Actriţa Maia Morgenstern: „De prea puţine ori, ştim să ne apărăm de răul din jur“
0
Actriţa Maia Morgenstern a vorbit, la Adevărul Live, despre provocările la care a fost supusă „La ordin, Führer!“, spectacolul lui Mihai Măniuţiu după textul lui Brigitte Schwaiger. Producţia va fi prezentată, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, la Odeon, pe 29 octombrie, de la ora 19.00, şi pe 30 octombrie, de la ora 17.00.
Hipnotizată de Führer şi ideologia nazistă, o austriacă, interpretată de Maia Morgenstern, se înrolează voluntar ca supraveghetor într-un lagar nazist de exterminare.
Fanatismul personajului este indestructibil, în ciuda atrocităţilor la care este martoră. Victimă sigură a propagandei născocite de Goebbels, ea personifică poporul german care s-a lăsat sedus de un monstru. Crede că invazia este eliberare, că lagărele îi învaţă să muncească pe evrei sau că celelalte puteri conspiră pentru dezbinarea poporului german. Orfană adoptată de o familie austriacă, ea citeşte Mein Kampf seară de seară, ca pe o carte de rugăciuni, şi aşteaptă cu nelinişte dovada originii sale ariene, cheia unei relaţii de iubire cu un ofiţer SS. În cele din urmă, documentul îi parvine şi află cu stupoare că este o „corcitură jidănească de gradul doi“.
„Adevărul“: Cum aţi lucrat cu regizorul Mihai Măniuţiu?
Maia Morgenstern: Domnul Măniuţiu mi-a propus colaborarea. Ce fericită am fost, ce emoţionată am fost, de când aşteptam momentul acesta...Mi-a spus că o să fie la Turda. Putea să fie oriunde, eram gata să plec la capătul lumii. Fericirea de a fi fost aleasă mă copleşea. Şi a venit momentul în care domnul Măniuţiu mi-a adus textul şi am încremenit. Când am început să-l citesc cu adevărat, dincolo de entuziasmul şi bucuria de a începe un nou proiect, nu-l puteam învăţa. Îmi puneam cerberi să mă păzească să nu cumva să mă apuc să citesc altceva... Nimic. Până n-am lucrat textul cu domnul Măniuţiu, pas cu pas, silabă cu silabă şi literă cu literă n-am reuşit.
În ce mod v-a marcat textul?
La nivel conceptual, la nivel emoţional şi în ceea ce priveşte mijloacele de expresie, din toate punctele de vedere pentru mine a însemnat un moment de referinţă. E unul din cele mai bune exemple pentru dictonul „Iadul e pavat cu bune intenţii“. Personajul meu o femeie tânără, absolut îndrăgostită. Ce poate fi mai frumos sau ce poate fi mai monstruos? Te laşi manipulat de un fel de patimă oarbă, de un fel de ideologii zornăitoare, pentru că ai nevoie de repere, de un punct fix, de o imagine, concretă dacă se poate, de care să te îndrăgosteşti, căreia să îi te sacrifici. Există un semn că viaţa contează, e altceva decât un număr, e altceva decât un simplu pion cenuşiu. În general ne repezim să catalogăm. Acest spectacol invită publicul să parcurgă drumul pe care l-a parcurs şi această fiinţă îndrăgostită, în căutarea unui sens al existenţei: acela de a fi altceva decât cobai pentru teoriile părinţilor ei, ale societăţii. Ar vrea să dăruiască un prinos de ceva, cuiva, oricui are nevoie. Are sentimentul că n-are cui. Şi atunci orice pretext, orice aberaţie a istoriei, a societăţii poate deveni obiect de manipulare.
Graniţa dintre iubire obsesivă şi obsesie este foarte subţire. Se poate ajunge foarte uşor într-o capcană ca cea în care ajunge personajul ?
Joc un personaj simbolic. Sunt studii serioase şi teorii extrem de pertinente care demonstrează de ce o ideologie sau alta, care livrează vise, speranţe, a avut o asemenea priză la public. Individul este şi altceva decât un număr, chiar dacă e nevoie de atâtea sacrificii. E vorba de visul de măreţie, al eroului, al unei persoane cu totul speciale care iese dintr-un anonimat cenuşiu al disciplinei şi al datoriei. Dintr-o dată tâşneşte eroul romantic fabulos. Atunci interesant e, cum într-un mod extrem de subtil, fără a cădea în verdicte reale, formule fără demonstraţie, se poate ajunge acolo. E e o formă de a demonstra ce poate să însemne lipsa de reper, lipsa de afecţiune, lipsa de sens în existenţă. Să ai parte numai de veşnicele incriminări din partea societăţii, din partea părinţiilor, să auzi veşnic că nu e bine. Veşnic tu eşti cel prost, veşnic trebuie să fii pedepsit, veşnic se aşteaptă mai mult de la tine, veşnic, veşnic, veşnic... Şi undeva un foc de paie, un foc de artificii îţi oferă un debuşeu imediat. Nu cred că spectacolul vorbeşte de o patologie, ci mai mult de o trăsătură comună a psihicului social.
Te laşi manipulat de patimă oarbă, de ideologii zornăitoare, pentru că ai nevoie de repere, de un punct fix, cărora să te te sacrifici.
Bunicul dumneavoastră a fost ucis în lagăr. Cât de complicat este pentru dumneavoastră să jucaţi un asemenea personaj ? Cât de greu este să retrăiţi vizual imaginile respective şi să le redaţi publicului, aşa cum cere regizorul ?
M-am întrebat şi eu de ce nu am putut să învăţ textul, ce mă ţinea ? Cu toată dăruirea şi conştiinţa profesionistă, de ce nu puteam, ce rezista în mine ? Am înţeles pas cu pas care este mesajul acestui spectacol, la ce ne invită acest spectacol: ne invită la a gândi. Până la urmă rezultatul îl cunoaştem. Ei bine, nu e numai despre asta. E despre drumul care se parcurge. O asemenea catastrofă nu se încheie, cicatricele, urmele adânci rămân, ele pot să se mai nască, să mai colcăie. O fascinaţie a răului, sub o formă sau alta, poate să conducă oricând la o catastrofă.
Şi istoria se repetă…
Din păcate… De prea puţine ori, ştim să ne apărăm de răul din jur. De foarte multe ori cel rău e înveşmântat în veşminte extrem de strălucitoare, extrem de atrăgătoare: sunete frumoase, armonii superbe, fast extraordinar, nobile cuvinte, puţin întoarse, astfel încât minţile noastre sunt seduse.
V-am văzut în roluri foarte adânci, roluri în zona comediei. Care a fost provocarea cea mai mare a acestui rol ? Cum v-aţi apropiat de un asemenea personaj ?
Cele mai interesante au fost trecerile, frânturile gândului, felul în care se termină totul, începe şi renaşte. Spectacolul începe de la „Bună seara, eu am înflorit în lagăr“, ce spune personajul meu. Şi domnul Măniuţiu mi-a spus: „Şi acum s-a terminat piesa. Mai mult decât asta nu ai ce să spui. Mai adaugi numai pentru o mică explicaţie. Ţi-ai mai adus aminte cântecele, toate amintirile le trăieşti şi le retrăieşti“. Şi în felul acesta ne-am apropiat pentru spectacol. Noi repetam pe hol, eu şi domnul Măniuţiu. Da, n-a fost simplu. Dar îmi doream atât de mult acest rol.... Se punea problema dacă o să pot să mă mişc, să dansez şi să vorbesc. Uneori, mişcările sunt în contratimp cu muzica. L-am rugat pe domnul Mihai măcar să încerc să le fac pe toate, au funcţionat lucrurile, pentru că îmi doream tare să funcţioneze. Şi colegii repetau cu mine…Problemele există, interesant e să lucrezi şi să le depăşeşti. Sunt probleme, sunt momente de blocaj, tot felul de disperări şi de gânduri îţi trec prin minte… De ce să nu le recunosc şi să vorbesc despre acestea?
Mă intrigă faptul că îmi vorbiţi despre astfel de probleme în loc să aud că o confruntare cu un asemnea personaj v-a trezit probleme, în aşa fel încât să aruncaţi textul şi să vă gândiţi că nu o să-l faceţi.
Nu, nu în felul acesta. Pentru că a fost munca unui doctor care merge către cauzele bolii. Nu o să mă apuc să spun: „Vai, puroi!“. Nu, uită-te şi vezi ce e de curăţat, ce ai de făcut pentru a trata. Gândeşte-te cum s-a ajuns până acolo, cum poţi să previi, să tragi un semnal de alarmă, să prezinţi oamenilor ce se poate întâmpla ca să se protejeze în viitor.
Aţi avut probleme la Teatrul Evreiesc de Stat vara asta. Vi s-a furat aparatură, a pătruns şi ploaia în teatru. Ce s-a mai întâmplat ?
Foarte curând o să aibă loc recepţia lucrării, teatrul nostru e monumet istoric. O să revină acasă reconstruit, restaurat, refăcut. Nu ne-a fost uşor. Ne-am pierdut şi cumpătul, nu de puţine ori, ne-am pierdut şi speranţa. Şi o să aibă loc şi premiere. (...) O să ne întoarcem în mod firesc la Teatrul Evreiesc de Stat, la clădirea noastră şi o să putem să ne reluăm proiectele. O să aibă loc şi Festivalul Internaţional de Teatru în Idiş la sfârşitul lui noiembrie. Vă spun un secret: am păstrat scaunele. Retapiţate, dar cu aceeaşi sculptură în lemn, recondiţionată şi restaurată. Şi uşile acelea grele de lemn masiv le-am păstrat.
Se încarcă comentariile...
