Neamul Goleștilor, dinastie de prim-miniștri. Cine sunt iluștrii politicienii din această familie
0Una dintre familiile reprezentative din Țara Românească, familia Golescu, a făcut istorie și în politică, dând trei prim-miniștri: Ștefan Golescu, Nicolae Golescu și Alexandru G. Golescu-Arăpilă.
Familia Golescu și familia Brătianu, ambele din Argeș, sunt cele care au dat cei mai mulți prim-miniștri României: șapte. Trei au provenit din familia Goleștilor, iar patru din familia Brătienilor (Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu).
Goleștii au fost una dintre marile familii de boieri români, care s-au remarcat, în special în secolul al XIX-lea, prin implicarea în evenimentele ce au marcat formarea statului modern român, de la mișcarea pașoptistă până la instaurarea Principelui Carol I și a monarhiei constituționale.
La începutul secolului al XIX-lea, alături de domnitorii care își trimiteau copiii la studii în străinătate, boierii români au investit în călătoriile scumpe ale fiilor lor, efectuate în cele mai importante orașe europene, realizând cât de importante sunt studiile în obținerea unor slujbe bune.
Pas cu pas, s-a impus în societatea românească principiul conform căruia pentru a ocupa o slujbă cât mai înaltă, fiul de boier nu trebuia să fie doar bogat și cu origine cât mai veche, ci și instruit.
Viitori militari, cu educație franceză
Iordache Golescu și Dinicu Golescu, importanți oameni de cultură în epocă, au decis să își trimită fiii la studii în Occident. Alexandru G. Golescu, poreclit „Arăpilă“ sau „Negrul“, a fost fiul marelui vornic Iordache Golescu, fratele mai mare al lui Dinicu Golescu.
„Ștefan și Nicolae erau fiii cei mari ai lui Dinicu Golescu, mare boier al Țării Românești, cel care prin jurnalul său de călătorie «a descoperit Occidentul» în conștiința românilor, și ai Zoei, născută Farfara, descendentă pe linie maternă din familia Pârșcoveanu“, spune Iustin Dejanu, directorul Muzeului Golești din Argeș.
Ștefan Golescu s-a născut în anul 1809, în orașul Câmpulung Muscel, iar Nicolae în jurul datei de 6 decembrie 1810, în același oraș, în împrejurările vitrege ale refugiului familiei din cauza războiului ruso-turc ce a avut loc între 1806-1812.
„Învăţătura au început-o în casa părintească, cu tatăl şi mama sa şi cu profesori particulari. Dintre materiile de studiu figurau greaca, franceza, istoria şi geografia. Ca dovadă a preocupării lui Dinicu Golescu de a asigura fiilor săi o învăţătură corespunzătoare rangului şi exigenţelor sale este faptul că, în grelele împrejurări ale anului 1821, în exilul de la Sibiu, dintre 11 aprilie şi 2 mai, familia Golescu era însoţită şi de către un profesor. Nicolae Golescu şi fratele său, Ştefan, au învăţat carte şi cu dascălul Mitilineu“, precizează Iustin Dejanu.
În 1826, Ștefan și Nicolae Golescu se aflau la studii la Universitatea din Geneva, găzduiți fiind în pensionul lui Rodolphe Töpffer, unul dintre discipolii marelui filosof Jean-Jacques Rousseau, iar pe cei doi fii mai mici, Radu și Alexandru-Albu, Dinicu Golescu i-a lăsat la München, la un institut. Boierul cărturar dorea ca doi dintre ei să capete o educaţie franceză, iar ceilalţi doi, o educaţie germană.
Ștefan și Nicolae Golescu au revenit în țară, în 1829, iar în 1830 au intrat în Armata Națională din Țara Românească, unde au fost aghiotanți ai domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Ștefan Golescu a ajuns căpitan în 1834, maior în 1836, părăsind armata în 1841. Nicolae Golescu în 1834 a fost avansat în gradul de maior, iar în anul 1839, a fost înaintat la gradul de colonel, la vârsta de doar 29 de ani.
Roluri esențiale în Revoluția de la 1848
„Alexandru G. Golescu-Arăpilă și verii săi au avut o contribuție importantă la pregătirea, izbucnirea și conducerea Revoluției de la 1848, atât prin funcțiile deținute, cât și prin activitatea propriu-zisă. Referindu-ne numai la primul aspect, constatăm că printre cei 13 membri ai Comitetului revoluționar de la 1848, care a fost permanent consultat de toate guvernele revoluționare, erau cinci Golești: Alexandru G. Golescu-Arăpilă și verii săi“, mai spune Iustin Dejanu.
Întâmplarea a făcut ca revoluția să fie victorioasă în Țara Românească: la Islaz, unde era Ștefan Golescu, și la București, unde au acționat Nicolae Golescu și Alexandru G. Golescu-Arăpilă. Goleștii au avut un rol important și în guvernarea revoluționară: Ștefan a fost membru al Guvernului provizoriu de la Islaz, ministru al Justiției, membru al Guvernului provizoriu constituit la 14 iunie, membru al Locotenenței Domnești.
Fratele său, Nicolae, a fost în tot timpul guvernării revoluționare ministrul Trebilor din Lăuntru (ceea ce avea să devină, din 1862, Ministerul de Interne).
Lideri, persona non grata și retur
Ajuns în exil la Paris, Alexandru Golescu-Arăpilă a scris memorii și a acționat în favoarea drepturilor naționale ale tuturor românilor. De asemenea, a elaborat și publicat lucrarea „De l'abolition du servage dans les Principautés danubiennes“, în care a susținut necesitatea emancipării și împroprietăririi țăranilor.
El propunea împroprietărirea țăranilor prin expropriere și despăgubire, foarte convenabilă pentru marii proprietari. Din noiembrie 1856, Alexandru Arăpilă s-a aflat între fruntașii mișcării unioniste: vicepreședinte al Comitetului central al Unirii-București (3 martie 1857) și deputat în Divanul ad-hoc (1857).
După înfrângerea revoluției, Nicolae Golescu a plecat în exil. Revenit în țară, în 1857, Nicolae Golescu s-a angajat în mișcarea unionistă, ajungând deputat și vicepreședinte în Divanul ad-hoc (1857) și deputat în Adunarea Electivă munteană (ianuarie 1859).
După Unirea Principatelor, Nicolae Golescu a fost desemnat să conducă primul guvern din Muntenia (28 mai – 13 iulie 1860), Alexandru Ioan Cuza înaintându-l la gradul de general, după care, trei ani mai târziu, tot Cuza l-a lăsat fără epoleți. Mai târziu, imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), s-a format o Locotenenţă Domnească, compusă din generalul Nicolae Golescu, colonelul Haralambie şi Lascăr Catargiu şi un guvern condus de Ion Ghica.
Carol I, găzduit la moșia familiei Golescu
Ion C. Brătianu, șeful grupării liberale radicale, a plecat în Vest încă din 1865 pentru a îl convinge pe Principele Carol să accepte tronul României. Odată ajuns în România, în 1866, după ceremonia de prezentare a autorităţilor oraşului Piteşti, Principele Carol, însoţit de Brătianu, împreună cu care călătorise şi până atunci, de generalul Nicolae Golescu (membru al Locotenenței Domnești) şi de premierul Ion Ghica „se urcară în echipagiul princiar tras de opt cai şi traversară orăşelul plăcut, împodobit ca de sărbătoare, cu steaguri, covoare şi ghirlande“.
Înaltul oaspete a fost găzduit la moșia familiei Golescu, unde a semnat şi primul său act oficial: graţierea mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, conducătorul mişcării separatiste de la Iaşi. A doua zi, 10/22 mai 1866, la 8.00 dimineața, Carol a plecat din Goleşti spre Bucureşti „... după ce a mulţumit bătrânei doamne Golescu şi familiei Racoviţă, pentru ospitalitatea încântătoare de sub patriarhalu-i acoperiş“.
În slujba Coroanei
Ștefan Golescu a fost președintele Consiliului de Miniștri și Interne în perioada 17 august 1867 – 29 aprilie 1868. În opinia Regelui Carol I, lui Ștefan Golescu „îi lipsea însă energia necesară spre a realiza nobilele intenții de care e pătruns, fiind de o fire prea blândă“.
După ce a reușit să treacă prin corpurile legiuitoare proiectele de lege referitoare la pensii, vânzarea din domeniile statului, căile de comunicații și desființarea taxelor pentru poduri, Guvernul Ștefan Golescu a fost nevoit să-și dea demisia, din cauza depunerii unui proiect de lege împotriva evreilor, proiect prin care evreilor le era interzisă achiziționarea de imobile.
„Schimbarea a fost doar de formă, deoarece a urmat Nicolae Golescu, fratele său, tot liberal radical, majoritatea miniștrilor din fostul cabinet Ștefan Golescu și-au păstrat vechile portofolii, aproape cu aceeași componență în guvern“, mai precizează Iustin Dejanu.
Prim-ministrul șoselelor
Nicolae Golescu a condus guvernul în perioada 1 mai –16 noiembrie 1868. Pe plan economic, el era mândru să susţină că s-a exportat de trei ori mai mult, dar că există rezerve imense pentru export. În anul 1867 s-a constatat o creştere a resurselor cu 15%, pentru ca, în 1868, să mai crească cu 18%. În domeniul învăţământului, s-au deschis şcoli normale în districte.
S-a reparat un număr mare de biserici, care erau ameninţate să se ruineze. Înfăptuiri majore s-au produs în domeniul transporturilor. Legislaţia construirii căilor ferate, care vor lega România cu Apusul şi Răsăritul, este suficientă pentru cele două adunări să intre în „analele noastre şi-n inimile românilor... Şoselele naţionale se vor da, acum, în circulaţiune – 130 km, poduri mari şi mici în mare număr – 19 poduri de fier, 78 de poduri reconstruite, iar căi judeţene s-au executat pe o lungime de 1.600 km, din care 200 km s-au şi pietruit“.
În realitate, cucerirea principalelor pârghii de conducere a coincis cu căderea lor de la putere, în urma demisiei Guvernului N. Golescu la 16 noiembrie 1868. A fost o retragere silită, datorată presiunilor exercitate de puterile garante, ostile prezenței revoluționarilor la conducerea statului român. Franța a jucat un rol deosebit de important în retragerea Guvernului Nicolae Golescu.
„Cel din urmă ministru al Prințului Carol“
Alexandru G. Golescu-Arăpilă a fost ultimul dintre Golești care a deținut funcția de prim-ministru, în perioada 2 februarie – 18 aprilie 1870, după ce fusese între 1866 și 1868 agent diplomatic la Poarta Otomană, susținând mai întâi recunoașterea lui Carol I, apoi interesele țării la Constantinopol.
„Guvernul format de Alexandru G. Golescu-Arăpilă era însă unul foarte slab, format cu multă trudă, nefiind susținut de nicio grupare politică. Chemarea sa la putere era suspectată ca un act de «politică personală a palatului», fiind chiar atribuită influenței Ecaterinei Golescu, doamnă de onoare a prințesei Elisabeta. Constituirea acestuia a surprins și nemulțumit majoritatea grupărilor politice. Mihail Kogălniceanu îi spusese chiar și lui Alexandru G. Golescu-Arăpilă: «Vei fi cel din urmă ministru al Prințului Carol»“, mai adaugă Iustin Dejanu.
Pe 24 februarie 1870, în timpul guvernului condus de Alexandru G. Golescu-Arăpilă, s-a inaugurat la București clădirea Monetăriei. Fără a mai ține cont de obiecțiile și de protestele turcești, s-a reușit baterea primelor monede de argint (1 leu) și aur (20 lei), atribut al suveranităţii, cu efigia lui Carol I şi cu legenda „Domnul României“.
Sistemul monetar era astfel recreat, în ciuda opoziției Austriei și Turciei. După depunerea mandatului de prim-ministru, Alexandru G. Golescu-Arăpilă a continuat să participe activ pe scena politică românească, fiind ministru al Afacerilor Străine şi deputat în Reprezentanţa Naţională.
În urma mișcării republicane de la Ploiești, din 1870, după care Nicolae Golescu și Ion C. Brătianu au fost arestați, Goleștii nu au mai îndeplinit funcții de înalți demnitari ai statului, retrăgându-se treptat și din viața politică și, rând pe rând, în decursul unui deceniu, părăsind scena vieții. Ştefan Golescu a murit în 1874, iar Nicolae Golescu în 1877. Alexandru-Arăpilă a decedat în 1881.
„Culți și rafinați, școliți în Occident, Ștefan Golescu, Nicolae Golescu și Alexandru G. Golescu- Arăpilă au jucat un important rol politic, iar bătrânul conac de la Golești a fost martorul a numeroase decizii privind istoria României. Convingerile lor politice înaintate, concepţiile democratice asupra evoluţiei poporului român în concertul civilizaţiei europene, dragostea faţă de libertatea poporului român, înţelegerea nevoilor ţăranilor români i-au situat pe Golești între personalităţile proeminente ale istoriei României“, concluzionează Iustin Dejanu, directorul Muzeului Golești.
Se încarcă comentariile...
