Marian Drăgulescu:„Gimnastica este un circ fără actori protejaţi“

0
0

„Marocanul“ spune că acest sport a devenit riscant prin exerciţiile dificile lipsite de protecţie, cum se întâmplă la Circul de Stat. De opt ori campion mondial, Marian (29 de ani) a vorbit deschis despre carieră, despre visurile sale în acest sport, dar şi despre viaţa dincolo de gimnastică, una care i-a umbrit imaginea creată prin multă muncă.

Retras de două ori din activitatea competiţională şi de tot atâtea ori revenit, liderul echipei olimpice a fost la un pas să nu mai facă gimnastică din cauza unor probleme la coloană. Visează să devină antrenor al lotului olimpic, dar spune că, în caz contrar, s-ar mulţumi să lucreze şi cu copiii.

„Adevărul": Când ţi-ai dat seama că gimnastica este ceea ce vrei să faci în viaţă?

Marian Drăgulescu: Chiar de la vârsta de şase ani, când am „gustat" prima dată din acest sport. Am simţit că asta trebuie şi pot să fac. Uşor-uşor, gimnastica a devenit o parte din mine. Şi zic că, în mare măsură, am reuşit.

Accidentările grave nu te-au ocolit...

Au fost două. Prima, în 2001 şi cealaltă, în 2007, când am aterizat în cap şi am avut nişte probleme la coloană. Nimeni nu mai credea că o să mai fac vreodată gimnastică. Am avut toată coloana „şifonată". Din fericire, mi-am revenit şi acum mă simt mult mai bine.

Care sunt atuurile tale în faţa celorlalţi concurenţi?

Muncesc foarte mult, pentru că-mi doresc să dau totul când sunt în sala de concurs. Sunt mult mai atent şi mai concentrat. Cred că şi
experienţa joacă un rol important, mai ales la competiţiile mari, deşi un organism tânăr se mişcă altfel. Uneori se întâmplă să nu-ţi iasă un exerciţiu, dar trebuie să ştii să te mobilizezi.

Ce îţi place cel mai mult din viaţa de sportiv?

Satisfacţiile sunt foarte mari. Poate nu cele băneşti, dar poţi demonstra că eşti numărul unu în lume, ceea ce este extraordinar. Recunoaşterea este imensă, să vezi cum îţi mulţumesc tot felul de oameni, cum te felicită. Plus emoţiile din timpul intonării imnului. Şi da, îmi place competiţia, să mă întrec cu cei mai buni şi să câştig.

Nu spui nimic de săritura „Drăgulescu"? Mai inventezi vreuna?

Gimnastica s-a schimbat mult în ultima vreme. Este din ce în ce mai greu, pentru că trebuie să faci ceva foarte periculos şi unicat pe deasupra. Plus că nu ştiu dacă mai merită efortul, deoarece poţi câştiga medalii şi cu exerciţii normale. Şi atunci preferi să faci unele lucruri mai puţin periculoase, pe care le poţi exersa până la perfecţiune.

Te-ai retras de două ori şi tot de atâtea ori ai revenit la gimnastică. Ce s-a întâmplat de fapt?

Prima dată, în 2005, au fost nişte neînţelegeri cu Federaţia Română de Gimnastică, un subiect mai delicat. A doua oară, în 2008, am avut problemele de sănătate la care s-au adunat şi câteva dezamăgiri. În ultimii doi ani nu mai câştigasem nicio medalie. Apoi, doctorii mi-au interzis să mai merg şi la antrenamente. Mi-am zis atunci: „merg la Olimpiada de la Beijing şi gata. Nu merită să-mi risc sănătatea pentru sport. Mi-am arătat valoarea, e momentul să predau ştafeta". Dar, între timp, după verificări, diagnostice şi recuperări m-am simţit mai bine şi am început iar pregătirea. Am văzut că mă simt bine, că mai am motivaţie şi rezultatele au reapărut.

După chinurile îndurate, ţi-ai lăsa copiii să facă gimnastică?

Este un sport greu. Gimnastica a atins deja un nivel riscant, s-a apropiat foarte tare de circ. Numai că cei de la circ fac totul protejat, cu coarde, cu plase sub ei. Dacă practici gimnastica doi-trei ani este OK, dar la nivel de performanţă este foarte greu şi periculos. Nu ştiu ce va fi peste zece ani. Am simţit-o pe pielea mea şi nu ştiu dacă vreau ca şi copiii mei să păţească acelaşi lucru. Mai degrabă, i-aş îndrepta spre tenis, fotbal, sporturi în care, chiar dacă îşi sacrifică tinereţea, măcar pui nişte bani deoparte.

Cine este Marian Drăgulescu

Este născut la 18 decembrie 1980, în Bucureşti.

La Jocurile Olimpice a câştigat o medalie de argint (sol) şi două de bronz (echipe şi la sărituri), în 2004, la Atena.

A câştigat opt titluri mondiale la gimnastică: la sărituri şi sol în 2001, la Gand (Belgia), la sol în 2002, la Debrecen (Ungaria), la sărituri în 2005, la Melbourne (Australia), la sol şi sărituri în 2006, la Aarhus (Danemarca) şi la sol şi sărituri în 2009, la Londra (Marea Britanie). Mai are o medalie de argint la sărituri, în 2003, la Anaheim.

La CE are un total de 14 medalii, dintre care 9 de aur.

Este poreclit „Marocanul".

Este căsătorit şi are doi copii.

Gimnastica,mai uşoară

Drăgulescu spune că, în zilele noastre, performanţa în gimnastică se poate realiza prin exerciţii mult mai simple, executate, însă, perfect.

„Am schimbat trei generaţii la rând"

Apropo de copii, şi viaţa ta personală a fost una tumultoasă...

...Nu ştiu cât de tumultoasă a fost, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Pot spune doar că s-au scris multe minciuni prin ziare. Mi-am creat greu imaginea de sportiv şi lumea trebuie să mă judece după rezultatele bune din gimnastică. Ce ar putea învăţa ei de la mine? Sau cum m-ar putea ei privi? Vă spun tot eu. Ca pe un om care a realizat ceva în viaţă, prin muncă, seriozitate şi ambiţie. Cine vrea să observe partea bună asta va vedea. Cine e pus pe harţă...

Marian Drăgulescu n-a „gustat“ încă din aurul olimpic  Foto: Epa

image

Ai antrenat câteva luni juniorii de la Dinamo. Ţi-ai dat seama dacă asta vrei să faci când vei renunţa definitiv la gimnastică?

Îmi place să antrenez, dar am simţit atunci (în perioada septembrie 2008 - februarie 2009) că nu e momentul să renunţ la activitatea de sportiv. Voi avea tot timpul să fiu şi antrenor. Normal că mi-ar plăcea să mă ocup şi de copii şi să scot campioni. Dar mi-aş dori să antrenez şi lotul olimpic. Dacă nu va fi posibil, mă voi mulţumi şi cu juniorii.

Ce rol a avut antrenorul Nicuşor Pascu în revenirea ta?

Noi ne-am antrenat şi la lotul de juniori împreună, unde am avut rezultate deosebite. Practic, a fost rampa mea de lansare de la juniori. El m-a pregătit la toate cele şase aparate. A revenit anul trecut la lotul nostru olimpic, după ce a pregătit naţionala Elveţiei timp de zece ani, într-un moment foarte potrivit pentru mine. Nae m-a înţeles, am colaborat bine şi rezultatele nu s-au lăsat aşteptate.

Nicuşor Pascu s-a întors în Elveţia anul trecut. Ai fost tentat să renunţi?

Nu. Până la urmă, totul depinde de mine. Dacă se schimbă preşedintele la federaţie, nu trebuie să mă afecteze pe mine pentru că ştiu exact ce vreau şi ce-mi doresc. La fel se întâmplă dacă se schimbă antrenorul, colectivul tehnic sau colegii. Eu am trăit în permanenţă prin schimbări. Din lotul vechi numai eu am rămas. Toţi colegii mei sunt noi. De acum două loturi, tot numai eu am rămas. S-au schimbat trei generaţii, dar eu am rămas tot timpul acolo.

Aurul olimpic încă te aşteaptă. Tu „îl" mai aştepţi?

Dacă va veni aurul olimpic, va fi minunat. Dacă nu, va fi la fel de bine. Eu sunt mulţumit cu ce am realizat până acum, cu toată cariera. Adică nu sunt „setat" pe asta. Eu mă pregătesc, dar, din păcate, mai vin şi micile accidentări, situaţii neprevăzute cum e acum, când am suferit o entorsă şi am ratat prezenţa la Europenele de la Birmingham. Astfel de probleme te scot din pregătire, din derularea normală a antrenamentelor. O să mă antrenez, o să vină şi Olimpiada din 2012, unde sper să ne calificăm, dar şi să ajungem acolo sănătoşi. Tot timpul am încercat să dau tot ce am avut mai bun din mine. În anumite perioade din cariera mea nu s-a putut mai mult. Asta a fost!

"Dacă va veni aurul olimpic, va fi minunat. Dacă nu, va fi la fel de bine. Eu sunt mulţumit cu ce am realizat până acum, cu toată cariera. "

"Îmi place să antrenez, dar, deocamdată, mai vreau să concurez. Voi avea tot timpul să fiu şi antrenor. Normal că mi-ar plăcea să mă ocup şi de copii şi să scot campioni. Dar mi-aş dori să antrenez şi lotul olimpic. "

„N-aş rezista să trăiesc departe de România"

La 29 de ani, Marian simte că mai poate concura la nivel înalt

image

Cum este Marian Drăgulescu dincolo de gimnastică? Ce îi place să facă în timpul liber?

Îmi place să fiu cu familia, cu prietenii. Îmi place enorm să călătoresc. În ultimul timp am trecut hobby-urile gen maşini în plan secundar, deoarece nu consider automobilul ca fiind o investiţie, ba din contră. Prefer să investec în orice altceva din care să iasă şi ceva profit.

Pe ce ai cheltuit primii bani câştigaţi din gimnastică?

La Campionatele Europene de juniori din 1998, pe când aveam 17 ani, am obţinut patru medalii. De fericire, am cheltuit aproape toţi banii pe un telefon mobil marca Bosch. Abia apăruseră telefoanele mobile în România şi-mi doream enorm să am şi eu unul. Am fost printre primii din echipă care a avut un astfel de aparat. Eram mândru de el.

Care a fost cea mai tentantă ofertă care ţi s-a făcut până acum?

Niciodată nu s-a pus problema să plec definitiv undeva. Am avut posibilitatea să merg oriunde aş fi vrut, că aveam uşile deschise. Dar nu m-am gândit la lucrul acesta. Pe mine nu m-au tentat niciodată sumele mari care mi s-au oferit. Însă dintre toate ţările pe unde am fost, cel mai mult mi-a plăcut în America. Dar este cam mare distanţa de România şi nu cred că aş rezista să stau foarte mult departe de familie şi de prieteni. Majoritatea celor care s-au mutat în alte ţări duc dorul României. Eu zic că şi-n ţara noastră se poate trăi bine dacă ai o situaţie financiară care să-ţi permită să nu te gândeşti la ziua de mâine.

Sport


Ultimele știri
Cele mai citite