Video Cele mai stranii locuri din Defileul Dunării. Peșterea care ascundea roiuri înfiorătoare de muște
0Defileul Dunării înșiră, de-a lungul său, o mulțime de locuri cu istorii stranii, care continuă să stârnească uimire și fascinație. Porțile de Fier, Cazanele Dunării, dar și o peșteră misterioasă săpată deasupra fluviului au dat naștere celor mai tulburătoare legende.
Traversat de șoselele Baziaș – Orșova (DN 57) și Orșova – Drobeta Turnu Severin (DN 6), Defileul Dunării cuprinde un traseu de 140 de kilometri, cu o mulțime de locuri impresionante, unele cu totul neobișnuite.
Dunărea intră pe teritoriul României la Baziaș și se varsă, la aproape 1.000 de kilometri distanță de fostul port dunărean, în Marea Neagră. Defileul, cuprins între localitățile Baziaș și Gura Văii, cea din urmă locul istoric al Porților de Fier și al hidrocentralei Porțile de Fier I, reprezintă cea mai spectaculoasă porțiune a fluviului.
În anii ’60, regiunea de la Porțile de Fier a trecut prin cele mai ample transformări din istoria sa.
Amenajarea Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I a dus la ridicarea barajului de la Gura Văii (Mehedinți) și la înălțarea nivelului Dunării cu aproape 60 de metri. Vetrele a numeroase localități au fost înghițite de ape, cea mai mare dintre acestea fiind orașul Orșova, atunci cu peste 5.000 de locuitori. Satele de pe malurile Dunării afectate de înființarea lacului de acumulare au fost și ele strămutate, iar insula Ada Kaleh, locul unei vechi cetăți, a dispărut în adâncuri, populația sa, în majoritate turcească, fiind relocată.
Noi drumuri spectaculoase au fost construite pe malul românesc al Dunării, iar viaductele au legat munții. Calea ferată Orșova – Drobeta Turnu Severin a fost mutată pe un nou traseu, iar multe localități, printre care și orașul Orșova, au fost reclădite pentru un nou început.
Porțile de Fier și Cazanele Dunării
Pe fundul apei au ajuns drumuri, canale și așezări antice, fortărețe medievale și ținutul cataractelor de piatră de la Porțile de Fier, aflate între Orșova și Drobeta Turnu Severin, care altădată făceau viața grea marinarilor și aproape imposibilă navigația navelor mari.
„Aici Dunărea ajunge la faimoasele Porți de Fier, cel mai temut obstacol al navigației. Acesta este un prag de stâncă de șist cristalin, lung de trei kilometri, care taie oblic fluviul până la malul sârbesc. Cea mai periculoasă parte este Prigrada, o zonă de 250 de metri lățime, unde, la ape scăzute vara, stâncile ies 0,5–1,5 metri deasupra apei, atât de dese una lângă alta încât, vorba vine, «ai putea sări de pe una pe alta». Acest tablou sălbatic nu l-am putut vedea acum, doar freamătul apei și valurile trădau faptul că dedesubt drumul era barat de stânci primejdioase”, scria profesorul clujean Veress Endre, în 1893, după o călătorie pe Dunăre.
În amonte de Orșova, Cazanele Dunării sunt „vegheate” de Chipul lui Decebal, o sculptură înaltă de peste 40 de metri, dăltuită într-o stâncă aflată pe malul stâng al Dunării, la intrarea în golful Mraconia, între localitățile Eșelnița și Dubova. Săpate în calcare, Cazanele Mici și Cazanele Mari, fiecare cu lungimi de aproape patru kilometri și lățimi de 150–300 de metri, sunt considerate cea mai spectaculoasă zonă din Defileul Dunării. Înainte de înființarea lacului de acumulare, Dunărea atingea aici adâncimea maximă și reprezenta, alături de Porțile de Fier, cea mai primejdioasă porțiune a fluviului.
„În trecătoarea Kazan și mai sus de această strâmtoare, numită și Mica Poartă de Fier, apele se adună în masă mare și adâncă, formând un fel de colosal cazan (anafor) în patul fluviului, oferind cel mai grandios spectacol. Panta fiind mare, chiar și atunci când apele sunt la nivel mediu se observă bine cascadele pe care le formează curentul în această porțiune abruptă a fluviului. Unii spun că gâtul Kazanului are o lățime de vreo 260 de metri și o adâncime de vreo 50 de metri. Alții menționează un colosal vârtej cu o adâncime de 60 de metri”, informa marinarul Mihail Drăghicescu, în secolul al XIX-lea.
Țărmurile se ridicau asemenea a doi pereți de calcar, stâncoși și foarte înalți.
„Privindu-i de jos în sus, spre vârfurile lor, ai impresia că nu se mai sfârșesc. În mijlocul curentului, după anafor, se găsește stânca Iukriff, ascuțită, peste care vasele mari pot trece doar atunci când, la Orșova, nivelul apei se află cu cinci picioare (1,6 metri) peste cota zero”, adăuga marinarul.
Locurile legendare din Defileul Dunării
Alături de Cazanele Dunării și Porțile de Fier, temute în trecut de marinari, mai multe locuri din Defileul Dunării au stârnit de-a lungul timpului imaginația oamenilor.
În apropierea localității Coronini se ridică din mijlocul fluviului stânca Babacaia, un colț de piatră cu o înălțime de șapte metri, singurul astfel de monument al naturii din defileu. Înfățișarea ei a stârnit o mulțime de legende, deși rolul său principal a fost unul practic. În trecut, de ea erau legate lanţuri de între Cetatea Golubac şi Cetatea Ladislau de pe malurile sârbesc și românesc ale Dunării, pentru a opri vasele să treacă prin zonă fără ca marinarii să plătească taxe.
Secretele Porților de Fier. „Bosforul Dunării”, plin de primejdii. De unde vine numele și ce se ascunde pe fundul apelor
„În jurul acestei stânci s-au ţesut mai multe legende. Una spune că un voievod sârb şi-ar fi legat nevasta de el, spunându-i: “Babo, kaji se”, ceea ce ar însemna “Nevastă, căieşte-te”. Orgolioasă, în timp ce era scufundată în apă, aceasta, în ultima ei clipă de viaţă, ar fi ridicat degetul din apă în semn că rămâne neînduplecată”, arată Centrul de Informare Turistică al orașului fluvial Moldova Nouă.
Alte legende vorbesc despre prinții și prințesele din trecut care au sfârșit aici, lînlănțuiți de pintenul de piatră.
Mai multe peșteri din Defileul Dunării au fost locuite din cele mai vechi timpuri. În apropiere de Dubova, Peșterea Liliecilor, de peste 1,6 kilometri, are cele mai lungi galerii, formate de pârâul Ponicova și poate fi vizitată atât cu barca, cât și pe uscat.
Aflată la 200 de metri în aval și accesibilă doar pe apă, Peștera Veterani are o lungime de 87 de metri și păstrează urmele unor amenajări vechi (ziduri de piatră, bazine pentru apă, planşeu nivelat), care arată utilizarea sa strategică în trecut.
O legendă spune că aici ar fi fost ascuns un tezaur din argint al împărătesei Mariei Tereza și comorile ţarului sârb Obrenovici. Și tot aici, potrivit altei legende, dacii ar fi clădit un altar pentru a se închina divinității Zamolxis.
Peștera care adăpostea roiurile de muște ucigașe
Însă cele mai stranii legende descriu povestea Peșterii Gaura cu Muscă, locuită din cele mai vechi timpuri și decorată încă de atunci cu picturi rupestre. Aflată la 12 kilometri în aval de Moldova Nouă și la circa 30 de metri deasupra drumului din Defileul Dunării, peștera a fost fortificată în Evul Mediu și folosită mai târziu ca garnizoană. Legendele sale vorbesc însă despre roiurile de insecte care o stăpâneau și au transformat ținutul într-unul aproape nelocuibil.
Peștera a primit denumirea de Gaura cu Muscă deoarece, potrivit unei legende, de aici ar fi provenit temuta muscă columbacă (Culex columbacensis), ivită din capul unui balaur cu 12 capete ucis de eroul local Iovan Iorgovan. Mărturii istorice din secolele trecute arată că roiurile de muște „de Golubac” decimau turmele localnicilor din ținuturile Banatului.
„În număr nespus de mare, se năpustesc aceste insecte, fără deosebire, asupra boilor, vacilor, cailor, oilor, caprelor și porcilor. Zadarnic încearcă bietele animale să se apere de această pacoste, prin sărituri puternice și bătând aerul cu coada. În cele din urmă cad moarte, fie chiar în timpul atacului, fie la 3–4 ore după aceea, sau cel mai târziu în noaptea următoare”, nota italianul Francesco Griselini (1717–1787), cărturar cunoscut al epocii, care a petrecut mai mulți ani în Banat.
Singura cale ferată cu cremalieră din România conecta două regiuni importante. Cum a dispărut spectaculoasa rută feroviarăCărturarul relata că muștele, deși nu erau mai mari decât țânțarii, apăreau mai ales primăvara și zburau în roiuri întinse care păreau, din depărtare, ca niște nori groși de fum sau ca niște coloane de abur ce se ridicau de pe suprafața mării.
„Se crede de obicei că aceste muște își fac apariția din anumite crăpături ale munților de pe malul stâng al Dunării, de lângă Golubac, de unde, împrăștiindu-se, își iau zborul în nenumărate roiuri, atât în Serbia, cât și în Banat și în provinciile învecinate. Românii, superstițioși și neluminați, susțin chiar că ele ar ieși numai dintr-o singură gaură. Lângă această gaură sau peșteră ar fi doborât Sfântul Gheorghe — după legenda românească — balaurul infernal și, tăindu-i capul, l-ar fi aruncat în peștera amintită. Astfel, aceste muște vătămătoare ar ieși din capul acestui monstru”, informa cărturarul italian din secolul al XVIII-lea.
Muștele făceau ravagii printre vite
Johann Friedel, un cărturar din secolul al XVIII-lea, care a călătorit pe Dunăre, a descris, de asemenea, pe larg peștera misterioasă și roiurile de muște dăunătoare pe care le adăpostea.
„Am înaintat de la stațiune la stațiune, în mica luntre pe care am descris-o mai sus. Ținutul prin care trecem este remarcabil. Un fenomen care merită o atenție deosebită și o cercetare mai atentă este peștera ce se vede sus de tot, pe un povârniș stâncos. Pe la Sânziene și pe la Sfântul Mihai iese din această gaură o pâclă, după care urmează un roi nespus de mare de muște mici. Ele zboară, după cum bate vântul, fie peste Dunăre, fie se împrăștie prin munții din ținutul nostru. Aceste muște pricinuiesc, odată cu venirea lor, pagube nemăsurate printre vite, care aleargă înspăimântate spre grajduri când simt că se apropie”, nota călătorul născut în Timișoara.
Acesta amintea că muștele produceau infecții care duceau adesea la moartea vitelor și cailor. Carnea animalelor răpuse era considerată otrăvitoare, întrucât ele mureau, credeau localnicii, otrăvite.
„Comitetul sanitar din Timișoara a făcut, bineînțeles, cercetările cuvenite, dar domnii nu erau inițiați în tainele lui Esculap; prin urmare, totul a rămas la nivel de teorie și nu s-au luat măsuri împotriva răului. Ei s-au mulțumit cu sfatul: «Când vin muștele, trebuie să închideți vitele». De două ori s-a încercat, cu multă trudă și cheltuieli mari, zidirea gurii acestei peșteri, însă presiunea aerului dinăuntru spărgea de fiecare dată zidul, atunci când pâcla sau aburii erau gata să iasă afară. De atunci, toate au rămas cum au fost”, relata călătorul.
Din anii ‘60, când nivelul fluviului a crescut, roiurile de muște nu și-au mai făcut simțită prezența.
Se încarcă comentariile...
