mi astfel să devin dramaturg şi să descriu toate stările de suflet şi toate situaţiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viaţa mea ar fi decurs liniştită şi fără probleme, n-aş fi avut nimic de descris".

Tumultuoasă, intensă şi imprevizibilă, existenţa lui Strindberg se va desfăşura în culisele teatrelor, în orgii sexuale, în singurătatea biroului plin de scrierile mistice şi oculte, în şedinţe de spiritism, în sanatorii de recuperare psihică, în compania analfabeţilor şi a mai-marilor Suediei. Din vieţile trăite s-au născut vieţile închipuite din cărţile sale.

Strindberg a părăsit Universitatea din Uppsala în 1872, fără diploma de absolvire, hotărât să ridiculizeze elita universitară, ceea ce a şi făcut în mai multe povestiri. Se întâmpla după ce primise sprijinul financiar al regelui Carol al XV-lea şi scrisese una dintre piesele lui importante: „Master Olof".

Tânărul răzvrătit se face gazetar, apoi bibliotecar la Biblioteca Regală, se alătură boemilor din Salonul Roşu, la un restaurant faimos din Stockholm, se îndrăgosteşte de o actriţă care-şi părăseşte soţul, un baron, pentru el şi o ia de soţie.  Tatăl, personajul absent, îi rămâne departe pentru totdeauna, absenţă care-i hrăneşte fantasmele literare. În 1897, încrâncenatul dă lovitura hotărâtoare cu „Salonul roşu", primul roman suedez modern, în care îi caricaturizează pe snobii din elitele Suediei.

Scrie o istorie a poporului suedez, i se nasc două fiice şi un fiu, câştigă notorietate, dar se simte sufocat. „Sunt pe cale să devin ateu", scrie în 1885. Se mută la Paris, scrie „Confesiunile unui nebun" şi găseşte alinare în ideile lui Rousseau şi Nietzsche.

Din interesul pentru naturalismul de substanţă scrie „Tatăl", una dintre cele mai cunoscute piese ale lui. În periada şederii la Copenhaga îi apare „Domnişoara Iulia", o piesă faimoasă despre mecanismul erotic, despre lupta eminamente sexuală dintre bărbat şi femeie. Acest război erotic nu este urmarea dorinţei, ci a voinţei, credea Strindberg, şi câştigă întotdeauna cel care poate supune cu mintea.

În „Inferno"

La sfârşitul anilor '80, după ce întemeiase Teatrul Experimental la Copenhaga, se despărţise de naturalism şi divorţase de Siri după o lungă agonie, Strindberg a intrat în epoca „Inferno" (după cum a numit-o el însuşi), dominată de paranoia severă şi de consumul de opiacee, care-l vor trimite în lungi şederi în spitale de psihiatrie, care-i vor intensifica interesul pentru ştiinţele oculte.

Suferinţa omului, credea el, vine dintr-un plan transcendent şi este consecinţa fărădelegii. Influenţa credinţei catolice a tinerei Frida Uhl, cea de-a doua soţie, se vede şi în scrierile din această perioadă. Încurajat de Max Reinhardt, compune piese de cameră, gen dramatic inovator în cultura europeană, dar şi piese scurte despre Iisus Hristos, Moise, Platon sau Socrate.

În 1909, pierde Premiul Nobel, la care se credea îndreptăţit, în faţa Selmei Lagerlöf, prima femeie şi primul cetăţean suedez care a câştigat această distincţie. Se întâmpla la doi ani după ce întemeiase Teatrul Intim din Stockholm, centru al artelor destinat modernismului. Monomania şi convingerile mistice îl împinseseră să dedice noul spaţiu de joc exclusiv pieselor personale, care să se joace în condiţii stricte, într-o sală mică, realizată într-o cromatică simbolică descifrabilă numai pentru iniţiaţii în ocultism, în care spectatorii nu veneau să se destindă. „Sonata fantomelor" şi „Pelicanul", două dintre piesele de cameră ale autorului, texte care au influenţat considerabil dramaturgia secolului XX şi nu numai, s-au jucat acolo.

În 1910, teatrul lui inovator, care pleda deja pentru estetica minimalistă, a dat faliment, dar s-a închis abia în 1912, după moartea scriitorului. Aceasta a survenit în urma unei pneumonii şi a unei afecţiuni şi mai vechi, despre care medicii nu erau tocmai siguri. Forţa scrierilor lui, cu puternice accente expresioniste, dar şi cu anticipări ale suprarealismului care stătea să se nască, avea să se intensifice după dispariţia sa, când şi opera, şi viaţa vor intra în legendă şi vor stârni interesul, uneori pasional, al marilor artişti, printre care Ingmar Bergman, Tennessee Williams sau Eugene O'Neill.

Posteritatea avea să descopere în sertarele lui Strindberg scrisorile criptice pe care le schimbase cu Nietzsche şi fotografii făcute de scriitorul însuşi, într-un stil care întrecea cu mult preferinţele epocii. Printre ele, o mulţime de autoportrete.

Tot târziu, specialiştii vor considera că scriitorul August Strindberg, pentru care esenţa omului era visul, nu gândul, a trăit în acelaşi corp cu pictorul August Strindberg, autor a peste 100 de lucrări valoroase, mai ales peisaje sufleteşti. Alchimia şi practicile magice, ştiinţe în care credea mai mult decât în arte (un derivat al primelor), precum şi iniţierea „suedezului zburător" în lumile spiritului şi ale spiritelor au furnizat materia literaturii sale până în ultima clipă. Stă mărturie, printre ele, şi ultima lui piesă de teatru, „Marele drum", recent tradusă în limba română de Carmen Vioreanu şi editată de UNITER, împreună cu alte piese ale dramaturgului.

"Vreau să întorc totul cu susul în jos ca să văd ce e dedesubt. (...) Totul trebuie pus pe foc, sfâşiat în bucăţi, ca să putem începe iar de la zero."
August Strindberg
scriitor

"Societatea este un spital de nebuni în fruntea cărora se află autorităţile şi Poliţia."
August Strindberg
scriitor

"Familia... căminul întregului rău social, o instituţie caritabilă pentru femeile comode, un adăpost pentru taţii de familie şi un iad pentru copii."
August Strindberg
scriitor

Singurătatea scriitorului de cursă lungă

August Strindberg, Autoportret (fotografie realizată în jurul anului 1890)   Foto: Wikipedia Commons



„Încet, încet renunţam la vizitele la cafenea, antrenându-mă să fiu singur; mi se mai întâmpla să cad în tentaţie din nou, dar îmi reveneam de fiecare dată, vindecat, până în ziua în care am descoperit imensa plăcere de a auzi tăcerea şi a asculta vocile care se făceau auzite. În acest fel am rămas treptat singur, contactele cu exteriorul reducându-se la minimul necesar muncii mele, cea mai mare parte din ele efectuându-se prin telefon. Nu neg că începutul a fost dificil şi că vidul care se săpa în jurul meu cerea să fie umplut. Aveam impresia că-mi pierdusem forţele tăind punţile care duceau la ceilalţi, dar în acelaşi timp eul meu începea, ca să zic aşa, să se coaguleze, să se condenseze în jurul unui nucleu unde tot ce trăisem se aduna topindu-se ca alimentele din care sufletul meu se hrănea. În plus, mă obişnuiam să transform tot ce vedeam, tot ce auzeam în casă, pe stradă, în natură, aducând toate senzaţiile în scrisul meu în curs, simţind într-adevăr cum îmi creştea capitalul şi studiile mele făcute în singurătate erau mai valabile decât cele făcute pe oameni, afară, în societate."

(Fragment din romanul „Singur", de August Strindberg, traducere de Gabriela Melinescu, Editura Polirom, 2002)

„Tatăl" şi „Domnişoara Iulia", la Bucureşti

Variaţiuni rafinate pe teme care l-au obsedat pe Strindberg aproape toată viaţa, „Tatăl" şi „Domnişoara Iulia" sunt două piese pe care spectatorii din Bucureşti le pot vedea la teatru şi acum. Pe scenele Capitalei, două spectacole despre lupta dintre bărbat şi femeie, despre întunericul subconştientului omenesc, pot fi o bună introducere în strania lume a scriitorului suedez.

image

La Teatrul Bulandra se joacă de câţiva ani „Tatăl", spectacol regizat de Călălina Buzoianu, din a cărui distribuţie fac parte Virgil Ogăşanu, Petre Lupu, Radu Amzulescu şi alţii. Repertoriul Teatrului de Comedie include producţia „Domnişoara Iulia", după unul dintre cele mai jucate texte din dramaturgia universală, în regia lui Liviu Lucaci, care le-a lăsat partiturile actorilor Delia Nartea (foto), Ion Cortea/ Şerban Gomoi, Andreea Bârsan/ Sorina Ştefănescu.

image
Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite