Profesorul Alin Ciupală: „Povestea de dragoste dintre Maria și C.A. Rosetti completează povestea organizării Revoluției de la 1848“ INTERVIU
0„Weekend Adevărul“ a discutat cu profesorul Alin Ciupală, autor al volumului „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea“, despre modul în care Maria Rosetti și-a asumat idealurile revoluționare și unioniste, cum a trăit anii grei ai exilului alături de soțul ei, dar și despre cum a încercat să lupte pentru emanciparea femeilor într-o epocă în care acestea erau considerate „cetățeni de rangul al doilea“ care nu aveau drepturi depline, ci obligații.
„Weekend Adevărul“: Cunoaştem că între Maria Grant, devenită Rosetti, și C.A. Rosetti s-a născut o frumoasă poveste de dragoste într-o epocă în care, de obicei, oamenii nu luau în considerare acest aspect când se hotărau să se căsătorească. Pare un caz atipic...
Alin Ciupală: Întâlnirea dintre cei doi tineri a fost una atipică nu doar pentru societatea românească de la momentul respectiv, ci în general, pentru societatea europeană. C.A. Rosetti o întâlnește pe viitoarea sa soție într-o familie a protipendadei bucureștene, unde aceasta ocupa un post de profesor și avea grijă de copiii familiei respective. Sunt destul de multe astfel de cazuri în societatea românească – de tinere din Anglia sau alte spații europene care își găsesc aici un loc de muncă. După 1866, acest fenomen se va generaliza, vom avea multe tinere englezoaice care vin la București și în alte două-trei mari orașe din România pe astfel de posturi. În epoca de la 1848, cazul Mariei Grant este mai degrabă o excepție. Ea ajunge la București pentru că fratele ei, Effingham Grant, este secretarul Consulatului Britanic din capitala Țării Românești.
A avut Maria Rosetti dificultăți de adaptare și de integrare în societatea românească?
Din toate referirile biografice pe care le avem, nu reies astfel de momente. Se pare că adaptarea a fost foarte ușoară, probabil datorită faptului că Mary Grant venea dintr-o familie a burgheziei britanice nu neapărat înstărită, dar totuși o burghezie educată, cu un rol social bine stabilit. Ea se va adapta ușor probabil și datorită faptului că fratele ei a fost foarte puternic legat de tânăra generația românească care își propune să schimbe principiile de organizare ale statului și ale societății. S-a păstrat o corespondență destul de bogată între Maria Rosetti și C.A. Rosetti, care ne arată legătura lor personală. În condițiile sociale ale epocii, căsătoriile nu se realizau în țările române sau în Europa pe baza dragostei. Dragostea este un sentiment care nu are legătură cu aceste alianțe matrimoniale, căsătoriile fiind de fapt un contract care se realiza între două familii. Din acest punct de vedere, cazul Maria Rosetti - C.A. Rosetti este o excepție, pentru că uniunea lor s-a datorat dragostei care a apărut între cei doi. Povestea lor de dragoste completează povestea organizării Revoluției de la 1848. La rândul ei, Maria Rosetti a împărtășit sentimentele revoluționarului, iar apoi au întemeiat o familie frumoasă, solidă, cu mai mulți copii, și au rămas împreună până la sfârșit.
Maria Rosetti și-a însușit idealurile românești legate de revoluție și unire și a luptat alături de soț pentru realizarea lor.
Poate cel mai important moment îl constatăm în momentul în care Guvernul revoluționar provizoriu de la București este arestat. Soarta pașoptiștilor care făcuseră parte din guvern, dar și soarta celor care avuseseră un rol important în organizarea mișcării revoluționare era destul de incertă. Dacă pașoptiștii moderați și de nuanță conservatoare au fost preluați imediat de autoritățile otomane și trimiși la Poartă, unde li s-au dat diverse funcții – de exemplu, Ion Heliade Rădulescu a fost angajat drept colonel în armata otomană –, radicalii, inclusiv C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, au o soartă ceva mai tristă. Sunt obligați să se exileze în Franța, unde sunt conduși de Rosetti și de Brătianu. Începe pentru ei, inclusiv pentru Rosetti, o viață foarte dură, pentru că la Paris sunt lipsiți de mijloacele financiare necesare vieții de zi cu zi. În plus, în decembrie 1851, după lovitura de stat dată de Napoleon al III-lea, toți acești refugiați pașoptiști de la Paris sunt obligați să părăsească în grabă Franța și să se îndrepte către Bruxelles. În această perioadă, Maria Rosetti i-a fost alături soțului ei, nu l-a urmat imediat în exil, ci a rămas o vreme în țară, de unde a încercat să îl ajute cât a putut, în primul rând cu bani. Familia Rosetti se va întoarce în București în condițiile debutului acțiunilor unioniste, în favoarea unirii Principatelor, din 1857, 1858, 1859. Exilul a durat aproximativ zece ani, a fost o perioadă foarte grea, însă aceste greutăți nu i-au îndepărtat pe cei doi soți, dimpotrivă, i-au apropiat și mai mult.
Lupta pentru emancipare
Cum s-a implicat ulterior în modernizarea statului român și a emancipării femeii în societate?
Din punct de vedere publicistic a avut o activitate destul de importantă, pentru că a publicat mai multe articole referitoare la necesitatea emancipării femeii, în care vorbea despre nevoia ca această societate liberală să schimbe statutul inferior pe care îl alocă femeii, situație care se regăsește la momentul respectiv nu doar în România, ci în toată Europa.
Reușește să le ofere o voce femeilor din România...
O găsim și pe ea în această mișcare, însă nu trebuie să exagerăm și să o considerăm o eroină cu totul deosebită, însă este parte a mișcării și își spune cuvântul. Maria Rosetti încearcă să schimbe ce se putea schimba în situația concretă a epocii. Probabil faptul că venea dintr-o cultură de tip occidental a contribuit la credința referitoare la necesitatea schimbării statutului femeii în societatea burgheză. Cu certitudine, și aspirațiile revoluționare ale soțului au contribuit la accentuarea acestor tendințe. Avem mai multe elemente care probabil cumulate au construit-o pe Maria Rosetti drept una dintre pionierele susținerii emancipării femeii în spațiul românesc.
Doar o mică parte a segmentului feminin din România și din Europa este interesată să participe la organizarea rezistenței și a luptei pentru emancipare.
Dar care era statutul femeii în acea epocă?
Toată societatea burgheză din Europa marginalizează femeia și îi acordă drepturi totale bărbatului, atât din punct de vedere juridic, cât și politic. Femeia este definită drept cetățean de rangul al doilea, care nu se bucură de drepturi depline, dar are, în schimb, obligații. Mișcarea de emancipare a femeii, care are mai multe niveluri – spiritual, cultural și politic –, își propune să schimbe situația. Astfel, în România și în Europa vom avea personalități feminine, asociații feminine, însă situația lor nu se schimbă până la Primul Război Mondial. Probabil că toată experiența cumulată în perioada antebelică a contribuit foarte mult la implicarea extraordinară a femeilor în toată Europa, inclusiv în România, în timpul războiului. Fără această experiență, probabil că nu am fi asistat la o implicare atât de puternică a femeilor în susținerea efortului de război în toată lumea. Pe de altă parte, până la acel moment, nu trebuie să ne imaginăm că această mișcare era una de masă. De fapt, aceasta este cea mai mare problemă: doar o mică parte a segmentului feminin din România și din Europa este interesată să participe la organizarea acestei rezistențe și a luptei pentru emancipare, tocmai din această cauză situația femeii s-a schimbat destul de încet. Sigur că femeile care sunt angrenate în această mișcare sunt educate, dar există și femei care provin din mica burghezie și care se lovesc de probleme practice în ceea ce privește dezavantajul propriului statut.
De asemenea, știm că Maria Rosetti s-a implicat și în diverse acțiuni de caritate. Era și acesta un mijloc de emancipare?
În această epocă, în toată Europa, caritatea reprezintă o dimensiune importantă a implicării femeilor în spațiul public – organizarea unor societăți de binefacere, publicarea unor articole în presă... Era un efort de a se implica în spațiul public, de a depăși granița foarte îngustă a spațiului domestic.
Se încarcă comentariile...
