Ion Voinescu deplânge criza de portari şi de antrenori specializaţi din Liga I

Daniel Nazare

O întâlnire cu poate cel mai mare portar din istoria României, Ion Voinescu, este captivantă. Mai ceva ca un bestseller sau chiar ca un film de Oscar. Deşi am stat la taclale aproape două ore, parcă totul s-a petrecut în câteva minute.
Fosta mare glorie a CCA, actuala Steaua, e un volum deschis din care fac parte sute sau poate mii de poveşti. Unele mai interesante decât altele. Are 77 de ani, dar e mai coerent decât mulţi dintre aşa-zişii oameni de fotbal care ne dau lecţii de moralitate la televizor înotând în mocirlă. Pentru început, câteva repere: e singurul portar din istoria fotbalului românesc care a stat la naţională 17 ani neîntrerupţi, a fost convocat la prima reprezentativă când era legitimat în Divizia B, a primit câte o distincţie de la Gheorghiu-Dej şi de la Ceauşescu şi, poate cel mai important, l-a pregătit timp de patru ani pe Helmuth Duckadam, cel care avea să aducă, prin paradele sale, Cupa Campionilor Europeni pentru Steaua pe 7 mai 1986.
A luat Ordinul Muncii şi Steaua Republicii
Primul sportiv al ţării care a primit Ordinul Muncii, o distincţie acordată pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost Ion Voinescu. "Dej era un mare fan al fotbalului. Dar nu se implica şi nu ţinea cu nicio echipă, în schimb venea la meciuri. Era un spectacol atunci pe teren, tribunele erau pline", rememorează cel poreclit "ţop". Tot el spune că a fost decorat de Nicolae Ceauşescu, cu care se afla în relaţii foarte bune. "Ne dădea o masă înaintea partidelor importante, că aşa erau vremurile. După aceea ne vorbea de culorile patriei, de gloria sportivă, texte patriotice. Poate o să vă dezvălui un aspect pe care n-o să-l credeţi azi: nici Dej şi nici Ceauşescu nu ne-au promis vreodată bani", spune Voinescu.
Luat cu forţa, la trei noaptea, de miliţieni
Puţină lume ştie că Voinescu a avut un frate, Nicolae, care a jucat la Dinamo. Ca un fapt interesant, cei doi au fost colegi doar un singur meci la echipa naţională, în 1951, la Berlin, contra Ungariei, pierdut de tricolori cu 0-2. "Chiar dacă era mai mare ca mine, lui i s-a spus Voinescu II. Am avut multe peripeţii în familie. Când m-au încorporat, au venit miliţienii la trei noaptea să merg la ei. M-am enervat şi m-am dus la armată, nu la Ministerul de Interne, cum ar fi vrut. Am vorbit cu şeful de secţie de miliţie, cu care eram prieten, şi m-a lăsat să plec. Jucam la Metalul atunci şi am ajuns la CCA. Poate făceam carieră la Dinamo, dar mama era bolnavă şi s-a speriat atunci de venirea miliţienilor. M-am răzbunat pe ei ducându-mă la Steaua", zice Voinescu.
Ofertat de Arsenal Londra şi Vasco da Gama
În timpul turneelor pe care le-a făcut ca jucător în anii '50, i s-a oferit ocazia să semneze cu echipe din străinătate. Cele mai interesate formaţii de a-i obţine "autograful" au fost Vasco de Gama şi Arsenal Londra. "Au fost chiar nişte impresari până la Bucureşti, care au discutat cu cei de la FRF şi de la club. Răspunsul a fost clar: nu-i treaba noastră, e a conducătorilor politici. Au fost refuzaţi categoric, nu se putea la acea vreme. Era un comunism rigid. Cu trecerea timpului s-a ajuns la unele transfe-ruri: Nunweiller, Pârcălab, dar atunci nu se putea cu nici un chip. Erau anii stalinismului", şi-a amintit Voinescu.
Duckadam s-a pregătit special înainte de Sevilla
Ion Voinescu era antrenorul cu portarii pe vremea generaţiei roş-albaştrilor care a cucerit Cupa Campionilor Europeni, pregă-tindu-i pe Helmuth Duckadam şi pe Dumitru Stângaciu. "Mulţi răutăcioşi au pus pe seama norocului seria de patru penalty-uri parate de Duckadam la Sevilla. În spate au stat mii de ore de pregătire şi zeci de lăzi de bere câştigate în dauna jucătorilor de câmp. Stătea mult după antrenamente şi exersam tot felul de situaţii. Erau şi antrenamente psihologice, care sunt foarte importante", spune Voinescu, care are şi o undă de regret. Fosta glorie n-a fost inclus în delegaţia de la Sevilla, fiindcă se afla în relaţii reci cu preşedintele clubului, Ion Alexandrescu. Pentru acest motiv, Nicolae Ceauşescu a decis scoaterea la pensie a "Sfinxului", fiindcă l-a "lucrat" pe Voinescu. După acest episod, Alexandrescu a fost tras pe linie moartă la club, funcţia sa fiind una decorativă, acesta revenind în forţă după Revoluţie. "Sfinxul" a decedat în 2000.
Dani Coman e cel mai bun la ora actuală
Dacă s-ar face o ierarhie în momentul de faţă, Voinescu crede că selecţia lui Victor Piţurcă este una corectă. "Dani Coman e numărul unu, urmat de Marius Popa, de la Timişoara. De fapt, aşa a fost şi la ultimul meci, cu Belarus. Coman a avut câteva intervenţii de mare efect. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi făcut 2-2 sau 2-3. A dat siguranţă echipei şi i-a ţinut moralul sus", constată Voinescu. "Trebuie să recunoaştem că este o criză de portari în Liga I. Multe din goluri se iau caraghios. Gândiţi-vă că acum 50 de ani erau doar fundaşi în schema antrenorului, faţă de patru sau cinci acum. Deci portarul de azi e mai protejat decât cel de pe timpuri. Cu toate acestea, azi se fac multe gafe, fiindcă pregătirea unui portar este deficitară. Sunt unele cluburi care nu acordă nicio atenţie acestui segment, ceea ce e foarte grav", susţine fosta mare glorie a CCA-ului.
"Carlos n-are nicio treabă cu apăratul"
Când vine vorba de Carlos, chipul lui Ion Voinescu se întristează. "E cel mai slab portar din istoria clubului. Spun că e posibil, n-am de unde să ştiu, dar poate are vreo clauză în contract în care trebuie să fie titular. Altfel nu-mi explic cum de nu este schimbat cu Cernea, măcar la meciurile cu adversari mai slab cotaţi. Eu cred că acest Carlos n-are nicio treabă cu apăratul. Nu este posibil ca la o minge ca aceea cu Lyon să prinzi balonul cu antebraţul. Nici în curtea şcolii nu se întâmpla aşa ceva. E inadmisibil. El n-a fost antrenat să fie portar, asta e părerea mea", constată, cu stupoare, cel poreclit "ţop". Tot el continuă: "Drama este că n-avem nici antrenori de por-tari care să valorifice potenţialul intern de goalkeeperi".
N-a mai călcat în Ghencea din 2004
Ion Voinescu a stat pe lângă clubul Steaua timp de 50 de ani. Cu un sfat, cu un antrenament, cu orice ajutor. "Nimeni nu mi-a cerut nimic, nici eu nu vreau nimic. Dar mă doare că, la câte am făcut pentru fotbal, am fost uitat. Pentru mine e suficient că mă salută lumea pe stradă, dar din 2004 n-am mai trecut prin Ghencea. Am 77 de ani, cred că am văzut mult fotbal şi experienţa mea poate fi utilă", spune, cu mîhnire, Voinescu. Acum este un pensionar modest care trăieşte într-un apartament la Piaţa Domenii şi care este oripilat că un personaj ca Mihai Stoica l-a jignit. "Marele specialist care se crede Stoica l-a adus pe Carlos în Ghencea. Vă daţi seama ce bun specialist e el?", încheie, cu zâmbetul pe buze, Ion Voinescu, care la 77 de ani e la fel de neastâmpărat ca pe vremuri. De aceea i s-a spus "ţop", fiindcă nu stătea o clipă locului. Nici acum nu s-a schimbat, mâinile îi zboară prin aer ca să ne arate cum se prinde o minge. Nu cum o face Carlos.

Carte de vizită
Nume: ION VOINESCU
Data naşterii: 18 aprilie 1929
Poreclă: "ţop"
În 1939 s-a legitimat la Olimpia Bucureşti pe postul de mijlocaş
Performanţe: 6 titluri de campion (1951, 1952, 1953, 1956, 1960,1961), 5 Cupe ale României (1950, 1951, 1952, 1956, 1962)
Meciuri: 22 la echipa naţională, 185 în Divizia A, 4 în Cupa Campionilor
A participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo (1952)
A antrenat portari care au ajuns la echipa naţională: Iordache, Duckadam, Stângaciu, Gherasim