APARITII EDITORIALE

Lumina afumata in mentalitatea comuna, poezia este perceputa fie ca un teren al maximei dificultati, fie, dimpotriva, ca unul de usurinta si usuratate creativa. in primul caz, poemele mai ermetice

Lumina afumata
in mentalitatea comuna, poezia este perceputa fie ca un teren al maximei dificultati, fie, dimpotriva, ca unul de usurinta si usuratate creativa. in primul caz, poemele mai ermetice sunt citite cu un respect adanc, aproape religios, si cu incercarea trudnica de a prinde sensul fiecarui crampei de vers. in al doilea, totul este expediat rapid: dupa ce a explicat ucenicului cum sa monteze si sa demonteze o masinarie complicata, mesterul ii poate spune relaxat ca "restul e poezie". Se intampla insa ca unii dintre cei mai buni poeti ai nostri scriu, in acelasi timp, cu o adevarata forta vizionara si o simplitate formala dezarmanta. Nimic neclar, cetos, obscur la nivelul expresiei. insa, pe masura ce parcurgem versurile atat de banale, realizam ca am patruns tot mai adanc intr-un teritoriu fantasmatic, straniu, pe alocuri infricosator. Este exact situatia de lectura si de receptare pe care o fixeaza un poet ca Ioan Es. Pop. Recentul sau volum Petrecere de pietoni (cu un Argument impotriva al autorului si o postfata a lui Dan C. Mihailescu, Ed. Paralela 45), exploreaza aceleasi obsesii (de)formatoare, prin care viata se incarca de moarte si izbeste, cu ea, sensibilitatea si constiinta cititorului: "daca nu mi s-ar fi repetat tot timpul ca sunt muritor,/ poate ca n-as fi murit. Poate/ as fi infiintat o alta moarte./ poate o alta credinta, oricat de marunta,/ mi-ar fi fost destula pentru a pluti.// dar am crescut, ca orice om ingrozit,/ in religia mortii./ o moarte care nu vine din esecurile noastre/ ci dintr-o proasta deprindere,// din resemnarea ca dac-ai invatat sa mori/ e musai sa mori.// numai ca ti-am spus eu, vere,/ e putin probabil sa mori cand mori:/ o celula ori poate mai multe/ raman sa te framante mult dupa aceea// si abia cand dispar, dupa cinci mii de ani,/ te vei odihni, ticalosule". in acea "lumina afumata" specifica liricii lui Ioan Es. Pop, lucrurile ies din fagasul lor obisnuit, raporturile se schimba, perspectiva se frange si se implineste printr-una contrara. Ca si la Marin Sorescu, in exceptionalul sau volum Puntea. Ultimele, pe cel mai firesc ton sunt spuse lucruri fundamentale, "blestemate probleme insolubile" ce asediaza si angajeaza Fiinta. Pana si jocurile de cuvinte practicate de inca-tanarul autor sunt dintre cele ce lasa umbra: "slagare de concentrare", "sacrul si peticul", "groapa cu alei", "greata la mal". Iar o litanie blasfematorie precum cea care urmeaza (desfasurandu-se inca, la aceeasi tensiune, pe o pagina a volumului) da intreaga masura a redutabilului poet "nouazecist": "pace in pantece, unde parintii nostri au umplut cu mamaliga/ sperand sa-i infunde bolboroselile, sa inmormanteze valurile de frig/ ce veneau dinspre talpi si sa opreasca lesia spurcata a necredintei./ pace in pantece, de unde pornesc abaterile filosofilor si rascoalele/ mujicilor. pace in pantece, de unde izbucnesc razboaiele mari, pace/ in pantece, unde se nasc icnetele desfranarii si fumurile gandirii/ abstracte. pace in pantece, de unde se scurg malformatii si pruncii sfinti". Ce-am mai putea adauga?