Adevarul literar

Oricat ar parea de ciudat, la treisprezece ani si mai bine de la Revolutie, avem putine studii serioase dedicate avatarurilor literaturii romane in comunism. Numaram doar cativa cercetatori demni de

Oricat ar parea de ciudat, la treisprezece ani si mai bine de la Revolutie, avem putine studii serioase dedicate avatarurilor literaturii romane in comunism. Numaram doar cativa cercetatori demni de acest nume (M. Nitescu, Ana Selejan, Sanda Cordos), care au studiat cu adevarat mecanismele ideologizarii literaturii si replicile, mai palide sau mai decise, date de scriitori. A inflorit, in schimb, o "critica" regretabila ca argumentatie si tonalitate, facuta cu un jalnic curaj tardiv si vizandu-i, mai mereu, pe aceiasi si aceiasi autori cu majuscula (Sadoveanu, Arghezi, Calinescu, Noica, Vianu, Marin Preda), acuzati la mica invalmaseala, si pentru ce-au facut, si pentru ce n-au facut... Demascarea lor a fost, pentru un critic altfel creditabil ca Gheorghe Grigurcu, parca singura ratiune de a scrie. Pacat: si pentru comentator, si pentru subiectul ca atare, ce merita analizat cu rigoare stiintifica si intelegere umana. in impunatorul volum Literatura romana sub comunism. Proza (Ed. Fundatiei PRO, 2002), criticul si universitarul Eugen Negrici nu e mai putin ferm in a arata gradele si marginile colaborationismului cu "ocupantul intern". Dimpotriva, accentele sale au uneori impactul usturator al unei palme aplicate pe obrazul lichelelor si al constiintelor de serviciu. Numai ca - si de aici apar diferentele - autorul nu are veleitati de procuror, ci procedeaza ca un critic si un istoric literar autentic. Analizeaza lucrurile in profunzime si pe orizontala fiecarei epoci, redesenand contextele si interpretand astfel mai bine textele. Face o distinctie importanta intre literatura aservita Puterii si cea tolerata, oferind o sumedenie de exemple negative si unele luminoase. Dar disociaza si la nivelul scriitorului si al cartilor lui, descoperind procente de adevar si de minciuna, de eroism si compromis, de talent literar si zgura morala. Nu confunda eticul cu esteticul, si astfel poate sa scrie fara sa scrasneasca din dinti despre romanele lui Eugen Barbu sau Titus Popovici. Si articuleaza o foarte incitanta teorie a culoarelor, a coridoarelor pe care literatura noastra le-a descoperit si le-a largit, pentru a putea supravietui estetic. De la cosmarul realist-socialist se ajunge, treptat, prin specularea momentelor de liberalizare sau de slabiciune ale Sistemului, la o proza remarcabila, preocupata de adevarul istoric si/ sau de cel pur estetic. Din cele cateva puncte valabile artistic inaltate din maculatura anilor '50 se dezvolta, ca niste piramide cu varful in jos, directii si tendinte ce configureaza, cu adevarat, proza romaneasca postbelica. Fiindca in intervalul 1948-1989 n-am avut in Romania un desert cultural, cum sustin voci resentimentare, si nici un Eden comunist, cum isi aduc aminte profitori ai regimului trecut. Adevarul literar, pe care cartea fundamentala a lui Eugen Negrici il prezinta fara distorsiuni, este nu la mijloc, ci in afara acestor versiuni, de un maniheism primar si un anume umor involuntar...