Actualitatea romaneasca

Un paradox de istorie literara face ca prozatorul roman sa se socializeze cu adevarat abia dupa ce Revolutia din '89 a pus capat socialismului de stat. Realismul socialist (norma pe care regimul a

Un paradox de istorie literara face ca prozatorul roman sa se socializeze cu adevarat abia dupa ce Revolutia din '89 a pus capat socialismului de stat. Realismul socialist (norma pe care regimul a vrut s-o impuna in campul creatiei) era din capul locului o alcatuire subreda, ilogica, deficitara tocmai in ceea ce priveste realismul. Caci autorilor nu li se cerea sa observe cu atentie realitatea inconjuratoare si s-o figureze cat mai exact, ci sa interpreteze si chiar sa vada lumea in care traiesc "in lumina" documentelor de Partid, in conformitate cu o reteta transmisa de sus in jos. Aceasta a facut ca proza noastra sa evolueze - pentru a rezista cumva la presiunea ideologica - fie in directia evazionismului estetic, fie in cea a parabolei; si, pe fundalul minciunii oficiale, insesi paginile de realism curat (cu scene din cotidianul socialist) aveau, de la un punct, un sens subversiv. Dar realitatea inchistata social si congelata ideologic a explodat, in decembrie '89 - si literatura noastra o data cu ea. Nu intamplator, neo-realismul reprezinta, in ultimul deceniu, o tendinta artistica bine conturata si un filon greu de epuizat. O dovedeste si proza tinerilor, a debutantilor de ultima ora: dupa Sorin Stoica si Lucian Dan Teodorovici, dupa Bogdan Popescu si Florin Lazarescu, iata ca un alt autor aflat la prima carte interpreteaza, remarcabil, aceasta partitura a realismului, fixand in obiectiv minunata noastra tranzitie. Tranzitie catre ce? Parcurgand romanul lui Constantin Popescu, Mesteci si respiri mai usor... (Cuvant inainte de Bogdan Ghiu, Ed. Cartea Romaneasca, 2003), cititorul va intelege ca nu se poate da un raspuns la aceasta intrebare; iar o solutie, nici atat. Dialogurile comice, interventiile in limbaj smecheresc ale tinerilor eroi acopera (fara sa poata ascunde) suferinte individuale si o veritabila drama colectiva, iesita din lipsa de orizont. Alcool, droguri, prostituate, arme de foc, valuta falsa, mafie arabeasca, tiganeasca, chinezeasca, jalnici "oameni ai legii": iata elementele scenei pe care trebuie sa se miste personajele. Si ele vor involua, simbolic, de la idealismul primilor ani de libertate, la acomodarea progresiva cu starea de fapt. Fara sa fie, cum supraliciteaza prefatatorul, un cap de opera, prin care sa "adie, energic, Celine, Llosa, Dos Passos, Kerouak...", romanul lui Constantin Popescu este unul excelent scris si foarte indemanatic construit, cu rasturnari de cronologie si de perspectiva, cu o atmosfera si un montaj amintind de filmele lui Nae Caranfil. Cateva scene par chiar desprinse din Filantropica, iar intregul are acelasi sens de revolta inutila si acomodare, previzibila, cu un prezent de rasu'-plansu'. N-ar fi rau ca guvernantii nostri sa citeasca, printre altele, si un asemenea roman "de actualitate romaneasca". Ce-ar putea sa le strice? Somnul?