Interviu Aleksei Gherman Jr.: „Filmul la care lucra tatăl meu va fi cel mai important film rusesc de la Tarkovski încoace“

Regizorul Alexei Gherman sr. (1938-2013), cel care urma să finalizeze ecranizarea romanului „E greu să fii zeu“

A trecut oarecum neobservată vizita la Bucureşti a regizorului rus Aleksei Gherman jr., premiat pentru regie la Veneţia în 2008, şi retrospectiva dedicată, la Cinema Studio, filmelor sale şi ale tatălui său, Aleksei Gherman, sub titlul „Medalion de familie“. O coincidenţă nefericită a făcut ca Aleksei Gherman sr. să se stingă din viaţă săptămâna trecută, la vârsta de 74 de ani.

Nu se ştie cine va termina filmul la care acesta lucra din 1999, ecranizarea romanului „E greu să fii zeu“ al Fraţilor Strugaţki, despre care fiul său ne-a spus că va fi „cel mai important film rus de la Tarkovski încoace“. 

Regizorul rus Aleksei Gherman şi filmele sale erau de mult o legendă pentru cinefili, nu numai prin faptul că filmele lui nu s-au văzut până acum în România. Gherman senior e legendar şi prin faptul că nu prea a făcut filme: doar patru filme complete, din 1970 încoace. Cu alte cuvinte, un alt mare talent învins de condiţiile de lucru din regimul sovietic, cum este cazul şi al lui Andrei Tarkovski, dar şi – după cum vom vedea – de propriul perfecţionism, în ce priveşte perioada postcomunistă. Din păcate, la Bucureşti nu a fost şi proiectat şi cel mai controversat film al său, “Hrustaliov, maşina mea!” (1998), realizat în anii ’90 cu bani francezi, la care cineastul a lucrat timp de şase ani.

Fiul face cinste tatălui

Aşadar, filmele lui Gherman-tatăl erau aşteptate cu sufletul la gură de către cunoscători (ca o opinie personală, ele trebuie însă văzute în contextul epocii care le-a produs, astfel fiind interesante; nu sunt nişte valori etern-valabile, precum opera lui Tarkovski ori Paradjanov). O veritabilă revelaţie a constituit-o, însă, proiecţia celor trei lungmetraje semnate de fiul renumitului regizor, tânărul Aleksei Gherman jr. (născut în 1976, foto jos), un răsfăţat al Festivalului de la Veneţia (foto). Toate cele trei lungmetraje ale sale au fost proiectate în Lagună, iar “Soldatul de hârtie” a obţinut în 2008 Leul de Argint pentru regie.

Încântaţi de proiecţia, în deschiderea medalionului, cu acest ultim film al regizorului, în care recunoşteam, plăcut surprinşi, influenţe din mai toţi marii maeştri ai cinemaului sovietic (de la tatăl său, Aleksei Gherman, până la Tarkovski, trecând prin Nikita Mihalkov, Koncealovski sau Eldar Riazanov), l-am urmat, a doua zi, la masterclassul anunţat la UNATC. Mai exact, o discuţie degajată cu un public restrâns, constituit din studenţi şi profesori ai Facultăţii de Film, moderată de profesorul Laurenţiu Damian. Întâlnirea a fost urmată de o mini-conversaţie cu apreciatul cineast, pe care acesta a avut gentileţea să ne-o acorde.

Un profund simţ al istoriei

Aleksei Gherman jr. respinge etichetarea de “film istoric”, atribuită foarte des filmelor sale. Aceasta pentru că peliculele nu îşi propun să reflecte foarte exact un anumit moment istoric, ci mai degrabă să extragă şi să evidenţieze atmosfera specifică acestuia, ceea ce se numeşte “spirit al timpului”. În toate cele trei filme ale sale, autorul vorbeşte despre câte un moment istoric important, dar acesta este exilat în afara cadrului – domină acţiunea, este în centrul minţilor personajelor, dar nu ne este arătat niciodată.

Vorbim despre cel de-al doilea război mondial, în “Ultimul tren” (2003) – dar de data aceasta privit din perspectiva combatanţilor germani –, despre “agonia” ţarismului şi primul război mondial, în “Garpastum” (2005) – din perspectiva unor băieţi care nu ştiu şi nu vor decât să joace fotbal, până la obsesie (primele cadre ale filmului, excepţionale, par a fi – sunt datate 28 iunie 1914 – în continuarea cadrelor finale ale lui Fellini din “E la nave va”) – şi despre trimiterea primului om în spaţiu, recte Gagarin, în 1961, în “Soldatul de hârtie” (2008) – dar protagonistul este medicul de la Baikonur, iar ceea ce ne este arătat în film este inadaptarea sa cronică.

Marile evenimente istorice nu apar niciodată, în schimb ne sunt arătate numeroase detalii din viaţa acestor oameni obişnuiţi, aparent insignifiante şi irelevante, dar care treptat constituie o atmosferă, dau seamă despre un “aer al timpului” şi ajută în mai mare măsură la înţelegerea unui moment istoric decât o reconstituire plată. “Filmele mele nu sunt despre istorie, ele sunt despre prezent, ci doar se slujesc de anumite elemente istorice”, spune regizorul (dar nu este, oare, aceasta caracteristica oricărei ficţiuni istorice valoroase concepută în modernitate?). În orice caz, filmele lui Aleksei Gherman jr. dovedesc o profundă înţelegere a istoriei, în pofida juneţei sale, ceea ce nu este la îndemâna oricui.

Istoria ca vis

Stilistic, însă, autorul nu este deloc un realist, care să prefere imersiunea detaliată în vieţile unor indivizi oarecare ai vremilor despre care povesteşte. Mai degrabă, Gherman jr. este atras de estetica visului, onirică – deşi, cum spuneam, filmele sale sunt implantate în real şi nu conţin elemente propriu-zis fantastice. Este vorba de cadre lungi şi statice, secvenţe temporale prelungite, o aparentă banalitate a acţiunilor, precum şi de o atmosferă oniric-hipnotică, halucinatorie fără halucinaţii propriu-zise, şi de etufarea coloanei sonore (mergând, în “Garpastum”, până la decalarea deliberată a acesteia faţă de imagine). Prin acestea, Gherman jr. este tributar, bineînţeles, tatălui său (cel din “Prietenul meu Ivan Lapşin”), dar şi unor Tarkovski, Antonioni sau Fellini. Estetica tânărului regizor nu este chiar atât de îndepărtată de cea a lui Aleksandr Sokurov, faţă de care invitatul nu prea a avut cuvinte de laudă în discuţia de la UNATC (dar se ştie că personalităţile, în general, nu se suportă între ele).

Vizionarea unui film precum „Soldatul de hârtie“ cheamă în minte toate marile filme ruseşti pe care le-a văzut cineva, de la „Oglinda“ lui Tarkovski la „Unchiul Vania“ al lui Mihalkov-Koncealovski, precum şi filmele cele mai reuşite ale fratelui mai mic al acestuia, Nikita, dar şi numele unui Cehov, care revine obsedant de-a lungul naraţiunii. Subiectul este nu atât zborul de la Baikonur, cât autotorturarea “intelighenţiei” ruse, după cum autorul a explicat în masterclass. Uluitor este însă că filmul este opera unui tânăr de 36 de ani, nu a unuia dintre aceşti vechi maeştri. Stilistic, filmele lui Gherman jr. par a fi făcute pe vremea lui Wajda sau Angelopoulos, nu în anii 2000 (nu în sens de vetusteţe, dimpotrivă). Or, acest tip de omagiu, totodată ancorat într-un prezent al artei cinematografice, nu poate decât să-i încânte pe adevăraţii cinefili.

Că la Aleksei Gherman jr. aceasta este o opţiune stilistică decisivă şi imuabilă o dovedeşte şi scurtmetrajul său, intitulat “Kim”, din filmul-omnibus “Scurt-circuit” (2009). Cinci tineri cineaşti ruşi vorbesc în câte un scurtmetraj despre iubire, fiecare în propria sa manieră, diferită de a celorlalţi. Deşi doar primul film, semnat de Boris Hlebnikov, este cu adevărat bun, fiecare filmuleţ prezintă interes şi are farmecul său, iar Gherman jr. îşi aduce şi aici maniera sa stilistică deja inconfundabilă.

Ce înseamnă geniu

În speech-ul său de la UNATC, Aleksei Gherman jr. s-a referit şi la problemele de producţie cu care se confruntă tinerii cineaşti din Rusia. Este de dorit ca schimbul dintre generaţii să se desfăşoare firesc, iar în Rusia acest lucru nu s-a întâmplat. Cineaştii ex-sovietici, în frunte cu Nikita Mihalkov, cer ca fondurile aflate la dispoziţie să le fie atribuite aproape exclusiv, deşi nu mai au nimic de spus şi nu mai sunt deloc cu adevărat creativi, a susţinut oaspetele rus (ne sună cunoscut, în România?!).

“Ceea ce contează în prezent nu este decât moda, a fi la modă”, a afirmat tânărul cineast rus. “Va rămâne dintre noi doar cel care va şti şi va putea să facă lucrurile într-un mod cu adevărat nou, aşa cum nu s-au făcut niciodată până acum”, a continuat Gherman. Acesta poate fi sau nu Aleksei Gherman jr., dar afirmaţiile sale dovedesc o profundă înţelegere de către cineast a artei pe care o slujeşte.

Universul Noon: Pandora şi Arkanar

Aleksei Gherman jr. a transmis spectatorilor prezenţi la deschiderea de gală de la Cinema Studio regretul tatălui său că nu este prezent printre ei. Aleksei Gherman sr. şi-ar fi dorit să poată vizita Bucureştiul, dar starea de sănătate l-a împiedicat, în acele clipe el aflându-se pe patul de spital. Cum masterclassul de la UNATC a avut loc a doua zi dimineaţă, aşadar înainte de proiecţia tuturor filmelor din program în afară de “Soldatul de hârtie”, cei prezenţi nu putuseră vedea încă eventualele legături între operele tatălui şi cele ale fiului şi astfel să pună întrebări în cunoştinţă de cauză. Ne-am dorit să suplinim această deficienţă adresându-i invitatului câteva întrebări suplimentare, mai ales despre legătura sa, artistică bineînţeles, cu tatăl său.

Între 1999 şi 2006, Aleksei Gherman a turnat o ecranizare a celebrului roman al Fraţilor Strugaţki “E greu să fii zeu”, care a devenit unul din cele mai aşteptate filme, premiera fiindu-i amânată de la an la an, din cauza unei postproducţii nesfârşite. Interesul internauţilor a fost amplificat şi de apariţia, între timp, a filmului “Avatar” urmată de acuzaţiile aduse lui James Cameron că s-ar fi inspirat din romanele Universului “Noon” (“Amiază”) al Fraţilor Strugaţki, din care face parte şi “E greu să fii zeu”.

Fiul cineastului ne-a spus că lucrul la “E greu să fii zeu” (proiect intitulat, la un moment dat, şi “Istoria masacrului de pe planeta Arkanar”), care durează atât de mult din pricina perfecţionismului legendar al tatălui său, a fost întrerupt ca urmare a spitalizării prelungite a tatălui său. O dată terminat, însă, “E greu să fii zeu” va fi “cel mai important film rusesc de la Tarkovski încoace”, considera Aleksei Gherman jr.

Moartea unui cineast

O veste tristă însă a parvenit iubitorilor de cinema în ziua de joi, 21 februarie: Aleksei Gherman a încetat din viaţă, la St. Petersburg, în vârstă de 74 de ani, în urma unui atac de cord. Nu se ştie exact ce se va întâmpla acum cu materialul nefinisat de la “E greu să fii zeu”, dar e de presupus că fiul regizorului, împreună cu soţia lui Gherman-tatăl şi mama fiului său, Svetlana Karmalita (alături de care a scris scenariul atât la “Hrustaliov, maşina mea!”, cât şi la “E greu să fii zeu”), îşi vor lua greaua sarcină a definitivării ultimului film semnat Aleksei Gherman.

Într-o postare pe blog ulterioară, Gherman jr. spune că munca la cel de-al şaselea (incluzând debutul din 1968, “Al şaptelea companion”, cosemnat cu Grigori Aronov) şi ultim film al tatălui său este aproape gata. “Filmul «E greu să fii zeu» este de fapt terminat. Tot ce rămâne de făcut este dublajul audio. Tot restul este gata. Va fi completat în viitorul imediat”, a scris cineastul. “Realizarea filmului a fost lungă şi dureroasă”, a spus fiul regizorului dispărut într-o altă postare despre filmul la care tatăl său a lucrat în pofida sănătăţii care i se deteriora. “A fost făcut fără bani guvernamentali”. Deşi nelansat încă, “E greu să fii zeu” a generat deja aşteptări febrile şi discuţii intense, unele voci anticipându-l ca pe o satiră acidă la adresa Rusiei condusă de Vladimir Putin, plină de preziceri sumbre pentru viitor.

În aşteptarea unei capodopere

Pot fi coincidenţe, dar anul 2012 a văzut şi stingerea din viaţă a lui Boris Strugaţki, pe 19 noiembrie (fratele său, Arkadi, murise din 1991), precum şi, pe 8 octombrie, a lui Eduard Volodarski, scenaristul lui Gherman la “Punct de control” (1971) şi “Prietenul meu Ivan Lapşin” (1984) – ambele filme sunt inspirate de operele tatălui regizorului, scriitorul Iuri Gherman, decedat din 1967.

Nouă ne-au rămas doar cele câteva vorbe rostite de Aleksei Gherman jr. despre tatăl său, în acea dimineaţă de marţi, precum şi cele patru filme ale regizorului pe care le-am văzut (“Prietenul meu Ivan Lapşin” a fost încărcat integral pe YouTube, dar între timp, ca multe altele, a devenit indisponibil). Şi aşteptarea unei eventuale capodopere, “E greu să fii zeu”...

„Ruşii nu pot fi anglo-saxoni“

„Adevărul“: Cât de mult aţi fost influenţat, din punct de vedere stilistic, de maniera de a face cinema a tatălui dvs., Aleksei Gherman senior?

Aleksei Gherman jr.: Există această influenţă, dar ea se schimbă o dată cu trecerea timpului. Atunci când mergi înainte într-o profesie, ai nişte influenţe, nişte modele, dar până la urmă o iei într-o altă direcţie, în propria direcţie. Şi cu cât mă maturizez, cu atât mai mult înţeleg că în provocările cu care mă confrunt astăzi trebuie să schimb uşor direcţia. Şi că aşa-numita Şcoală de la Petersburg nu mă mai ajută. Totul se schimbă...

Există şi alţi cineaşti sovietici şi post-sovietici de care vă simţiţi apropiat?

Sunt mai mulţi... Dar cei de azi suntem cu toţii diferiţi. Nu avem, să spunem, o generaţie care să fie apropiată în plan estetic.

Am văzut filmul de aseară, „Soldatul de hărtie“, şi mi s-a părut că recunosc foarte multe influenţe „old school“ din cinemaul rusesc...

Da, se poate, pentru că influenţe ale filmului nou nu prea există... Şi apoi mi se mai pare şi că Rusia are ritmul său. Sunt lucruri care îi reuşesc şi care nu. Cultura rusă poate să fie cultură rusă atâta timp cât ea, să spunem, vine în întâmpinarea sau se confundă cu tradiţia cehoviană, de exemplu. În mod sigur, nu putem fi nici anglo-saxoni şi nici americani.

Mai realist decât „Avatar“

Care este stadiul în care se află ecranizarea după Fraţii Strugaţki semnată de tatăl dvs., „E greu să fii zeu“? De ce durează atât de mult? Cred că sunt zece ani de post-producţie...

Nu chiar, dar se termină încetul cu încetul. Ne apropiem de sfârşit. Tatăl meu este acum internat în spital, dar vă asigur că se apropie de sfârşit. Atunci când o să iasă din spital, îl va termina cât se poate de repede.

Dar de ce o postproducţie atât de lungă? Este vorba despre perfecţionismul tatălui dvs.?

Sigur că da, tatăl meu este un perfecţionist. Dar, o dată terminat, cred că acest film va fi cel mai mare film rusesc de multă vreme încoace, să spunem de la Tarkovski. Aceasta pentru că a încercat să creeze o altă planetă, în cele mai mici detalii, dar în propriul său stil, nu în stilul filmelor science-fiction de la Hollywood, gen “Star Wars”...

„Avatar“...

 Da, da... A încercat să creeze o lume imaginară care să fie foarte realistă în acelaşi timp.

Ce părere aveţi despre comparaţia cu James Cameron, care a fost acuzat că s-a inspirat pentru “Avatar” din acelaşi univers al Fraţilor Strugaţki, ca şi tatăl dvs.?

Nu, nu, nici vorbă... Absolut nicio legătură, nu are nimic comun. Este absolut diferit, nu veţi găsi nicio coincidenţă. Poveştile sunt diferite, planetele sunt diferite, totul... În primul rând, nu veţi vedea extratereştri înalţi şi albaştri, pentru că extratereştrii din romanul fraţilor Strugaţki sunt similari oamenilor, nu sunt diferiţi. Sunt asemănători nouă. Este vorba despre o civilizaţie de tip medieval, cu o tehnologie inferioară, precum cea din Europa secolului al XV-lea, şi despre contactul, despre ciocnirea dintre ea şi cea a noastră, a oamenilor, din secolul XXII.