COSTEL ORAC fost mijlocaş Dinamo: „Jucătorii au luat nebuneala conducătorilor“

Fosta extremă dinamovistă povesteşte cum erau finalele cu Steaua pe vremuri şi condamnă atitudinea celor din fotbalul actual.  Costel Orac a dezvăluit cum a luat acasă capacul Cupei câştigate în 1988, trofeul care, în cele din urmă, a fost adjudecat de Steaua din „dispoziţie de partid” după ce roş-albaştrii pierduseră la „masa verde”.

Golurile lui Daniel Orac în meciurile cu Liverpool, Hamburg sau Inter Milano trezesc şi acum nostalgia suporterilor dinamovişti trecuţi de adolescenţă. Orac era un artist al loviturilor libere, exersând sute de astfel de execuţii la antrenamente. Cu toate acestea, dinamovistul a ratat un penalty decisiv cu Steaua, în minutul 89 al finalei Cupei din 1987, iar roş-albaştrii s-au impus cu 1-0.

„Adevărul":  Care ar fi diferenţele între o finală Dinamo - Steaua din prezent şi una din anii '80, când evoluaţi pentru roş-albi?

Costel Orac: Erau orgolii mari şi atunci, dar nu era atâta scandal ca acum, nu era mediatizarea de astăzi. Erau doar două ziare de sport, şi cel mai important era faptul că jucătorii vorbeau mai puţin în presă şi mai mult pe teren. De suporteri, nici nu mai vorbesc... nu se băteau aşa cum fac în ziua de azi, atunci nu mişca nimeni în faţa poliţiei, acum nu se mai respectă nicio lege.

Pentru un astfel de meci era vreo primă specială?

Bonusurile era cele obişnuite, dar nu se spuneau niciodată înainte de partidă. Dacă şefilor le plăcea cum am jucat, ne făceau câte o surpriză, dar sumele erau mici, ceva de genul 1.000 - 1.500 de lei, iar un salariu atunci era 2.500 - 3.000 de lei. Spun  că sumele erau mici, raportându-mă la miile de euro care se dau azi pentru o victorie.

Cum erau relaţiile dintre jucătorii rivalelor?

Noi eram prieteni, nu erau duşmănii între noi, eram adversari 90 de minute pe teren şi atât. După partidă ne întâlneam la refacere, la Hotel Bucureşti, acolo ne vedeam cu toţi. Beam o bere, mâncam ceva şi făceam caterincă de cei care pierdeau. Spuneai de diferenţe? Păi, acum e prea multă caterincă şi prea puţin fotbal, e mai mult „vorbit" decât jucat.

Cine erau prietenii pe care-i aveaţi la Steaua şi cine era cel mai dificil adversar din lotul lor?

Eram mai apropiat de Tudorel Stoica şi Majearu, gălăţeni de‑ai mei, şi de Bumbescu, iar ca adversar îl aveam pe Fane Iovan, care juca atunci fundaş dreapta. Un jucător puternic, era greu cu el.

Ce făceaţi înaintea unei dispute cu Steaua?

Nu făceam o pregătire specială pentru că fiecare dintre noi ştia ce are de făcut. Nu era ca acum, cu surprize în primul 11 sau mai ştiu eu ce, asta e vrăjeală de presă. Erau aceiaşi jucători, ne cunoşteam foarte bine. Totul ţinea de determinare şi până la urmă conta şi norocul.

A existat un episod neplăcut în finala din 1988. Balint a înscris, s-a arătat ofsaid şi ei au părăsit terenul. Trofeul e al lor, dar Dinamo câştigase la „masa verde".

A fost 1-0 pentru ei, gol Lăcătuş, Răducioiu care a intrat în ultimele minute ale meciului chiar în locul meu a reuşit să egaleze. Apoi, pe finalul partidei, Balint a dat gol, dar tuşierul a ridicat steagul. S-a arătat ofsaid şi ei, în semn de protest, au părăsit terenul. S-a aşteptat să revină jucătorii pe gazon, conform regulamentului, nu au venit şi am câştigat noi la „masa verde". S-a terminat meciul şi nu ştiam ce să facem, dar până la urmă Ţeţe (n.r. - portarul Dumitru Moraru) a luat cupa, am făcut turul stadionului şi am plecat să sărbătorim. Ne-am dus cu toţi la restaurant, cu familile, am băut şampanie din cupă, dar a doua zi am fost dezamăgiţi. Am citit în presă că ei au câştigat cu rezultatul de pe tabelă, 2-1, şi au luat-o ei. A fost dispoziţie de partid.

Apropo de trofeu, ce s-a întâmplat cu capacul?

În nebunia aia după meci, noi sărbătoream, unul dintre noi a luat cupa şi a doua zi când trebuia să aducem trofeul, eu luasem capacul şi nimeni nu ştia unde e. Au început telefoanele, dar eu nici nu-mi dădusem seama ce s-a întâmplat şi după aceea l-am adus repede înapoi ca să n-am probleme. Mai târziu, steliştii au vrut să vă ofere trofeul. Da, dar nu trebuia să facă ei asta, trebuia ca federaţia să facă acest gest. Oricum, noi n-am acceptat-o.

Referitor la finala de acum, Dinamo nu are amintiri plăcute la Braşov. În 1989, a pierdut finala cu Steaua, cu 1-0, prin golul lui Hagi.

Sper să ne luăm revanşa, e important să obţinem un trofeu pentru că n-am mai făcut-o de mult şi echipa ar avea un traseu mai uşor pentru un loc în Liga Europa. Apoi, e bine pentru tinerii din lot fiindcă prind încredere şi vor avea alt moral după ce reuşesc la 21 de ani să câştige Cupa.

Totuşi, în '90, la ultima finală dintre cele două, au câştigat roş-albii cu 6-4.

Şi acum tot noi câştigăm. Contează prima impresie, dar şi ultima, aşa că la ultimul meci din sezon trebuie să învingem. Oricum, la un asemenea meci nu contează pe ce loc ai terminat în campionat.

Costel Orac

Născut: 22 ianuarie 1959, Galaţi
Cariera ca fotbalist: Politehnica Galaţi, F.C. Galaţi, Dinamo, VictoriaBucureşti, Unirea Focşani, Etoile Carouge (Elveţia)
În prima divizie: 308 meciuri / 54 goluri
Palmares: 3 titluri cu Dinamo, 3 Cupe ale României cu Dinamo
Echipe antrenate: AS Bacău, FC Baia Mare, Oţelul Galaţi, FC Botoşani, Unirea Urziceni, CS Otopeni, Dinamo II, secund la Dinamo, Concordia Chiajna
Palmares: a promovat FC Baia Mare în prima ligă, a promovat FC Botoşani în Liga a II-a, a promovat Unirea Urziceni în prima ligă
Echipa naţională:E 3 meciuri / 1 gol

"În finala din 1987 am ratat penalty-ul prin care puteam egala. Asta e viaţa, aştept o bere de la Stângaciu."
Costel Orac
fost mijlocaş Dinamo