ANCHETĂ Lectura ca formă de rezistență în vremea cenzurii comuniste. „Pentru a citi de la fondul secret, treceai prin mai multe interogatorii“
0Cu ocazia Zilei Naționale a Lecturii, celebrată pe 15 februarie, „Weekend Adevărul“ a discutat cu scriitoarea Doina Ruști, cu aventurierul Liviu Stănescu și cu istoricul Lavinia Betea despre modul în care cărțile interzise sau cele de la „Fondul Secret“ le-au schimbat perspectiva asupra lumii, cum reușeau să facă rost de ele, ce se întâmpla atunci când erau prinși, dar și cât de „periculoase“ erau anumite cărți care puteau duce cel puțin la exmatriculare în cazul elevilor.
Doina Ruști (67 de ani), scriitoare:
„După ce-am terminat facultatea, am aflat că cel mai bine era s-o faci pe tâmpitul“
În timpul liceului nu aveam idee că există cărți interzise, deși mi-au ajuns sub ochi câteva. Dar în facultate deja devenise o prioritate să citesc cărțile de la „fondul secret“ al Bibliotecii Universitare din Iași. În privința asta, întâlnirea cu Noemi Bomher a fost decisivă. Era probabil cea mai tânără dintre profesorii de la catedra de literatură și, în mod cert, cea mai „occidentală“ persoană din România comunistă. Ea primea cărți din Franța, noutăți, și era la curent cu trendurile culturale ale anilor ’80. De la ea am citit „De la Zalmoxis la Genghis-Han“ (de Mircea Eliade), în franceză, dar și alte cărți care circulau de la student la student, în mod discret. Tot de la Noemi luau cărți și intelectualii cu poziții în sistem (redactori, editori, profesori), mai ales un grup, care mai târziu s-a autodefinit ca disident.
Cărțile astea se citeau „învelite“, adică le făceam coperte de hârtie, ca să nu se știe ce citim. Aveau totuși un regim semi-liber, în sensul că mulți intelectuali știau de ele, le citeau și cam fiecare zicea: „Aveți grijă, să nu-i spuneți lui «cutare» că ăla sigur e «cu ochiul și timpanul»“, adică informator la Securitate. Iar acest „cutare“ era de regulă un coleg mai conformist, cu gura plină de texte socialiste. Mulți erau doar încuiați, nicidecum informatori, cum s-a dovedit după aceea. Despre Eliade se vorbea la cursuri, se știa că e interzis, dar nu se pomenea despre asta, ci doar că e plecat din țară. Nu era nevoie să se spună mai multe. Opera lui nu a fost reeditată până pe la finalul dictaturii, când deja mulți politruci îl studiaseră la academia lor „Ștefan Gheorghiu“.
Într-o altă situație se aflau cărțile interzise, mai bine zis arestate. Respectiv, exista un fond secret, la orice bibliotecă mare, unde se aflau cărți „dăunătoare“, dar pe care le puteai totuși citi ca să le combați. Dar pentru a fi în măsură să le apreciezi nocivitatea, era nevoie să oferi garanții morale.
Cum aflai de cărțile astea? Tot de la profesori, în special de la cei bătrâni, care le criticau în treacăt. Așa a fost cazul cu „Originea românilor“ de Al. Philippide. Profesorul de Istoria limbii a spus la un moment dat că există o teorie greșită, conform căreia româna s-a format și la sud de Dunăre, nu doar la nord, cum scria în cursurile noastre. O afirmație ca asta te trezea și eu întrebam imediat unde scrie asta, cum se numește cartea etc. Uneori aflam. Iar de aici începea lupta: cereai cartea la bibliotecă, unde ți se spunea că e la „fondul secret“. Pentru asta era nevoie de recomandarea unui profesor, pe care o obțineai destul de greu, după un interogatoriu. Unii profesori te avertizau că e mai bine să nu faci valuri. Cu această recomandare te duceai la comitetul județean de partid, unde treceai prin alte interogatorii. Evident, spuneai (exact cum te sfătuia profesorul care îți semnase recomandarea) că ești scandalizat de posibilitatea ca româna să fi luat naștere la sud și că voiai să scrii un studiu de combatere a teoriei. Lăsai o cerere și recomandarea profesorului, interogat și el, apoi așteptai un răspuns, care venea cam în câteva luni. Era un permis de o zi la fondul secret. Cu acesta puteai să-ți petreci cam șase ore, citind în sala de lectură normală, o carte adusă de bibliotecară, care întotdeauna îți zâmbea acru.
Mai târziu, când eram profesoară, am constatat că în biblioteci veneau din când în când circulare și ordine de scoatere a anumitor cărți din bibliotecă. Erau ale autorilor fugiți din țară. Așa aflai când mai pleca cineva. Cărțile astea erau scoase în curte, venea o mașină și le ducea la crematoriul orașului. Uneori mai luam din aceste cărți, prin înțelegere cu bibliotecarii. Între ele, cărțile lui Bujor Nedelcovici, de exemplu, dar și ediția princeps a prozei fantastice a lui Eliade, care în momentul acela era admis cu opere științifice, dar nu și cu ficțiune.
Cititul unor astfel de cărți era o aventură pentru mine. Dar nu te lăudai cu asta, nu știai câtă lume citește, cine mai obține permis etc. Uneori, mai primeam notițele câte unui binevoitor, dar deja știam că e mai prudent să le refuz. Totul era perceput ca acțiune subversivă, totuși, nimeni nu întindea prea mult coarda, nu am am asistat la acte de revoltă. Un singur om apărea periodic la facultate, un profesor, care traducea „Lumea ca voință și reprezentare“ a lui Schopenhauer (carte desigur interzisă), și aducea pagini traduse de el, scrise la indigo. Pe la sfârșitul facultății a adus integral cartea scrisă la mașină de scris (lucru rar) și ne-a rugat s-o păstrăm. Era profesor de filozofie, dar arăta bizar. Era acel personaj pe care nu-l respectă nimeni, nu-l ia nimeni în seamă și care pare de-a dreptul dus. Intuiam vag că e revoltat, iar acum pot să spun că era discreditat programatic, încât să și fi vrut nu-l puteai lua în seamă. Un singur coleg a luat acel manuscris, iar mai târziu, după Revoluție, cred că a tradus această carte.
Practic, nu erau rețele care distribuiau astfel de cărți, ci erau oameni, mulți dintre ei influenți, care aduceau cărți și le împrumutau. Aceștia erau oameni cu ceva rude în străinătate (iar rudele veneau în vizită și aduceau cărți), erau lectorii și studenții străini, care mai aduceau și ei câte ceva, deși trebuie să spun că cei cunoscuți de mine aveau orientare socialistă. Profesorii care plecau în schimburile culturale se mai întorceau cu ceva cărți. Însă și mai des cărțile intrau prin familiile demnitarilor: fiul excentric al unui politruc, nevasta unui securist, deveniți imediat după căderea regimului martiri ai fostei orânduiri.
În perioada anilor ’80 nu se mai considera delict citirea sau distribuirea unor astfel de cărți. Doar dacă agitai apele, abia atunci erai în pericol. Însă, citindu-le, am căpătat sentimentul păgubos că știu mai mult decât alții, iar în timp, mai ales după ce-am terminat facultatea, am aflat că cel mai bine era s-o faci pe tâmpitul.
Ulterior, chiar în zilele Revoluției, m-am întâlnit cu „Originea românilor“. Zăcea în holul Facultății de Geologie din București. Am cumpărat-o de la un tip, pe un preț piperat. Volumele astea, legate în pânză de bibliotecă, mi-au declanșat un sentiment larg, ca și cum mi-aș fi regăsit un frate.
Liviu Stănescu (57 de ani), călător:
„Victoriile mici te țineau în viață“
Îmi amintesc că, în acea perioadă, am pus mâna pe „Cel mai iubit dintre pământeni“ de Marin Preda. Fusese scoasă de pe piață, dar aveam un unchi care lucra la Casa Scânteii, unde era editată, și mi-a făcut rost de un exemplar. Una dintre cele mai frumoase amintiri despre cititul cărților interzise este legată de o carte de caricaturi a lui Mihai Stănescu, care circula în copie xerox. Erau caricaturi extrem de amuzante, foarte ancorate politic.
Apoi, adolescent fiind, eram mare fan al lui Panait Istrati. Știam că apăruse cândva o carte care se numea „Casa Thüringer“, despre viața lui Adrian Zografi, publicată în limba română în perioada interbelică. În cartea asta vorbea despre viața lui, dar nu o găseam nicăieri, pentru că fusese interzisă. Nici în anticariat nu am găsit-o. Până la urmă, tot așa, cineva mi-a făcut rost de ea. Am avut-o în copie xerox, și era o copie foarte lungă, complicat de citit cumva.
Îmi amintesc că aveam în casă cărți interzise, iar pe unele le aducea mama trase la xerox de la serviciu. Aveau niște foi foarte lungi, cu un tipar ce mi se părea ciudat. La centrul de cercetări unde lucra avea o gașcă mișto și nu își făcea grijă că o toarnă cineva.
Despre astfel de cărți aflam de la prieteni de cele mai multe ori și, până la urmă, orice lucru interzis devenea imediat mult mai interesant. Nici nu mai conta subiectul din spate, dar dacă puneai mâna pe o carte de genul ăsta, era o mare victorie. Îmi amintesc, tot în contextul acesta, că eram mare fan de teatru și mergeam la „Bulandra“. Era un spectacol după o piesă scrisă de Adrian Dohotaru, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic“. Subiectul era foarte actual, avea legătură cu perioada aceea, dar șopârlele – aluziile politice – erau atât de evidente și de multe! În spectacol juca și Florian „Moțu“ Pittiș, cu pletele lui, și era chiar rebelul din poveste. Cumva, au reușit să treacă de cenzură și piesa s-a jucat o vreme, dar, evident, până la urmă, au interzis-o.
Nu era ceva de ascuns, să vorbești doar pe la colțuri. Din contră! Dar probabil era și vârsta. Părinții mei nu ar fi reacționat la fel, nu cred că s-ar fi lăudat că au citit pe cineva sau că au auzit ce a spus Caragiu la teatru. Eu eram adolescent, tânăr, rebel. În '86 îmi lăsam pletele să-mi curgă pe umeri și aveam probleme cu Miliția și autoritățile. Dar era frumos. Era și asta o formă de mândrie personală. Mi se pare că orice victorie de genul acesta – o victorie mică, dacă te gândești acum – însemna enorm pe atunci. Mă duceam să vorbesc cu prietenii mei despre victoria obținută, că intram în posesia a ceva interzis. Nu conta ce – poate era doar un amărât de disc cu muzica lui Phoenix, de exemplu. Mai ales după ce au plecat din țară și au fost interziși, era o victorie să pui mâna pe un disc de-ale lor. Mergeai dintr-o victorie în alta și victoriile astea mici te țineau în viață, te motivau.
Existau și oameni înclinați mai mult către lectură sau artă. Și în mediile academice, toate aceste lucruri interzise aveau o influență puternică. Se purtau discuții în jurul lor, era ceva viu, intens. Însă, la nivelul meu de puști, era o formă de rebeliune. Exact cum era să mergi la un concert de rock, muzica asta fiind permisă doar în anumite locuri. Țin minte că la primul meu concert cu Iris am stat vreo patru ore afară încercând să intru, deși aveam bilet. Era o singură poartă deschisă, iar toată lumea se chinuia să intre pe acolo. Când închideau ușa, cei care erau încă afară nu mai puteau intra. Îmi amintesc cât de dure erau vremurile acelea... Orice reușită împotriva sistemului era o victorie personală. Când te întorceai de la un concert, erai un erou! Însă cred că nu erau foarte mulți oameni care își permiteau luxul de a risca citind cărți interzise. Majoritatea erau copleșiți de nevoile de zi cu zi și, atunci, doar la cărți, discuri sau spectacole de teatru, unde să găsească șopârle politice, nu se mai gândeau.
Victoria democrației
Ulterior, după căderea regimului, am regăsit cartea „Casa Thüringer“, pe care o primisem cine știe cum prin anii ’90, când fusese reeditată. Nu-mi amintesc dacă am apucat să o citesc atunci sau nu, dar zilele astea am redescoperit-o. Am de gând să o recitesc, pentru că am iubit-o mult și încă o iubesc.
Însă, ce îmi amintesc clar după ’90 este fenomenul Piața Universității, care a durat câteva luni și era ceva extraordinar. Eram student pe vremea aceea. Ana Blandiana, care fusese și ea interzisă de comuniști, vorbea atât de frumos de la balconul din Piața Universității, iar eu o ascultam fascinat... o iubeam, ce să mai zic. Mă impresiona foarte mult modul în care vorbea!
Cred că prima carte interzisă pe care am citit-o, reeditată evident, a fost o carte pe care am cumpărat-o din librărie, o carte a Anei Blandiana. Deci nu pot să mă laud că a fost ceva semnat de Noica sau Cioran. A fost Ana Blandiana. Dar cât de frumos scrie! O iubesc. Poezia și versurile ei sunt atât de frumoase încât aproape că nu conta dacă fusese interzisă sau nu. Și nici nu înțelegi de ce a fost interzisă, pentru că erau povești și poeme, nu păreau deloc politice. Cu siguranță, însă, au existat alte motive pentru interdicție. Am iubit-o nu pentru faptul că a fost disidentă, ci pur și simplu pentru scriitura ei.
Interzisul, în sine, e un concept puternic. Era interzis și de aceea îți plăcea. Astăzi, lucrurile sunt diferite. Oamenii au libertatea de a alege orice, și așa trebuie să rămână. Nu trebuie să mai existe o întoarcere la acele timpuri, când căutai cu disperare lucrurile interzise doar pentru că îți aduceau o scânteie de fericire.
Lavinia Betea (68 de ani), istoric:
Cărțile interzise din biblioteca familiei: un ghid de călătorie în America și o monografie a Ținutului Hălmagiului
În spațiul public din regimul comunist, în anii ’70-’80, nu exista conceptul de literatură interzisă. Știam că există anumite cărți care nu se mai tipăresc, că unele au fost retrase din biblioteci, că altele nu se traduc sau nu se publică în România. Adică știam că există anumite „fonduri speciale“ în marile biblioteci – nu în cele școlare sau comunale, bineînțeles – și că „unora“ li se aprobă permise pentru consultarea lor exclusiv pentru cercetare. Și că la vamă, dacă vii dintr-o țară capitalistă, poți fi întrebat (și controlat) dacă nu aduci și cărți. Nu avea cum să fie cazul meu. În anii ’80 nu se mai repartizau absolvenților locuri de muncă în cercetare, iar în Occident nu călătorea cetățeanul obișnuit.
Aveam cărți interzise acasă, deși nimeni nu le spunea așa. În casa părintească aveam două asemenea cărți: un ghid de călătorie în America pentru români, pe care-l utilizase străbunicul meu, și o monografie a Ținutului Hălmagiului, ținutul meu natal, scrisă și editată în anii ’30 de învățătorul localnic Traian Mager sub influența școlii gustiene. Am avut la un moment dat și operele complete ale lui Stalin. După Congresul al XX-lea al PCUS când fostul „mare părinte al popoarelor“ a fost aruncat în „groapa de gunoi a istoriei“ (ca să folosesc expresia lui Troțki), fratele bunicului – care lucra contabil la primărie – le-a pus în saci, le-a încărcat în căruță și ni le-a adus acasă spre folosință. I s-a părut, probabil, o risipă hârtia aceea atât de fină, copertele cartonate cu litere aurite. Sau poate n-a știut cum să le distrugă. Bunicii i-au prins bine: cu ele aprindea lemnele când ardea cuptorul de pâine. Mai târziu, studentă fiind, am regretat că n-au păstrat nimic din ele. Ar fi fost ceva de senzație să citești vreun discurs sau articol de Stalin când numele lui nu-l mai pomenea nimeni. Îmi amintesc și că un coleg pensionar, ziarist, mi-a dat la finele anilor ’80 să citesc o carte editată „pentru uz intern“ care conținea procesul lui Antonescu.
În anii ’70-’80, cenzura se desființase formal. Funcționa autocenzura, mai dur decât instituția care se ocupase de „epurarea“ unor pasaje din manuscrisele autorilor sau interzicea editarea unor cărți. Eu nu știu ca noi să fi avut o literatură de tip „samizdat“, deși s-au lăudat nu puțini cu „literatura de sertar“. Dacă ar fi existat într-adevăr, ar fi creat cu ea mare senzație în primii ani ’90. După 20 sau 30 de ani – când au publicat pretinse jurnale și cărți scrise înainte de 1989 –, nu s-au mai prefăcut a-i crede decât cei interesați de grațiile autorilor. „Samizdatul“ a fost un fenomen care presupunea copierea olografă a unei scrieri care contravenea gândirii politice dominante. Un fel de „lanț al Sfântului Anton“ pentru intelectuali care circula între prieteni și oameni de încredere. Nu cunosc nicio astfel de carte din literatura românească scrisă în anii ’70-’80. În schimb, țara era plină de cenacluri – în școli generale, licee, universități, fabrici și uzine. Cei care simțeau că au aptitudini, talent literar erau îndemnați, trimiși la câte-un cenaclu condus, mai ales supervizat, de oameni de încredere ai regimului. Niște mecanisme foarte subtile, consonante autocenzurii, prin care autorul era încurajat sau criticat, nu doar stilistic, ci și ideatic.
„O lecție practică de comportament politic în mediul universitar“
O „întâmplare“ elocventă pentru societatea în care mi-am trăit copilăria și tinerețea și „subtilitățile“ ei. Eram în anul I, studentă la secția Filozofie-Istorie a Facultății de Istorie-Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Toamna lui 1978. Miercuri, pentru studente, zi de armată. Făceam o grupă cu studentele care aveau istoria ca specialitate principală. Și ne pomenim expediate de locotenentă de pe Dealul Feleacului – câmpul de instrucție, la sediul principal al universității. Băieții din cele două secții se adunaseră deja în amfiteatru „pentru ședință“. Au apărut rectorul universității, decanul nostru și secretarul de partid pe facultate (ultimii doi fiind și profesori ai noștri) cu doi tovarăși colonei de la Securitate, în civil. Ne-au spus și niște nume. În primul rând din amfiteatru, un coleg de la secția Istorie-Filozofie, de etnie germană, unul dintre puținii studenți externi, cu o dizabilitate – Helmuth, așa îl chema, avea un aparat auditiv în ureche.
„A deschis adunarea“ rectorul cu un discurs ca de înmormântare: „Cu profundă uimire, tristețe, surpriză etc... am luat cunoștință că studentul nostru Helmuth X manifestă un interes nesănătos pentru întâlniri și lecturi nocive...“. Tovarășii colonei Y și Z au luat cuvântul. Aceia au citit de pe niște foi că în zilele și locurile nu mai știu care, colegul nostru s-a întâlnit cu niște studenți la Medicină din Germania Federală și le-a cerut să-i procure „Mein Kampf“ a lui Hitler. Drept care se propune exmatricularea studentului Helmuth X. Văd și acum în fața ochilor spatele tresărind al fostului meu coleg la auzul celor auzite, mâna cu care-și potrivea aparatul în ureche... Probabil că tot atât de pregătit ca noi a fost și el. Și cine să știe dacă era adevărat ce ni se comunica. Rectorul, decanul și secretarul de partid erau însă pe deplin instruiți. Îi pregătiseră între timp și pe colegii băieți. Au început să cuvânteze „ca la carte“. Întâi autocritic: „Nu-i cunoaștem încă bine pe studenții, respectiv colegii noștri, nu ne-am preocupat îndeajuns...“. Apoi angajamente: „Vom avea grijă ca în viitor..., vom fi mai apropiați de ei...“. În fine, tovarășii colonei s-au declarat impresionați și de naivitatea bietului Helmuth, și de bunele intenții ale „colectivului“ de profesori și studenți de la facultatea noastră, recomandând punerea cazului în discuția grupei sale la nivelul asociației de studenți. Atât. Renunțaseră la exmatriculare. Nouă ne serviseră însă o lecție practică de comportament politic în mediul universitar.
Au trebuit să treacă niște ani ca să-mi dau seama că mascarada aceea a fost o „activitate“ din planul de muncă și al Securității locale, și al instituției universitare. Voiau să ne facă să înțelegem încă din anul întâi, și au reușit, că interesul și curiozitatea noastră epistemică sunt limitate. (...)
N-am făcut parte din rețele care distribuiau cărți interzise, am fost în rețele care citeau cărți bune. Marea literatură universală. Cărți tipărite în tiraje insuficiente pentru câți doritori ar fi fost să le aibă în bibliotecă. Ni le împrumutam pe zile. „Ți-o dau ție de azi până vineri“, să zicem, „după aceea urmează cutare“. Am o bibliotecă imensă acum cu care nu știu ce voi face...
Ce-ar trebui să înțeleagă un tânăr de azi din ceea ce însemna să citești literatură interzisă? Că pe cale orală – prin audio-video din mediul virtual, în prezent – se transmite folclorul. Cultura înaltă, literatura, filozofia, cultura de specialitate se asimilează prin scris și citit. Procesele cognitive realizate prin cele cinci simțuri, prin imitație și repetiție sunt potențate la nivelul superior al umanității prin concentrare pe text, gândire, reflecție, polisemantism și creație.
Se încarcă comentariile...
