INTERVIU Sorin Babii, fost campion olimpic la tir sportiv: „În copilărie, am făcut tir clandestin“

Sorin Babii (52 de ani) vorbeşte despre parcursul firesc, lin, fără niciun compromis, către cariera de sportiv de performanţă la tir cu pistolul – o chemare a sa personală, îngemănată cu şansele oferite de hazard, care i-a adus cele mai mari satisfacţii şi l-a învăţat cele mai preţioase lecţii. Sorin Babii declară fără nicio greutate că a avut cea mai frumoasă meserie şi nu este nimeni care să-l poată contrazice.

Sorin Babii ne-a întâmpinat la Federaţia Română de Tir Sportiv ca orice gazdă cumsecade: zâmbitor, cu o cafea amară şi o apă rece. Începem discuţia şi de afară se aude, din când în când, câte-un foc de armă. Atenţie, se trage! Deodată, bubuiturile armelor sunt înlocuite de nişte tunete zdravene. Plouă cu găleata. Ne aruncăm timizi câte-un ochi pe fereastră, înghiţim în sec şi ne abţinem să spunem, în mijlocul interviului: „Vai, ce ploaie! Cum mai plecăm de aici?“. Sorin Babii nu pare câtuşi de puţin deranjat de toate acestea. Povesteşte, plin de energie, despre jocurile şi năzbâtiile copilăriei, despre munca de dinaintea competiţiilor, despre neajunsurile epocii comuniste şi despre atuurile unui trăgător de tir sportiv. Aflăm, printre altele, că autocontrolul şi concentrarea sunt esenţiale. Nu putem decât să fim de acord.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut în Arad, pe Strada Sportului. În copilărie ieşeaţi pe stradă să vă jucaţi, să faceţi sport?

Sorin Babii: Eu m-am născut pe Strada Sportului, însă nu am stat foarte mult acolo. Părinţii mei s-au mutat când eu aveam în jur de 2 ani.

Atunci aţi învăţat să mergeţi pe strada Sportului.

Asta cu siguranţă. Poate chiar şi să alerg. Stăteam într-o căsuţă mică pe strada Sportului şi ne-am mutat succesiv în diverse locuri până când am ajuns într-un apartament la bloc, când eu aveam 6 ani. De acolo am plecat în armată (zâmbeşte). Adică am rămas acolo până la terminarea liceului. După ce am terminat liceul am venit la Steaua, în Bucureşti.

Părinţii dumneavoastră cu ce se ocupau?

Erau muncitori. Tata a lucrat la uzina de vagoane, iar mama a lucrat o perioadă la UTA (n.r. – Uzina Textilă Arad), şi după aceea a mers şi ea tot la vagoane. Fabrica UTA era chiar lângă blocul unde locuiam. Tot în apropiere era şi clubul sportiv UTA, aşa că eram şi în vecinătatea stadionului. Clubul avea o echipă de fotbal renumită – chiar la vremea aceea, în 1970, echipa UTA a eliminat celebra Feyenoord (n.r. – Olanda) , deţinătoarea trofeului continental la fotbal. E, şi în felul ăsta am prins treptat microbul sportului, ca să spun aşa. 

La vârsta de 4 ani; Fotografii: Arhiva personală Sorin Babii

Pistolul, mai bun decât chefirul

Aţi practicat de mic sport?

Toţi copiii practicam sporturi, pentru că nu prea aveam ce face în casă. Programul la televizor era destul de puţin atractiv pentru noi, iar cele 10 minute de desene animate difuzate seara erau prea puţin. Preferam să stăm afară. Or, acolo sigur că nu compuneam poezii. Alergarea era baza. Lângă stadion era sala de popice a clubului şi poligonul de tir, care sigur că intra în zona noastră de joacă. Ne uitam cu mare admiraţie peste gard, cocoţaţi pe nişte ţevi de termoficare, la antrenamentele celor legitimaţi la tir. Cărui băiat nu-i plăcea, când toţi ne „împuşcam“ şi ne urmăream prin cartier!

Aşa s-a aprins pasiunea pentru tir?

Sigur că aş fi vrut şi eu să trag, dar nu prea ştiam cum să fac. La un moment dat, a apărut o gheretă de tir de agrement chiar lângă stadion, unde se trăgea cu pistoale cu aer comprimat la o distanţă de 3 metri. Mi-aduc aminte că o alică era 25 de bani. Iar în acea vreme, programul „laptele şi cornul“ era subvenţionat de părinţi, în sensul că ai mei îmi dădeau 1 leu în fiecare zi ca să-mi cumpăr un corn cu 25 de bani şi un borcan de sana sau de chefir cu 75 de bani. Aveam borcanul la şcoală, în bancă. Ei, numai că trasul cu pistolul era mai interesant decât borcanul de chefir, şi-atunci de foarte multe ori deturnam acea sumă către plăcerea asta. Când mă întorceam acasă, treceam pe la gheretă, dădeam 1 leu şi trăgeam de patru ori.

Când aţi ajuns pe un poligon de tragere prima dată?

Am rugat-o pe o mătuşă care lucra în fabrică să mă ia cu ea când a avut tragere într-un program de premilitărie. Am tras câteva focuri cu puşca. Apoi, am fost şi cu părinţii mei la o tragere a Gărzilor Patriotice, cu arme militare. Bine, se trăgea cu gloanţe oarbe, fără plumb. Dar eu am fost foarte entuziasmat! Aveam deja 12 ani. E adevărat, cu mătuşa am intrat în mod oficial în interiorul poligonului, pentru că înainte, de vreo două ori, am sărit gardul să adun tuburile de pe jos.

Ce făceaţi cu ele?

Le zdrăngăneam şi ne lăudam cu ele. Făceam şi alte prostioare: de exemplu, le umpleam cu  fosforul de la chibrituri şi le puneam pe linia de tramvai. Şi pocneau. Nu duceam lipsă de idei (zâmbeşte).

Selecţionat la tir de profa de română

La 13 ani v-aţi înscris la tir la clubul UTA.

Când eram în clasa a VII-a, secţia de tir a clubului, prin instructorul Gheorghe Csik, a făcut o acţiune de selecţie în şcoala noastră. Ne-am trezit într-o zi cu el în clasă, împreună cu profesoara de română şi de franceză, cu doamna Roman Giovana – apropo, fetele mele se meditează cu dumneai acum, a fost o profesoară extraordinară – pentru că ea era mai ceva ca directorul, ne cunoştea foarte bine pe toţi şi era foarte riguroasă. Când Csik a întrebat: „Cine vrea să vină la tir?“, bineînţeles că toţi am fost cu mâna pe sus. Dar profesoara de română a spus: „Tu nu, pentru că ai note slabe la matematică, tu nu, pentru că eşti neastâmpărat“. A făcut ea prima selecţie.

Sorin Babii a bătut recorduri chiar de la începutul carierei; 1979, Arad

Apoi au urmat alte etape de selecţie.

Am ajuns la poligonul clubului UTA într-o duminică, cred că era 13 februarie 1977. Sala mică, noi eram mulţi copii – afară, majoritatea. În sală, puteau trage patru sportivi, înghesuiţi. Patru trăgeau, patru stăteau pe scaun să le vină rândul, iar instructorul explica elementele de bază, ABC-ul, şi astfel auzeau de două ori explicaţiile. Trăgea fiecare cinci alice de 4,5, aer comprimat – şi alea recuperate, în sensul că mai fuseseră trase, dar la vremea respectivă, captatoarele, adică dispozitivele care opresc proiectilele, nu erau din metal, ci erau nişte cutii din lemn umplute cu cârpe care nu deteriorau foarte tare alica.

Au fost primele cinci alice pe care le-aţi tras cu pistolul. V-aţi descurcat bine?

Da, mai trăsesem la ghereta aia, dar cu puşca. Nu prea puteam să trag cu pistolul acolo pentru că era foarte greu de apăsat pe trăgaci, probabil că era reglat greşit. Culmea, era acelaşi pistol la UTA la poligon. Mi-aduc aminte ce teamă îmi era: „Vai de mine, ce-o să mă fac dacă nu voi putea să apăs pe trăgaci!“. Dar am reuşit să trag şi-am reuşit să trag suficient de bine ca să mă mai cheme şi marţi. Pentru că asta a fost prima triere şi a tot continuat. Mi-aduc aminte că mergeam în fiecare marţi şi vineri şi trăgeam câte cinci alice şi unii mai plecau.

Chiul în masă pentru „Tarzan“

Cum eraţi ca elev? Aţi chiulit vreodată?

De chiulit, am chiulit prima oară în şcoala generală, dar nu pentru tir. M-am dus acasă la un coleg care stătea lângă şcoală ca să vedem primul episod din „Tarzan“. De ce a fost nevoie să chiulim? În vremea aia învăţam o săptămâna dimineaţa şi una după-amiaza. Când s-a difuzat acel episod, într-o sâmbătă după-amiază, am fost la ore. În săptămâna următoare, urma să mergem de dimineaţă la şcoală, dar marţi se dădea filmul în reluare şi iarăşi nu puteam să-l vedem. Atunci am pus-o de-un chiul în grup. Bineînţeles că a ieşit o poveste de-a auzit toată şcoala. Ce ne-a făcut profesoara de română... Ne-a aliniat pe toţi în faţa clasei, ne-a făcut de râsul lumii. Dar pentru noi nu conta. Am vrut să vedem filmul ăla. L-am văzut şi gata. 
 

De la română chiuliserăţi?

Nu, de la biologie. De la română cred că nu am fi avut curaj să chiulim (râde).

Dar, în general, eraţi silitor?

În clasa I, am luat premiul I. În a II-a, am luat premiul II. Din clasa a III-a încolo, am luat menţiune. În clasa a III-a am avut nişte probleme de sănătate şi am lipsit de la şcoală. Apoi am făcut fotbal şi atletism. Am făcut fotbal la UTA, la echipa de pitici. A fost prima formă organizată de sport pe care am practicat-o. Îmi plăcea, mai ales că jucam zilnic pe maidan, dar m-a scos taică-meu când am început să iau note slabe la şcoală. Am cochetat apoi cu atletismul vreo 3 luni. Îmi plăcea să alerg şi pe distanţe lungi. Alergam bine, dar nu m-a atras în mod deosebit. Pe urmă m-am apucat de tir. Şi de aici a vrut să mă scoată taică-meu.

Şi?

El lucra în Iran. Ăsta a fost avantajul meu. Maică-mea i-a scris că mi-au scăzut notele şi el a zis: „Gata cu sportul, să nu-l mai prind! Cu burta pe carte!“. Dar eu eram doar cu mama acasă, care lucra şi dimineaţa, şi după-amiaza, în schimburi. Am făcut tir clandestin o vreme. A ţinut până când am ieşit campion naţional la aer comprimat. Bine, i-am spus că plec în deplasare, dar nu ştia că mă duc atât de des la antrenamente. Când am câştigat primul titlu de campion naţional, în 1978 – aveam 11 luni de tir – a aflat şi taică-meu că nu am încheiat cu tirul. Dar a fost foarte mândru: „O, băiatul meu e campion naţional!“. Gata, i-a trecut, a uitat.

Dar cum de era în Iran tatăl dumneavoastră?

A plecat cu serviciul. Uzina de vagoane făcea şi produse pentru export. Unele mergeau în Iran, altele în Irak, în Cuba. Trebuia asigurată garanţia pentru ele şi toate operaţiunile trebuiau executate de furnizor, iar uzina a trimis muncitori care să asigure aceste operaţiuni. Nu era o chestie extraordinară. El a stat acolo 20 de luni. L-a prins revoluţia acolo (n.r. – Revoluţia Islamică din 1979), că ar fi trebuit să vină mult mai devreme. Din alea 20 de luni, cred că numai vreo 12 a lucrat efectiv. Apoi, s-a tot ascuns până au reuşit să îi aducă acasă.

Record naţional dintr-un foc

Foto: Alături de un coleg şi de antrenorul Gheorghe Csik, în 1977

V-aţi spus vreodată: „Ăsta e sportul în care eu trebuie să performez“? Sau a venit de la sine?

Nu există un moment din ăsta în care zici: „Domnule, gata, asta este!“. Toate vin treptat. Important a fost că nu mi-am pierdut interesul, tot timpul am găsit lucruri atractive în acest sport prea puţin dinamic.

Cum ar fi?

Autocontrolul. În momentul în care îţi dai seama că îţi poţi controla starea, emoţiile, pulsul, gândurile, totul devine interesant. Sigur, erau şi alte provocări, cum ar fi valoarea focurilor pe ţintă, a seriilor sau a recordului personal care în permanenţă trebuia îmbunătăţit. La un moment dat, recordul personal a ajuns în zona recordului naţional şi a devenit şi mai interesant. Am tras primul record naţional în acelaşi an în care am intrat la club, 1977, în vară, prin august.

Vă mai amintiţi primul concurs la care aţi participat?

Am avut primul concurs oficial la Arad. A venit Csik în dimineaţa concursului şi ne-a înmânat legitimaţiile într-un cadru festiv. Şi bine a făcut pentru că ne-a creat o responsabilitate. Ne-am simţit băgaţi în seamă, am simţit că facem parte dintr-un grup de elită şi cu siguranţă şi acest aspect a contribuit la rezultatul meu din ziua aceea. Era primul concurs oficial, naţional, cu arbitrii veniţi de la Bucureşti, la care participam şi am tras record naţional la pistol sport juniori.

O lecţie despre concentrare

Aţi avut emoţii, că tot vorbeam de autocontrol?

Bineînţeles că am avut emoţii. Am avut emoţii până încoace, târziu, când au dispărut emoţiile şi odată cu ele şi rezultatele înalte (râde).

Înainte de concursuri aveaţi o pregătire mentală?

Da, ajuns la lot, am lucrat cu Centrul de Cercetări care există şi astăzi în cadrul complexului „Lia Manoliu“, cu o brigadă interdisciplinară de la ANEFS, unde am învăţat ce înseamnă concentrare. Îi spui copilului: „Băi, concentrează-te!“, dar el nu ştie ce înseamnă. Acolo, ne-am folosit şi de un aparat care evidenţia sonor prezenţa undelor alfa emise de creier în momentele de concentrare.

La liceu ce aţi studiat? Părinţii v-au îndrumat cumva?

Am făcut Liceul Electrotehnic din Arad, la secţia de instalaţii fixe de tracţiune electrică, cele care pun în mişcare locomotivele electrice. Părinţii nu au avut vreun aport, eu am optat pentru electrotehnică. Eu aş fi vrut să merg către electronică, numai că în clasa a X-a, când am dat examenul de specializare, cu absenţele mele, care erau tot mai multe – pentru că deja eram în lot şi mai plecam şi în pregătire – nu am mai reuşit să iau la examen o notă care să mă bage în clasa de electronică. Nu am practicat niciodată meseria. Deja îmi vedeam un drum în sport şi obiectivul meu era să ajung la Steaua. Era foarte clar pentru mine.

Ivan Patzaichin, sportivul-model al lui Babii

Foto: În 1981, când a participat la Campionatele Europene de la Atena

Aveaţi deja un portofoliu când aţi ajuns la Steaua, în ’82. Când aţi ieşit prima dată din ţară?

Prima ieşire a fost în 1980, o Balcaniadă, la Atena. A fost primul concurs internaţional cu lotul. Au mai urmat câteva în anul respectiv, iar în iarna lui ’81, trebuia să participăm la Campionatele Europene de la Atena, pentru probe de aer comprimat, unde Federaţia voia să participe cu echipă la juniori I. Eram 4 sau 5 sportivi de acelaşi nivel şi-atunci s-au făcut în două zile trei concursuri. În prima zi, am tras dimineaţă de la 9.00 şi după-amiază, de la 16.00, şi a doua zi, am mai tras un start de dimineaţă. S-au însumat rezultatele şi primii trei au format echipa. Am intrat al treilea în acea echipă. A fost primul moment în care am simţit un vulcan de satisfacţie. Am alergat din poligonul Dinamo până în cămin să iau biletul de tren pe care mi-l cumpărasem pentru întoarcerea la Arad, să-l aduc cuiva să meargă să-l anuleze, pentru că eu urma să rămân în Bucureşti, în pregătire. Atunci am simţit că zbor de bucurie! La acele Europene, eu am venit pe locul III individual, un coleg a ieşit campion european şi împreună cu echipa am venit pe locul I.

Aţi intrat la ANEFS şi aţi ajuns la Steaua în ’82.

La Steaua am fost angajat după un an şi o lună de armată. Eu am făcut armata chiar în club la Steaua, alţi sportivi mergeau pe la unitate când depuneau jurământul. M-au adus direct în club, pentru că aveam rezultate şi au zis că nu mai e cazul să pierdem timpul. Am stat trei săptămâni în unitate în club, după care am depus jurământul şi m-au dus la poligonul Domneşti, unde se afla lotul mare în pregătire pentru Mondialele de la Caracas, Venezuela. Erau atunci Ion Corneliu, Stan Marin, Calotă Graţian şi Suciu Virgil.

Când aţi câştigat primii bani din sport?

Primii bani au venit ca premiere pentru primul titlu de campion naţional, în 1978. Acum, din păcate a fost suspendată această premiere. Era o motivaţie bună.

Casetele VHS, principala distracţie

Cum vă petreceaţi timpul liber în Bucureşti? Aveaţi timp pentru distracţii?

O mare parte din zi era dedicată pregătirii. Erau şi lungi perioade de cantonament. Mi-aduc aminte că au fost perioade în care am stat în cantonament şase săptămâni, am plecat o săptămână acasă şi am venit şi am mai stat patru. Erau pregătiri centralizate non-stop – Eforie Nord, Poiana Braşov, Felix, Piatra Arsă, Snagov, Forban – şi pe acasă stăteam puţin. Distracţia noastră principală erau casetele video. Aveai două casete video în mână, erai cineva! Aveam prieteni la care mergeam şi vedeam filme, însă nu puteam să ne întindem, pentru că a doua zi aveam antrenament. Totuşi, sportul e o activitate care necesită toate resursele, ai nevoie să fii odihnit. Nu puteam să pierdem nopţile. Astea erau chestiuni care se petreceau o dată pe săptămână sau poate o dată la două săptămâni. Oricum, nu stăteam până la 4.00 dimineaţa. Nu poţi să-ţi permiţi aşa ceva. Înţelegeam foarte bine că ăsta e jobul meu. În ’83 m-am angajat la Steaua ca subofiţer şi în ziua următoare obiectivul meu a fost să ajung ofiţer. Ce trebuia să fac pentru asta? Trebuia să iau medalie la campionatele europene sau mondiale, tot timpul eram motivat şi preocupat de îndeplinirea următorului obiectiv.

Cum vă descurcaţi cu echipamentul?

Erau oarecare probleme cu echipamentul specific. Pentru componenţii lotului naţional s-a reuşit asigurarea echipamentului necesar. Sigur, nu era de ultimă oră. Mi-aduc aminte că la mijlocul anilor ’80, apăruseră pe piaţă armele de aer comprimat cu dioxid de carbon. Noi foloseam variante mai vechi, care erau cu un arc comprimat, care se destindea când apăsai pe trăgaci, comprima aerul, care arunca proiectilul. Armele cu dioxid de carbon erau vârful tehnologiei atunci şi noi am avut acces la ele destul de târziu. Mi-aduc aminte că la muniţia de aer comprimat – care acum e relativ ieftină în comparaţie cu muniţia de glonţ – aveam probleme, pentru că venea din Occident. Singurul producător era o firmă din Germania. Nu aveam probleme la glonţ, pentru că foloseam muniţie produsă în URSS. Erau vagoane întregi, numai să avem noi putere să le tocăm! Era şi muniţie din Anglia, care era foarte bună şi se aducea greu.

Care a fost modelul dumneavoastră în carieră?

Ivan Patzaichin.

Cum aşa?

El m-a impresionat, pur şi simplu. Era impresionant cum conducea o cursă, cum câştiga. L-am cunoscut mai târziu. Acum suntem prieteni, ne mai întâlnim.

„La Seul, mi-a fost o teamă cumplită să nu mă fac de râs“

În 1984, aţi fost la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, când România a fost unul dintre statele din blocul comunist care nu au urmat dorinţa Moscovei de a le boicota. V-au tratat diferit atunci?

Da, România a fost singura ţară din blocul comunist european care n-a boicotat Jocurile, opunându-se astfel Uniunii Sovietice. Am fost priviţi altfel. Eu, din păcate, din cele şase ediţii ale Jocurilor Olimpice la care am participat ca sportiv, n-am fost la nicio festivitate de deschidere, pentru că a doua zi aveam concurs. De fiecare dată. Şi acum e la fel, aşa e programul. Însă la acea festivitate de deschidere, când pe stadion a intrat delegaţia României – am participat cu o delegaţie mare – a fost impresionant, tot stadionul a reacţionat în favoarea delegaţiei noastre.

Atunci România a şi câştigat multe medalii.

Da, România a venit pe locul doi în clasamentul pe naţiuni. Dar, bun, acum să fim realişti: acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi participat celelalte ţări din blocul comunist, pentru că în acea vreme, Uniunea Sovietică avea sportivi în toate domeniile care erau de nivel ridicat, la fel şi RDG, Bulgaria şi Cehoslovacia. Am şi profitat, să zic aşa, de absenţa unor contracandidaţi reali la medalii.

Interesant.

Istoria cu Olimpiada de la Los Angeles e interesantă, în sensul că Federaţia Internaţională de Tir Sportiv nu avea un sistem de calificare pentru Jocuri. Reprezentarea era la latitudinea federaţiilor naţionale. A venit secretarul federal, înainte cu două săptămâni, chiar în faţa clădirii Federaţiei Române de Tir Sportiv şi mi-a spus: „Vino un pic încoace!“. Era cu cineva de la CNEFS – aşa se numea actualul minister, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Mă întreabă: „Băi, dacă te trimit la Los Angeles, la Olimpiadă, iei medalie?“. Mi-am prelungit un răgaz de gândire: „Ce să-i spun eu lu’ ăsta? Cum să-i spun că nu iau medalie? Sigur, domnule, că iau medalie“. Şi asta a fost. Am făcut parte din delegaţie. Nu am luat medalie, dar am venit pe locul 11 şi a fost exact experienţa de care aveam nevoie ca să pot, patru ani mai târziu, să abordez cu maximă eficienţă finala.

Foto: Sorin Babii, în Sofia, Bulgaria, în 1986

Încurcătura cu camera video

La Seul, nu aţi avut, totuşi, un sentiment că va fi bine?

Am avut un sentiment de teamă (râde). Un sentiment de teamă cumplită legat de posibilitatea de a mă face de râs.

După victoria de la Seul cum v-au primit în ţară?

La Aeroportul Otopeni, ne-au primit cu nişte vameşi care mă tot sâcâiau să le arăt unde este camera video. „Ce cameră, domnule?“ „Domnule, ştim că ai luat o cameră de filmat.“ „Domnule, eu ştiu că n-am luat.“ Dumitru Graur încerca să îmi ia interviu. El cu „hai să mulţumim partidului“, ăla cu camera video... „Stai, domnule, lasă-mă în pace, că vorbesc cu omul ăsta. Ia bagajul, caută. Dacă o găseşti, e a ta.“ Aşa ne-au primit.

Nu vi s-a oferit un premiu?

A doua zi, am fost convocaţi la Complexul 23 August. Promisiunile – ca şi la ediţia de la Los Angeles – au fost că ni se dau nişte lucruri: pentru medalie de aur, un video recorder, pentru argint, un player cu înregistrare şi pentru bronz, un player. Apoi, au plusat, au zis că pentru primul premiu se mai adaugă o combină. Nu ştiam care sunt, de fapt, dedesubturile: firma Adidas, care sponsoriza echipa României, dădea bani pentru fiecare medalie. Numai că ei nu ne dădeau banii, ne cumpărau nişte cadouri, iar cu restul banilor nu ştiu ce făceau. Cadourile au fost cumpărate de la Beijing, unde am făcut escală şi la dus, şi la întors. Până la urmă, la Complexul 23 August, a venit un microbuz în curte şi a deschis uşile din spate. Au ieşit doi Dorei în salopetă, cu un tabel şi au început să ne strige şi să ne împartă premiile ca la piaţă. Ei, n-a mai fost nicio combină. Pentru locul I şi II au dat câte un player cu înregistrare şi pentru III, doar un player. Şi-mi aduc aminte că după ce s-au împărţit toate, conform tabelului, mai rămăsese o cutie. Stăteau cu ăla: „Băi, a mai rămas unul! Ăsta pentru cine e, ce facem?“. „Taci, mă, din gură, lasă-l acolo.“ Au închis şi a plecat microbuzul (râde).

Asta a fost tot?!

Am primit şi bani, cam 16.200 de lei.

Toate televizoarele de pe numele Babii

Cam ce însemnau banii ăştia atunci?

Ca să vă faceţi o idee: 15.000 de lei am plătit pentru un televizor color românesc. Asta a însemnat. Mi-au rămas 1.200 de lei...

Se luau aşa uşor televizoarele atunci?

Ei, uşor! Am aşteptat cu televizorul ăla... Prin ’89 l-am luat! Se făcea o cerere către ministrul Comerţului Interior, Ana Mureşan, ca să dea aprobare pentru Dacii şi televizoare. Prin primăvara lui ’89 încă nu reuşisem să primesc aprobarea. Nu-ştiu-cine îmi zice: „Cum nu ţi-ai luat televizor, că ştiu eu că pe numele tău s-au dat şapte aprobări până acum“. La fel mi-am luat şi maşină atunci, clubul Steaua mi-a făcut rost de aprobare. Adică aprobare să iei peste rând, pentru că procedura era aşa: depuneai la CEC 70.000 de lei şi când îţi venea rândul te chemau să-ţi dea maşina. La început, dura 2 ani, apoi 3, 4 ani, ajunseseră şi la 5 ani. Dar tu dăduseşi banii şi n-aveai dobândă, nimic, dar statul îi folosea. Aşa s-a întâmplat la Revoluţie, când au rămas mulţi cu banii ăia daţi, apoi inflaţia a explodat şi din 70.000 de lei, după un an, îşi cumpărau două pachete
de ţigări.

„Nu am tras niciun foc la Revoluţie“

Revoluţia v-a prins în Bucureşti? Aţi ieşit în stradă?

Da, eram în Bucureşti şi auzisem despre ce se întâmplase la Timişoara. Am văzut la televizor acea manifestaţie a muncitorilor care îl susţineau pe Ceauşescu şi aşteptam cu nerăbdare marea adunare care a avut loc în Piaţa Palatului. Eram foarte convins că se va întâmpla ceva. Eram acasă şi ne uitam la televizor. Când au început ţipetele şi a început să se clatine imaginea, ne-am îmbrăcat şi am plecat în oraş. Am scăpat ca prin minune de la Universitate. Am plecat cu 10 minute înainte ca soldaţii să disperseze lumea. După aceea, m-am dus la club. Dar, deşi am fost pe străzi, eu nu am văzut cine trăgea în noi şi nici în cine trăgeau cei de pe lângă mine. Eu nu am tras niciun foc.

Oamenii spun că erau tot felul de grupuri suspecte pe străzi.

Asta cu grupurile suspecte... Ce, eu nu aş fi fost suspect când am sărit gardul de-am intrat în club? Era zăvorâtă poarta. Cu un sfert de oră înainte fusese un schimb de focuri, unde l-au împuşcat şi pe Radu Durbac. Am sărit gardul şi ni s-au împărţit arme. „Bă, Marinică, dă-mi şi mie o puşcă“. Mi-au dat un morman de gloanţe. „Vin ăştia şi ne-atacă“. „Cine ne atacă, domnule, că eu nu văd pe nimeni?“ Ce-a însemnat ca oamenii să nu fie instruiţi. Eram militari, dar noi eram obişnuiţi cu sfeclă, cartofi, morcovi. În prima mea zi de armată, m-am dus la sortat cartofi la Ciorogârla. Pe urmă, la scos morcovi din pământ, la curăţat sfeclă... Asta făceau militarii României atunci. Erau nişte copii, care nu puseseră mâna pe o armă, nu trăseseră un foc, habar n-aveau. Când s-au văzut cu alea-n mână, au zis că „gata, acum e momentul“.

Aţi stat pe stradă până când aţi fost sigur că a picat regimul?

Da, dar m-am mai dus acasă, mi-am dus familia la Alexandria, pentru că nu se ştia ce se va întâmpla în Bucureşti. Ne-au oprit la Mihăileşti nişte filtre de revoluţionari, cu mitraliere. Control, domnule. Au deschis portbagajul, s-au uitat. Oricum, după ce i-au executat pe Ceauşeşti lucrurile s-au aşezat.

Ochii albaştri, insistenţi: „Hai să facem un angajament“

Foto: În 1992, a câştigat medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Barcelona, Spania

Aţi plecat de multe ori în străinătate. Nu v-aţi gândit vreodată să rămâneţi în altă parte?

Nu mi-a zis nimeni să rămân şi nici nu mi-am dorit, din cauză că mi-am dat seama că nicăieri nu voi putea să fac tir aşa cum făceam în România. Aici eram plătit să fac ceea ce-mi place. Toată viaţa m-am dus de plăcere la serviciu. Şi când faci ceea ce-ţi place, eşti tot timpul în concediu. Oriunde aş fi plecat în Occident, ar fi trebuit să am alt job, să-mi câştig existenţa şi dacă aş fi vrut să fac tir, doar de plăcere în timpul liber. Şi-acum să fim serioşi: noi, sportivii, la vremea respectivă, trecând peste aspectele cu libertatea de exprimare, aveam o viaţă privilegiată. De bine, de rău, aveam nişte salarii bune, erau primele şi premierele care rotunjeau veniturile şi plecam din ţară de mai multe ori pe an.

„Ce vorbeşti, mă?“

Probleme cu Securitatea aţi avut?

Aveam ochii albaştri care mă chemau la două-trei luni: „Hai să facem un angajament“. „Nu-mi trebuie mie...“ „Ştii că am un şef nenorocit... Faci o hârtie aici, nu e mare lucru. Vii şi ne spui când te întorci din deplasare.“ M-a salvat Revoluţia că m-au chemat de multe ori. La un moment dat, spuneau că au ei nişte informaţii că la mine în bloc cineva ar turna, ar vinde informaţii, şi vor să facă o ascultare. Şi că-mi pun la dispoziţie o maşină cu şofer, să mă duc eu cu familia unde vreau, plătesc ei restaurantul, tot. Numai să le dau cheia de la apartament. „Ce vorbeşti, mă?“ (râde).

Fotoreporterul Eduard Enea: Dar te-a turnat cineva?

Păi, cu siguranţă m-a turnat. Am fost în Germania Democrată, la un concurs, unde în ultima seară a fost banchetul de încheiere. După, am mai stat la poveşti în holul hotelului cu nişte sportivi de tir din Suedia. Povesteam despre tir, că n-ai despre ce altceva să povesteşti. Ei, şi-n holul hotelului, la o altă masă erau la o bere X şi Z. A doua zi după ce am ajuns la Bucureşti, am fost chemat la Securitate: ce-am discutat eu cu suedezii? De atunci a început tot calvarul cu Securitatea. Însă am trecut peste astea.

Aţi fost la CNSAS să vă vedeţi dosarul?

Nu am fost, dar aş fi curios. Ar fi interesant. Unde au ăştia sediul?

Pe Matei Basarab. Poate veţi avea surprize.

Nu cred că o să am. Nu ştiu dacă m-ar mai surprinde ceva în legătură cu vremurile alea. Pentru că atunci structurile astea exercitau presiune pe toată lumea. Unii cedau, dar nu poţi să-i acuzi. Nu toţi oamenii sunt la fel. Eu am o vorbă: dacă toţi oamenii ar fi la fel, ar fi o mare plictiseală în lume. Unii se duceau de plăcere, se simţeau şi ei în concediu (râde).

„La Rio, dacă ne calificăm în finală în primii opt, orice este posibil“

Foto: Eduard Enea

Aveţi o imagine de ansamblu a sportului din România, aţi practicat sport până după anii 2000 şi acum sunteţi antrenor. Cum simţiţi că s-au schimbat lucrurile faţă de perioada comunistă?

Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire, dar acum sunt mai multe oportunităţi, mai multe tentaţii, mai ales pentru copii. E bine să ai posibilitatea de a alege din cât mai multe oferte, dar din pricina asta, copiii nu mai aleg să facă sport. Mai e şi problema cu şcoala. În orele de la clasă nu se predă ceea ce au nevoie pentru examenele de capacitate, bacalaureat. Prin urmare, e nevoie să-i meditezi pe copii şi le ocupă mai mult timp. Mă uit la fetele mele, care au făcut dans sportiv şi după Londra (n.r. – Jocurile Olimpice din 2012) au schimbat macazul către tir. Au văzut ce înseamnă Jocurile Olimpice, iar dansul nu e disciplină olimpică, aşa că au terminat cu dansurile. Însă nu au timp să se pregătească. Cea mică e în clasa a VII-a, are teme la toate materiile – mai puţin la desen, cred, deşi am văzut-o desenând pe acasă – şi face meditaţii la română şi matematică. Aşa că nu are timp să mai facă sport. Dar am noroc de nişte fete foarte conştiincioase – cea mare a fost campioană naţională cu echipa şi medaliată cu bronz la individual, iar cea mică a fost campioană naţională la juniori I, anul trecut.

Foto: Alături de fiicele sale, Andreea (sus)
şi Antonela (jos)

Spuneţi-i unui copil de ce să facă tir sportiv. Cum îi îmbunătăţeşte condiţia?

În primul rând, trebuie să posede echilibru emoţional, autocontrol, atenţie focalizată şi distributivă şi îndemânare. E foarte important să fie îndemânatic, pentru că asta e o calitate cu care te naşti, e foarte puţin perfectibilă. Cu două mâini stângi e mai greu la tir. Dar ce va putea obţine de la acest sport e faptul că va dobândi o anumită tehnică de stăpânire de sine, o rigurozitate în acţiune şi o anumită logică asupra lucrurilor din jurul lui.

De la ce vârstă pot începe tirul copiii?

În cadrul Federaţiei am introdus categoria copii, dar ei nu trag cu arme. Anul trecut am intenţionat să achiziţionăm nişte machete cu care să începem practicarea tirului. Cu aceste machete, care sunt cu laser, te poţi duce în şcoală – cu o armă, chiar şi neletală, nu te poţi duce. Sub 14 ani nu au voie să tragă

cu arme şi de aceea am construit acest program. Şi acesta e un aspect pe care vreau să-l discut la guvern. Legea armelor limitează la 14 ani posibilitatea ca un copil să tragă cu arme neletale. Or, ca să ai permis de şofer trebuie să ai 18 ani, dar sunt o mulţime de situaţii – la Formula 1, la carturi – care permit copiilor să conducă, în anumite condiţii. La fel e necesar şi pentru tir. 

Alin Moldoveanu a primit un wild card şi va participa la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. Care sunt aşteptările?

La Jocurile Olimpice se participă în urma unei calificări. Sunt prevăzute o serie de competiţii de calificare, criterii şi aşa mai departe. Din păcate, Alin nu a reuşit să obţină calificarea, fiind de trei ori primul sub linie. S-a modificat regulamentul, s-au scurtat timpii de tragere, s-a introdus aprecierea cu zecimale. Acestea au fost aspecte care au necesitat acomodare. A fost şi presiunea medaliei de aur, pentru că atunci când eşti campion olimpic te simţi dator să confirmi. A fost foarte aproape de calificare, aşa că Federaţia Internaţională a considerat că merită să primească o invitaţie. E un sportiv de valoare, nu aşa cum au scris unele ziare că Alin Moldoveanu va fi luat la Rio de milă. Iar la Rio noi ne propunem să ne calificăm în finală în primii opt. Odată calificat, acolo lucrurile pornesc de la zero şi orice este posibil.