Comerţ de sărmani

>> Bătrânii care nu se-ajung cu pensia, din Bucureşti şi din provincie, încearcă să facă un bănuţ din munca lor . Când eram copii, ne speriam între noi cu "omul negru". Erau nişte

>> Bătrânii care nu se-ajung cu pensia, din Bucureşti şi din provincie, încearcă să facă un bănuţ din munca lor .

Când eram copii, ne speriam între noi cu "omul negru". Erau nişte versuri care, rostite-n prag de seară, îţi făceau pielea găină: "Ora 1 a venit, omul negru a sosit..." Pe ei nu-i sperie omul negru. Îi sperie însă "ăla în roşu de la metrou", "ăla în albastru de la miliţie"...

Ei sunt bătrâneii care vin în centrul Bucureştiului să vândă lucruşoare ieşite din mâna lor. Pe scări la metrou, în faţa magazinului Unirea sau răspândiţi prin parc. O mamaie vine cu mileuri la care trudeşte de la 7 dimineaţa, alta-şi prezintă ciucureii pentru mobilă şi şosetele din lână, o alta îmbie trecătorii cu tufănele şi merişor din curtea ei. Spaima tuturor? Diferitele categorii de agenţi de pază, de care se feresc aşa cum pot.

Pe scara de la gura de metrou Unirii 1 te zboară vântul dacă stai în loc. Mamaia Miţa a decis să se ia la luptă cu natura şi s-a aşezat pe-o treaptă, pe la mijloc, înconjurată de bucheţelele ei, de-un leu bucata, "cu tufănici, busuioc şi merişor". "Ăsta-i loc pentr-un bătrân?", gândesc cu voce tare. "Păi, m-am dus înăuntru, la metrou, şi m-a trimis un miliţian în roşu să stau sus, am venit sus şi m-a dat altu' - să vin jos". Aşa că bătrâna care vine din Teleorman, din comuna Plosca, s-a oprit la mijlocul drumului.

"Bre! Ai zis că pleci!"

"M-amărăsc şi eu p-aici cu florile mele, că am soţu' bolnav de ciroză şi n-are niciun medicament compensat. Dau buchetu' cu un leu, da' uite că nici aşa nu le ia nimeni..." Acum, cât mai are flori în grădină, Miţa Iancu vine o dată, de două ori pe săptămână la Bucureşti: "E maşină din sat la ora 5 dimineaţa şi la 7 fără 20 am tren din Roşiori, ajung aicea pe la 9.

Aproape că nici nu iau pe flori cât dau pe tren şi pe maşină. E viaţa grea, mamaie... De-abia am ţinut un porcuşor, că nu s-a făcut porumbu', n-am avut ce să-i dau. Eu am 1.200 pensie, soţu' - 800..." Cââââât? 1.200 de lei? 12 milioane? "Nu, mamaie, un milion două sute d'ăla vechiu', ptiu!, mai mult ne-a încurcat cu banii ăştia!" Dau să mai întreb ceva, dar îşi face apariţia "omu' roşu", de la firma de securitate a metroului. "Bre! Ai zis că mai dai un buchet şi gata, pleci! Haide!", "Stai, mamaie, că mă duc sus, numa' să nu plouă..."

Scăriţe, ciururi, cleşti

Mai încolo, lângă staţia de autobuz, vezi un coş plin cu obiecte din lemn: ciururi de mălai, scăriţe, linguri, făcăleţe, cleşti... O doamnă bine, în drum spre serviciu, a pus ochi pe un instrument pentru masat picioarele. Vânzătoarea, Tudoriţa, din Periş, cere 150.000 de lei vechi. Clienta, nu şi nu: "Nu pot să-ţi dau, nu pot să-ţi dau decât o sută", "Hai, mamă, măcar o sută douăzeci",

"Nu pot, dacă vrei o sută, bine, dacă nu, nu!". Negustoreasa cedează. Puţin mai departe, o altă doamnă urmăreşte scena: "Uite ce bine îmbrăcată e doamna şi tot trage de bătrâna asta să i-l dea mai ieftin. Ce să mai, i l-a dat pe degeaba, nici lemnul nu şi l-a scos". La Periş sunt mulţi cei care se ocupă de fabricarea obiectelor din lemn, zice Tudoriţa, dar de venit la Bucureşti, vin mai rar, "că nu ne lasă, mamă, ne aleargă ăştia p-aicea..."

"Asta e munca noastră, să ştii..."

Pe Ana o găseşti în faţa magazinului Unirea sau prin apropiere, cu mileurile ei, albe şi crem, pe jumătate scoase din sacoşă. Are ochiul format şi, când întrevede pericolul, se strânge ca un arici: "Uite-o domnişoară de la miliţie, dă să mă trag mai într-o parte". O întreb de ce vine-n centru să-şi vândă mileurile şi sare ca arsă: "Păi, cum, mamă, de ce vin?

De nevoie, ca să putem trăi. Că dacă nu plăteşti toate dandanalele alea la bloc, te aruncă ăştia-n stradă!". Ana face mileuri ca să uite de necazuri. Ca să treacă timpul. Ca să câştige câte-un ban. "Vin o zi-două pe săptămână, stau câteva ore, câteodată nu pot să stau deloc, că nu ne lasă ăştia de la miliţie. Io îi înţeleg că nu ne lasă, că s-ar aduna aicea toată lumea, dar noi cum să trăim?!" La despărţire, îndrăzneşte şi mă roagă: "Mamă, da' să nu-mi faci rău, că noi nu facem bişniţă aicea, asta e munca noastră, să ştii!"



Lângă coşul cu "munca ei", o bătrânică speră că n-a venit la Bucureşti degeaba, c-o să
se-arate cineva
interesat
de lingurile
şi de
cleştii ei