Antoaneta Ralian, cea mai cunoscută traducătoare din România: „Acum, la 89 de ani, vreau să fac din nou madlene“

Antoaneta Ralian, o minte strălucită şi un spirit mai viu decât oricând FOTO: MEDIAFAX

Traducătoarea vrea să îşi prindă cel de-al 89-lea trandafir din buchetul vieţii cochet, sub semnul literaturii lui Marcel Proust. Nu e în căutarea timpului pierdut, ci a celui care încă este: aflaţi că Antoaneta Ralian are înţelepciunea să nu îşi refuze prezentul.

Antoaneta Ralian împlineşte, vinerea viitoare, 89 de ani. Este cea mai bună traducătoare din România. Textul care urmează – o reverenţă, dar nu doar atât – este mai puţin despre cărţi şi mai mult despre omul din spatele traducerilor din Henry Miller sau Saul Bellow. Cum rezistă Antoaneta Ralian prezentului? Bineînţeles că traduce din engleză. Are „o apetenţă bovină pentru muncă“. I-au rămas şi amintirile, dragostea pentru Londra şi muzica. Soţul ei, ziaristul Marius Ralian, obişnuia să îi scrie, de mână, bilete de dragoste pe care i le împrăştia prin viaţă. A găsit unul, într-o poşetă nepurtată, chiar după moartea celui cu care a împărţit, în bine şi în rău, mai mult de şase decenii. Spre final, doamna îl veghea pe domnul Ralian, care a avut perioade când nu mai era conştient. Odată s-a trezit, a văzut o femeie la căpătâi şi a întrebat: „Tu cine eşti?“. „Nu mă recunoşti? Sunt soţia ta.“ „Soţia mea e reputata traducătoare Antoaneta Ralian.“ Aşa a fost, şi pe măsură ce confesiunile înaintează, ne dăm seama că nu facem, cum am crezut, un interviu, ci că tocmai aflăm regulile elementare ale bunei supravieţuiri.

„Weekend Adevărul“: În oraş mai ieşiţi sau staţi mai mult în casă?

Ies, am un şofer închiriat, care mă duce cu maşina unde am nevoie. Şi am şi viaţă socială, merg la spectacole, n-am renunţat, vai de mine! Dacă aş renunţa la spectacole şi la muncă m-aş dezintegra!

La teatru?

Da, dar mai mult la concerte. Sunt mare melomană. Mă mai duc şi la filme, dar doar când are şoferul timp, cam sunt la mâna lui. Şi am prieteni caritabili care mă mai scot cu maşina personală, sau cu taxiul, şi mergem împreună.

La ce film aţi fost ultima oară?

Am fost la „Hitchcock“, pentru că mă înnebuneşte Hitchcock.

La Studio, aici, pe bulevard (n.r. – Antoaneta Ralian locuieşte în zona Sălii Palatului din Bucureşti), aţi fost?

Da, la mall e prea departe. E atâta gălăgie, atâta stridenţă, atâta lume, că nu pot să sufăr mall-ul!

E modern?

Nu ştiu dacă e modern, dar e prea strident. Nu ştiu dacă modernitatea e sinonimă cu stridenţa.

S-ar putea să fie.

S-ar putea, căci văd şi la muzică – decibeli, cât mai tare, cât mai tare, să spargă timpanele! Asta e modernitatea? Nu mai înţeleg. Poate că asta este. Muzica ar trebui ascultată pe îndelete, mai în tihnă, pentru suflet. Pricep foarte bine diferenţa dintre generaţii, dintre gusturi şi mentalităţi. Nu mă anchilozez să spun că „pe vremea mea...“. Nu erau nici pe vremea mea toate splendide, nicidecum.

„Să fiu nemuritoare, dar la 50 de ani“

Ce muzică vă place?

Muzică simfonică. Dacă vă dezamăgesc, îmi pare rău.

Deloc.

Mă pregătesc acum, cât pot, pentru Festivalul Enescu. Sper să fiu sănătoasă până în septembrie şi să îl mai apuc. Va fi, oricum, ultimul meu Festival.

De ce spuneţi asta?

Pentru că, oricât aş vreau eu, nu sunt nemuritoare. Vârsta îşi spune, cum se spune, cuvântul. Peste alţi doi ani (n.r. – Festivalul se desfăşoară din doi în doi ani) va fi prea târziu pentru mine.

Dar aţi vrea să fiţi nemuritoare?

Aş vrea, dar nu la vârsta asta, cu durerile de şale, de şold, de fapt, de tot. Aş vrea să fiu nemuritoare, dar la 50 de ani. La anii mei îţi doreşti, câteodată, să se termine mai repede.

Nu aţi ales 20 de ani, aţi ales 50. De ce?

Ca să am şi puţină înţelepciune. În tinereţe eşti nesăbuit. Dar vă rog să serviţi şi din prăjituri, că pe cuvânt că sunt bune!

Aveţi orgolii în bucătărie – am citit într-un interviu mai vechi.

Încep să mă sperii! Îmi ştiţi toate intimităţile. Nu prea mai pot să fac, dar vreau acum, de ziua mea (n.r. – 24 mai), foarte curând, să mai fac madlene. Mi-au rămas mie madlenele lui Proust la inimă. Pe vremuri făceam nişte madlene extraordinare. Şi acum, la 89 de ani, vreau să fac din nou madlene.

De când nu aţi mai făcut?

Prea de demult. Mai făceam la începutul căsniciei, că voiam să îmi impresionez soţul.

„Am şi acum o cochetărie“

De obicei, aveţi invitaţi de ziua dumneavoastră?

Nu, nu sărbătoresc, fiindcă sunt de părere că nu e nicio fericire să fii cu un an mai bătrân. Nu văd de ce trebuie să mă bucur şi să chiui că sunt mai bătrână. Da, când aveam 15 ani, abia aşteptam să fac 20, să mă duc la primul bal, să trăiesc prima dragoste. Dar acum ce să mai aştept? Totuşi, am şi acum o cochetărie. Deşi nu am împlinit 89 de ani, spun că am 89, fiindcă am cochetăria să mi se spună „Vai, dar nu îi arătaţi!“.

Chiar nu îi arătaţi.

Poftim, asta am vrut să testez, dacă mai pot primi complimente. Aşa e, arăt de 87. Fumaţi, dacă vreţi.

Nu, nu prea.

Păcat, v-aş privi cu aşa o invidie.

Vă e poftă să mai fumaţi?

Oh-la-la, ce poftă am! Uneori mi se întâmplă să visez că fumez. Da, pentru că eram o fumătoare înrăită, deşi eu spun că îmbunătăţită, nu înrăită. Şi fumam cu toate ocaziile. Când eram fericită fumam, când eram nefericită fumam, când eram calmă fumam, când eram nervoasă fumam. Apoi am avut nişte probleme de sănătate şi n-a mai fost voie.

Fumaţi şi când lucraţi?

Mai ales. Tot timpul stăteam cu ţigara în mână.

Câte ore lucraţi pe zi?

Cam nouă ore pe zi, aşa obişnuiam. Acum, cu vârsta, am redus la opt. M-am mai relaxat. Aveam un ritm susţinut. Îmi făceam normă, că am avut educaţie socialistă, cu normă. „Astăzi, fac zece pagini, altfel nu mă ridic de pe scaun“. Îmi propuneam un obiectiv şi nu mă lăsam până nu îl atingeam. Lucram şi zece ore pe zi, dar aveam şi zile când nu lucram deloc, fiindcă aveam musafiri sau mergeam la un spectacol sau fiindcă n-aveam eu chef.

Dar v-a plăcut.

Nici nu ştiţi cu câtă pasiune o fac. E singura pasiune care mi-a rămas: literatura. De fapt, şi muzica. Toate celelalte s-au dus, cu timpul, s-au evaporat. Toate sunt trecătoare. În afară de muncă. Şi am norocul ca profesiunea să se identifice cu pasiunea.

„Îmi pare rău că n-am ştiut înjurăturile taximetriştilor când l-am tradus pe Miller“

Traducătoarea trăieşte între cărţile care i-au jalonat viaţa FOTO: VLAD STOICESCU

Care sunt valorile care v-au format?

În copilărie, cum să vă spun, făceam parte dintr-o familie de mic-burghezi, înstăriţi, cultivaţi, care iubeau muzica şi literatura şi care au sădit în mine valorile convenţionale oarecum. Lucruri care ţin de Decalog: să nu minţi, să fii sinceră, să fii tu însăţi, să nu îţi trădezi prietenii, să te dăruieşti. Am învăţat şi foarte multe tabuuri, că sunt lucruri care nu se spun niciodată şi lucruri care nu se fac niciodată. Cu anii, tabuurile s-au spulberat complet. Nu uitaţi că eu sunt traducătoarea lui Henry Miller. Cu ajutorul lui m-am dezinhibat. Acum apreciez şi cea mai mică valoare pe care o întâlnesc, fiindcă prea suntem înconjuraţi de non-valori! Am ajuns să apreciez la negativ: ne-mârlănia, ne-mitocănia, îmi plac oamenii aproape normali. Normalitatea mi se pare valoarea supremă. La noi, acum, anormalul este cel mai normal.

Cum vă agresează non-valorile?

Moral. De câte ori ies pe stradă am parte de multă mitocănie. Nici nu trebuie să ies pe stradă, că mai deschid geamul, şi sub geam am o staţie de taxiuri. Ce îmi aud urechile toată noaptea!

„La noi, îmi place enorm noul val de filme“

Mai ceva ca în cărţile lui Miller!

Îmi pare şi rău că nu aveam la îndemână înjurăturile astea când lucram la cărţile lui. Nu râdeţi, că vorbesc serios. Aud nişte expresii!... Stau şoferii şi îşi povestesc aventurile, gagicile, viaţa. Şi nici măcar asta nu mă agresează. Atâta timp cât sunt memoriile lor, ce să le fac? Ba chiar îmi place că spun totul pe şleau, nu se feresc să fie direcţi. Mă deranjează foarte mult minciuna, nesinceritatea, labilitatea unor oameni care azi spun un lucru şi mâine îl neagă.

La televizor vă mai uitaţi?

Bineînţeles.

De ce?

În primul rând mă uit la posturile străine pentru filme, vechi, care sunt foarte frumoase, cu starurile dinainte. Îmi face plăcere să le văd. La noi, îmi place enorm „noul val“ de filme. Slavă Domnului că am început şi noi să facem cinematografie normală, nu propagandă şi alte tâmpenii. Şi bineînţeles că mă uit la talk-show-uri. Dar mai bine să nu vorbim despre asta.

Minciuna, necinstea sunt în cantităţi mai mari decât oricând în timpul vieţii dumneavoastră?

Oh, da! Eu cred în universalul uman. De la începutul începuturilor cred că oamenii minţeau, înşelau, erau duplicitari, erau ipocriţi. Asta e natura umană, cu asta ne-am născut, asta avem în noi. Dar au existat epoci în care oamenii se controlau mult mai mult, aveau nişte idealuri, nişte repere. Religia, şcoala, familia. Se mai stăvileau şi nu ieşeau la suprafaţă, ca acum. Trăim un boom de mârlănie. Când aud la televizor, care nu e un mijloc de educaţie, dar e un mijloc de culturalizare, cuvintele acelea imunde cu care se tratează unii pe alţii, mă înfior. Sunt submediocri, subumani!

„Am fost îndrăgostită de Tudor Vianu“

Care au fost modelele dumneavoastră?

Profesional sau personal?

Personal, mai întâi.

În primul rând, mama mea, pe care am adorat-o. Era o femeie care, în copilărie, mi se părea maximul la care pot aspira. Când eram copil m-am gândit dacă mama nu e vrăjitoare, că prea le ştia pe toate. Citea foarte mult. Îi plăcea să îmi povestească. Îmi spunea pe înţelesul meu romanele pe care le citea ea. Mi-a povestit „Muntele vrăjit“, mi-a povestit teatru, „Romeo şi Julieta“. Când vedeam că ştie atâta... Cânta şi la pian. Ăsta era visul mamei: să facă şi din mine o domnişoară de salon care cântă la pian, pictează peisaje şi vorbeşte limbi străine.

A reuşit?

Nu ştiu dacă ar fi reuşit, nu eram aşa de maleabilă, nu eram materia cea mai potrivită. Au intervenit împrejurările istorice. Totul s-a răsturnat şi numai de mine domnişoară de salon nu era nevoie.

Dar aţi învăţat să cântaţi la pian?

Ani de zile am învăţat pian. Dar eram un antitalent desăvârşit! Nimic nu s-a lipit de mine. Ştiţi cine a fost fratele meu?

Richard Stein. El a compus „Sanie cu zurgălăi“.

Ştiţi tot! El era un pianist admirabil. Era cu 14 ani mai mare decât mine. A făcut şi Conservatorul la Paris. De mine s-au lipit numai limbile străine. De copil am avut profesori la limbi străine, astea s-au lipit, şi din astea mi-am făcut şi profesia. Mai târziu am avut modele unii profesori din facultate. Unul dintre idolii mei a fost Tudor Vianu. Am fost chiar îndrăgostită de Tudor Vianu! Era, aşa, un tip foarte olimpian. Venea în sala de cursuri şi se uita pe geam pierdut şi aveam impresia că e venit de pe altă planetă, că a coborât din Olimp. Şi vorbea cu o voce molcomă, vorbea frumos, şi făcea estetică, asta făcea cu noi, şi ne lumina capetele şi ne spunea lucruri de care nu mai auzisem până atunci.

Era Tudor Vianu într-o permanentă căutare a frumosului?

Cu siguranţă, da, dar cred că fiecare caută frumosul într-un fel sau altul. Şi la televizor, zappăm cât putem până dăm peste ceva frumos, nu?

Trebuie să zappăm tot mai mult astăzi ca să dăm peste ceva frumos.

Uneori e nevoie să şi închidem. E mai frumos închis, ca piesă de mobilier. Un lucru care mă deranjează foarte mult: emisiunile noastre de divertisment, care au ajuns de un tabloid dintre cele mai murdare. Ei spun că asta face rating, că asta vor oamenii. Eu refuz să cred că asta vor oamenii. Dă-le un umor fin, un umor sănătos, un umor ca la Caragiale, şi o să le placă şi asta, nu doar glume deocheate şi funduri goale şi noutăţi despre cine divorţează de cine. Există o voluptate pentru senzaţional a celor de jos, dar nu trebuie să le-o satisfaci aşa, toată ziua. Asta este.

A tradus peste 100 de romane, piese de teatru şi eseuri

Numele: Antoaneta Ralian

Data şi locul naşterii: 24 mai 1924, Bucureşti.

Starea civilă: văduvă. A fost căsătorită cu ziaristul Marius Ralian.

Studiile şi cariera:

A absolvit în1948 Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză-italiană.

S-a remarcat ca traducătoare din limba engleză. n A tradus peste 100 de romane, piese de teatru şi eseuri.

Locuieşte în: Bucureşti.