160 de ani de la naşterea scriitorului Alexandru Vlahuţă. Două episoade: întâlnirea cu Blaga şi prietenia cu Iancu Caragiale

Miercuri s-au împlinit 160 de ani de la naşterea scriitorului Alexandru Vlahuţă, una dintre personalităţile române care şi-au îndrăgit enorm ţara. În cazul lui Vlahuţă, dovada sentimentului se regăseşte în celebra proză „România Pitorească”. Admirator al lui Eminescu şi prieten apropiat al lui Caragiale şi Delavrancea, scriitorul a fost cel care a legat multe prietenii între colegi de breaslă.

Scriitorul Alexandru Vlahuţă murea în toamna anului 1919. În ultima perioadă a vieţii, când era deja bolnav la pat, Vlahuţă era înconjurat de scriitori tineri care se cunoscuseră, majoritatea, prin intermediul acestuia.

Vlahuţă (5/17 septembrie 1858- 19 noiembrie 1919) avea în spate multe, printre care călătoriile pe meleagurile ţării, prietenii legate cu unii dintre cei mai mari scriitori ai vremii- printre care Caragiale sau Delavrancea-, trei căsătorii şi admiraţia contemporanilor săi. 

La 160 de ani de la naşterea scriitorului, prezentăm două scurte episoade din care transpare omul care era Alexandru Vlahuţă: întâlnirea dintre el şi studentul Lucian Blaga, respectiv prietenia cu Ion Luca Caragiale. 

Întâlnirea cu Blaga: „Aici nu poate să stea Vlahuţă” 

Printre tinerii pe care Vlahuţă i-a integrat unui cerc de prieteni s-a numărat şi poetul Lucian Blaga care îl cunoştea în ultimul an de viaţă. În „Hronicul si cântecul vârstelor”, acesta descrie cum, plecând în căutarea casei scriitorului, a găsit-o, prin eliminare, bazându-se mai mult pe intuiţie, căci ştia numai de strada Visarion, însă nu şi de număr:  „Aici nu poate să stea Vlahuţă. Nici aici. Nici aici”. Era vorba, nota poetul, despre o „afinitate electivă ce poate să existe...între oameni şi case”.

„Alături o casă mai mică, liniştită, cu vagi adieri de aer patriarhal. Stau puţin la gânduri: Aici a puea să fie. Intru în curte. La întâia intrae, pe uşă-un nume: Alexandru Vlahuţă. Ezit un moment, căci prea fusese incredibilă această dibuire”. 

L-a primit cea de-a treia soţie a lui Vlahuţă, Alexandrina Ruxandra, care avea un „aer de călugăriţă între pereţi de mânăstire...o fiinţă ireală, cu mers de măicuţă”. Deşi îi spusese că soţul ei e bolnav şi nu primeşte pe nimeni, Alexandrina s-a interesat de numele studentului din Ardeal. Vlahuţă tocmai îi citise volumaşul şi l-a primit. 

„Prin uşa deschisă văzui pe bolnav. Suferindul, cu ochi mari sub stuf de sprâncene, îşi mişcă numai mână, îmi făcea semn să intru. Vlahuţă m-a poftit să iau loc pe-un scaun lângă dânsul. Mă întreabă când am sosit la Bucureşti. Şi-mi spune: <<Am primit volumaşul dumitale. Şi, ca să vezi ce mult mi-a plăcut, uite, îl ţin sub pernă>>. Şi Vlahuţă scoate volumaşul de sub pernă...” 

„Vlahuţă vorbea calm, prin vinele lui curgea mai mult un moale murmur de înţelepciune decât sânge".

Scriitorul era interesat dacă Blaga îşi făcuse prieteni în Bucureşti. Auzind că nu, l-a chemat a doua zi înapoi, la dejun, undeva avea să invite „vreo câţiva tineri, să vă cunoaşteţi”. 

Deşi pe moarte, Vlahuţă încă încerca. Blaga povesteşte că a doua zi, la dejun, camera era plină de tineri veseli. Cu o parte dintre ei avea să încheie „o prietenie temeinică şi pentru totdeauna”.

„Vlahuţă nu s-a ridicat din pat, dar fusese dorinţa lui ca masa să fie întinsă în faţa sa. Ochii lui de cărbune ne îmbrăţişau cu luciri bolnave. Asculta mai mult. Juneţea aducea veselie în această mânăstire. Tinerii se întreceau cu glumele. Numai când conversaţia şchiopăta, mai intervenea şi amfitrionul, ca să lege firul, ca să dea plesne primăverii din preajmă. Nu l-am mai văzut pe urmă pe Vlahuţă”. 

Fragmente din prietenia cu Caragiale 

Vlahuţă a fost prieten apropiat cu nenea Iancu, pentru care îşi exprima devotamentul într-una dintre puţinele scrisori dintre ei care ne-au rămas, descriindu-se ca „prietenul tău vechi şi credincios, ca un câine de stână”, după cum notează Şerban Cioculescu, în „Viaţa lui I.L. Caragiale”. 

Se admirau, se respectau şi îşi spuneau „frate”. Un singur moment de cumpănă a cunoscut prietenia dintre Caragiale şi Vlahuţă: anul 1894, la scurt timp după apariţia lui „Dan” a celui din urmă. Conform lui Cioculescu, la sărbătorirea a 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale, Vlahuţă nu a fost prezent. După, prietenia lor nu a mai fost tulburată de nimic, iar plecarea lui Iancu avea să atingă „dureros sensibilitatea duioasă” a prietenului său. 

Dramaturgul i-a apreciat talentul literar, notând, după ce părăsise deja ţara, că „în toată Germania nordică în fine, e o vreme cum nu se poate închipui,. Trebuie un talent poetic, ca al lui Vlahuţă...care să ridice imnuri la cer, demne de aşa strălucită apariţie a Fruhlingului”. 

Într-o seară, Barbu Delavrancea le-a citit lui Vlahuţă şi Caragiale, „Paraziţii”. Episodul i l-a povestit chiar Vlahuţă lui Victor Eftimiu. Cei trei s-au despărţit după mizeul nopţii. La ora două însă, Vlahuţă era trezit din somn de servitoare: „Conaşule, a venit domnu' Caragiale!"

Nenea Iancu avea supărări literare, iar prietenul scriitor la nevoi literare se cunoaşte. 

„<<Am sărit şi eu din pat şi m-am dus să-i deschid. Iancu era la uşă, cu ochii în pământ, doborât de o mare durere.
-Ce e, Iancule? l-am întrebat îngrijorat.
-Rău, măi, rău!
-Ţi-e nevasta bolnavă?
-Mai rău!
-Ţi-o fi murit vreun copil?
-Mai rău!
-Atunci ce?
-Ce-a fost asta, mă? Literatură e asta? Să ne facă nouă una ca asta?!
Şi Caragiale începu să repete, indignat, replicile din <<Paraziţii>>.
Apoi, în concluzie:
-Literatură e asta, mă, literatură?!

Şi plecă, aşa cum venise, cu ochii în pământ, copleşit de o mare durere...>>

Îmi aduc aminte de această poveste a lui Vlahuţă şi mă gândesc cu duioşie că tinerii pamfletari, temuţii polemişti de azi, sunt niste serafimi pe lângă maeştrii de odinioară”, rememora Eftimiu povestea lui Vlahuţă. 

Caragiale s-a autoexilat, în 1904, la Berlin. Din când în când, revenea în ţară, iar atunci trăgea la casa lui Vlahuţă. 

Şerban Cioculescu mai notează în volumul său că Vlahuţă era genul idealistului incorigibil, dominat de „dorinţa mai-binelui şi de dorinţa îndreptării”. Caragiale pe de altă parte, continua să îşi afişeze scepticismul. După ce prietenia lor se închegase, replicile lui Caragiale, care supărau pe mulţi, nu aveau niciun efect în cazul lui Vlahuţă. Din contră, îl desfătau.

„În jurnalul său intim din 5 mai 1910, poetul notează prezenţa <<fratelui Caragiale>> la el, şi cum au petrecut o noapte întreagă în căutarea cometei Halley, fără să reuşească s-o vadă”, mai notează Cioculescu.

Alexandru Vlahuţă a murit la Bucureşti, pe 19 noiembrie 1919, iar casa în care a locuit a fost transformată în muzeu memorial.