Andreea Răducan, multiplă medaliată olimpică și mondială: „Nu aveam nicio garanție că voi deveni o mare campioană, dar știam că asta este destinația“ INTERVIU
0Primii pași în sala de gimnastică au fost doar o joacă, apoi a urmat disciplina, iar în cele din urmă, dorința de a deveni cea mai bună a venit natural, ca o simplă urmare a destinului.
Remarcată încă de la primul campionat mondial de gimnastică pentru expresivitatea artistică, Andreea Răducan (40 de ani) și-a văzut toate eforturile și sacrificiile răsplătite la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, atunci când câștiga aurul pe echipe și argintul la sărituri. Deși experiența a fost umbrită de un moment dureros – retragerea medaliei de aur la individual compus –, multipla campioană mondială nu s-a lăsat înfrântă, ci și-a continuat parcursul în sportul de înaltă performanță, urcând de mai multe ori pe prima treaptă a podiumului marilor competiții. După retragerea din activitatea sportivă de înaltă performanță, începând din anul 2006, lucrează la Fundaţia Olimpică Română, unde promovează importanţa mişcării şi a sportului, iar din 2011 organizează Cupa de Gimnastică „Andreea Răducan“, acestea fiind doar câteva dintre proiectele în care este implicată.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Andreea Răducan despre cât de important a fost sprijinul familiei în cariera de sportiv de performanță, modul în care se făcea gimnastică în anii ’90, relațiile cu antrenorii pe care i-a avut, dar și cum sportul i-a insuflat principii importante care îi modelează viața și astăzi.
„Weekend Adevărul“: Știm că ați intrat în lumea gimnasticii încă de la o vârstă fragedă. Aveați doar 4 ani când ați început „joaca“ în sala de antrenamente. Ce v-a purtat spre acest drum?
Andreea Răducan: La 4 ani am început să merg în sala de gimnastică la inițiativa tatălui meu, care a iubit foarte mult sportul. Jucase și el fotbal în copilărie și a fost foarte pasionat, însă probabil că nici bunicii mei nu i-au înțeles foarte bine această pasiune și cred că a rămas cu un vis neîmplinit. A considerat mereu că educația prin sport este una potrivită, astfel că, atât eu, cât și fratele meu Sorin, am practicat sport: eu gimnastică, el fotbal până a ajuns la Farul Constanța, dar apoi a renunțat. Însă da, eu am mers inițial la sală jucându-mă. La vârsta de 4-5 ani, copiii nu merg la sala de gimnastică să facă direct pregătire fizică sau lucruri foarte complicate. Este vorba mai mult de o acomodare cu tot ce poți să găsești într-o sală de gimnastică, aparate despre care nu știi mare lucru, ce se întâmplă la bârnă, la paralele, ce faci cu trambulina, unde o așezi.
Totul este o descoperire...
Despre asta este vorba, să descoperi acel spațiu, să te conectezi cu alți copii de vârsta ta. De fapt, și asta a fost o bucurie pentru mine – să găsesc fetițe de aceeași vârstă, să vedem cine face mai bine roata, cine face mai bine podul, cine a progresat mai mult.
Și așa începe să se dezvolte spiritul competitiv...
Da, exact, așa îl antrenăm încă de când suntem copii. A fost o perioadă extraordinar de frumoasă în care am descoperit. În 1987, când am început să merg la sală, accesul la informații era foarte limitat și, exceptând o carte scrisă de Ioan Chirilă despre Nadia, din care tata îmi mai citea din când în când, altă sursă de informare despre ceea ce înseamnă gimnastica nu prea am avut, poate doar competițiile de mare anvergură care erau difuzate la televizor și la care mă uitam când mai crescusem. De altfel, prima ediție a Jocurilor Olimpice pe care mi-o și aduc aminte foarte bine a fost cea din 1992, de la Barcelona, și mi s-a părut fantastic ce reușesc să facă acele gimnaste. La acel moment progresasem, fusesem la câteva concursuri, însă eram încă într-o continuă explorare a potențialului meu și unde mă poate duce acest drum.
Revoluția și cantonamentul
Primii ani în sala de antrenamente au coincis și cu ultimii ai regimul comunist. S-a resimțit această cădere a regimului în sala de antrenament, era cumva o diferență înainte și după sau lucrurile au fost relativ la fel?
Aveam 6 ani atunci când a fost Revoluția și ne-a prins în cantonament la Soveja, unde ne antrenam. Eram cu fetele și antrenorii de la Clubul Sportiv Școlar din Bârlad. Noi, copii fiind, nu înțelegeam neapărat în detaliu lucrurile, dar ne dădeam seama că ceva se întâmplă, mai ales că antrenorii erau mult mai agitați. Ne spuneau să ne ascundem sub pat când auzim elicoptere sau zgomote ciudate pentru că, fiind mulți copii, nu puteau să intre în fiecare cameră să ne verifice pe fiecare. Însă ne-au făcut un soi de instructaj. De altfel, pentru noi a fost un cantonament firesc în care făceam și pregătire fizică, alergări pe afară, un pic de artistică pe holurile hotelului și, de asemenea, pregăteam noi programe artistice, confecționam tot felul de lucruri pentru sărbătorile de iarnă – pregăteam fie dănsulețe cu coregrafii, fie aveam câte o scenetă în care fiecare interpreta câte ceva. Era realmente educație ce făceam acolo și pe partea sportivă, dar nu numai. Îmi amintesc cu plăcere de acea perioadă. Acasă, părinții erau absolut disperați și încercau să ia legătura cu noi. Pe atunci, nefiind telefoane mobile, era mult mai greu să găsești linie liberă și conexiunile erau altfel, mai ales într-o perioadă cu riscuri, și încercau să afle doar dacă suntem cu toții bine. Când ne-am întors și ne așteptau la autocar, i-am spus tatei: „Tata, să știi că țara noastră nu se mai numește Republica Socialistă România, se numește România“. Tata încerca să îmi spună că vorbim acasă, iar eu nu înțelegeam de ce e așa de grav și nu pot să vorbesc. Probabil că nu avea convingerea că lucrurile s-au liniștit și că totul va fi bine, iar atunci era mult mai bine să fii precaut cu ceea ce spui și cum te comporţi.
Erau vremuri tulburi, circulau diverse informații, nu puteai fi sigur...
Da, încercau să afle ce se întâmplă de la radio și de pe unde mai puteau ei. Așa am trăit schimbarea aceasta de regim, în cantonament. Ulterior, desigur că lucrurile nu s-au schimbat apăsând pe un buton, dar ușor, ușor au căpătat alte forme. Pentru mine nu a fost ceva brusc, n-am simțit ceva extrem de diferit în sala de antrenamente, ci a fost o continuare firească, mai ales că în acea perioadă antrenamentele nu erau atât de stricte pentru noi, copiii, ne antrenam disciplina, dar nu aveam un program atât de riguros. După, alegând calea performanței, totul se ridică la un alt nivel, este ceva firesc.
Gimnastică artistică cu iz de balet
În prima perioadă ați avut două antrenoare și abia mai târziu un cuplu de antrenori bărbat-femeie. Cum v-a influențat formarea în acea primă fază în care ați fost sub îndrumarea a două femei?
La gimnastică, întotdeauna se lucrează în cuplu, adică o femeie și un bărbat. Asta pentru că toate elementele pe care sportivele le învață nu le învață singure, adică nu te arunci să faci ceva mai complicat fără niciun fel de asistență. Întotdeauna este un antrenor care trebuie să ajute și ar fi de preferat să fie bărbat, pentru că, evident, are o altă forță. De cealaltă parte, o doamnă este mult mai grațioasă și se ocupă de partea artistică, de execuția la bârnă care este dedicată femeilor. Însă nu întotdeauna reușești să găsești și un bărbat antrenor cu care să faci echipă. Eu îi sunt foarte recunoscătoare doamnei Veronica Ionașcu, antrenorul principal cu care am început. Pe parcurs au fost câteva doamne, domnișoare antrenoare care erau de fapt studente și terminau școala, facultatea și lucrau pe rând alături de Veronica Ionașcu. Am început cu Alis Gheorghiu, apoi am avut-o pe Arabela Alina Codreanu, care fusese la lotul național și revenise acasă, la Bârlad. Însă doamna Ionașcu a fost antrenorul de bază care se ocupa foarte mult de partea artistică, făceam ceva asemănător cu baletul. Astăzi nu se mai face atât de mult această parte artistică și este o mare problemă din punctul meu de vedere – totuși, gimnastica pe care o facem se numește și „artistică“. Partea aceasta este extrem de importantă, pe lângă elementele de dificultate, acrobatice, alături de care se completează foarte bine. Fără doar și poate au influențat dezvoltarea mea și a colegelor mele. Adulții nici măcar nu sunt conștienți de impactul pe care-l au asupra copiilor cu tot ceea ce fac, și bun, și poate și mai puțin bun. Important este ca noi, la momentul respectiv, copii fiind, să ajungem într-un punct în care să avem un soi de înțelepciune. Cred că mi-am dat seama ce este bun de luat de la fiecare și ce mi-ar plăcea să fac. Același principiu l-am aplicat și mai târziu cu oamenii pe care i-am întâlnit, antrenorii pe care i-am avut, inclusiv la lot.
Ce alte amintiri vă leagă de acei primi ani în gimnastică, de lucratul cu Veronica Ionașcu?
Îmi amintesc de primul cantonament de după Revoluție pe care l-am făcut în Franța, deoarece eram înfrățiți cu câteva cluburi și făceam un fel de schimb de experiență. De fiecare dată mergeam cu autocarul, iar antrenoarea ne punea să facem compuneri despre ceea ce vedeam pe parcursul drumului, țările prin care treceam sau ne opream, arhitectura pe care o vedeam. Când ajungeam în Franța, la un moment dat povesteam despre ce ne-a impresionat pe drum ori citeam compunerile, discutam pe baza lor. Cred că își făceau meseria exact așa cum trebuie să facă un antrenor care nu este suficient să fie doar un antrenor bun, ci și un om care să te asculte și să aibă răbdare să cunoască fiecare copil în parte, pentru că fiecare avem personalitatea și caracterul nostru, chiar dacă facem parte din aceeași echipă sau executăm aceleași exerciții.
„Deși aveam rezultate pe plan național, nu mă gândeam că pot reprezenta România la o competiție majoră“
În cazul dumneavoastră, cum a venit alegerea de a urma calea performanței?
Nu am simțit că a fost un moment în care am spus: „Gata, de acum facem performanță“. În primul rând, poți să-ți dorești să faci performanță, însă să nu fii capabil de lucrul ăsta. Și în ceea ce mă privește, lucrurile s-au întâmplat absolut firesc. Am văzut că la competițiile naționale am început deja să câștig medalii sau să fiu în primele rezultate pe aparate. Câștigasem la 9 ani primul titlu național cu echipa de la Bârlad, ceea ce a fost o performanță extraordinară. Erau cluburi mult mai mari, precum Steaua București sau Dinamo, care făceau performanțe, iar Clubul Sportiv Școlar de la Bârlad nu era neapărat printre cele favorite. Însă am făcut parte dintr-o generație foarte bună, cu două doamne antrenoare extrem de pasionate de profesia lor. Doamna Veronica Ionașcu a și recunoscut într-un material ulterior că a învățat gimnastică cumva odată cu noi. Cum spuneam, accesul la noi informații, chiar și pentru antrenori, nu era atât de mare, chiar dacă erai un bun autodidact. Mai primeau niște cărți din când în când. Antrenoarele erau foarte pasionate și atente la evoluția noastră ca sportive, astfel, împreună, am reușit să facem lucruri frumoase. Chiar dacă nu am plecat de la Bârlad către lotul național făcând elemente de o dificultate extraordinară, Tsukahara și altele, aveam însă o bază extraordinar de bună și bine lucrată pe care s-a putut construi mult mai ușor când am crescut. Trei ani la rând, de la 11 la 13 ani, am mers câte o lună într-un centru de pregătire de la Onești, susținut de Federația Română de Gimnastică, în care erau adunați cei mai buni copii din țară. Așa puteau vedea și cum reacționăm atunci când nu mai suntem cu antrenorii noștri, când nu mai suntem acasă, când nu mai suntem alături de colegele noastre, când ne aflăm într-un alt mediu și dacă ne-am putea acomoda la o pregătire centralizată.
Cum v-a ajutat acest program mai târziu?
Această pregătire a fost foarte bună pentru mine, deoarece la 13 ani, când am plecat definitiv de acasă, nu a fost ușor, dar cumva știam cât de cât la ce să mă aștept și ce înseamnă pregătirea cu celelalte colege. A fost un moment în care Federația Română de Gimnastică a trimis către Clubul Sportiv Școlar de la Bârlad, respectiv antrenorilor mei, o adresă în care li s-a adus la cunoștință că sunt invitată să fac parte din Lotul Național de Gimnastică care se va întruni la Onești cu antrenorii care erau la momentul respectiv. Apoi, antrenoarele de la Bârlad mi-au chemat părinții să îi anunțe, iar ulterior ei au discutat cu mine acasă: „Suntem împreună, trebuie să luăm decizia asta. Trebuie să te gândești dacă vrei să mergi mai departe, și dacă vei merge, trebuie să știi că e pentru a face sport de înaltă performanță și nu pentru că noi nu te iubim acasă, ci pentru că la Bârlad atât se poate face și pasul următor ar fi acesta“. Sigur că am ales să plec, dar neavând posibilitatea să văd exact cum ar trebui să arate tot acest parcurs și desprinderea de familie. Pe de altă parte, știam că nu vreau să renunț pentru că începusem să obțin performanțe și îmi doream să văd până unde pot merge. Probabil că nici atunci, deși aveam câteva rezultate pe plan național, nu am avut poate curajul să mă gândesc că într-o bună zi aș putea să reprezint România la o competiție majoră, internațională, să fiu parte din echipă și, mai mult decât atât, să reușesc și individual să obțin performanțe importante. Însă așa, cu mintea mea de copil, am zis că merită măcar să încerc și am luat decizia de a mă alătura fetelor de la Onești, respectiv lotului național de junioare unde am rămas 10 luni.
Cu toate pânzele înainte
Chemarea la lotul național a fost o importantă piatră de hotar în cariera dumneavoastră și ați pus sportul de primul plan. Da, dar am reușit să țin un echilibru foarte bun între școală și sala de gimnastică, deși începusem să îmbrățișez tot mai mult cariera de sportiv de performanță. Începuse să îmi placă foarte tare și voiam să mă și descopăr, să văd ce pot să fac. Era un fel de curiozitate amestecată și cu un pic de teamă de necunoscut. Cred că e absolut firesc, mai ales că eram niște copii până la urmă.
Iar cu școala ce ați făcut?
Atât la lotul de junioare, cât și la cel mare, am avut șansa să fim într-o clasă în care să avem această școală privată în care profesorii să vină la noi și să ne predea, astfel încât să nu rămânem în urmă cu materia. Fie că te accidentezi, fie că dorești să renunți pur și simplu și vrei să te întorci acasă, trebuie să fii capabil să te întorci într-o clasă obișnuită și să-ți poți continua școala. Acesta a fost un lucru foarte sănătos și foarte bun din partea antrenorilor care au avut un aport extraordinar de mare în ceea ce înseamnă această parte de educație școlară pentru noi.
„Eu sunt destul de bătăioasă, dar am și o fire foarte sensibilă“
„Weekend Adevărul“: Cum a perceput Andreea cea de 13 ani toate aceste schimbări, plecarea de lângă familie, integrarea în lotul național?
Andreea Răducan: Cred că plecarea de lângă familie a fost cea mai mare provocare pentru mine, chiar în toată perioada mea de cantonament. Însă atunci a fost un punct mult mai dificil și delicat pentru că eram mai tânără, mai copilă, și întotdeauna am fost apropiată de părinții mei care ne încurajau pe mine și pe fratele meu. Au fost multe momente în care recunosc că am vrut să renunț pentru că mi se părea dificil, că antrenamentele nu îmi ies așa cum mi-aș fi dorit. Au fost suficiente provocări. Eram conștientă că totul vine cu mult efort, e nevoie de multă pregătire, însă da, erau și momente în care mă gândeam dacă oare n-ar fi bine să renunț și să mă dedic exclusiv învățăturii.
Și cum gestionați astfel de momente?
De fiecare dată când ajungeam într-un astfel de punct îmi dădeam seama că totuși nu vreau să renunț la gimnastică. Au fost chiar și situații când îl chemam pe tata și îl rugam să vină să mă ia acasă, fie că eram la Onești sau la Deva. Dragul de el venea, dar când îl vedeam acolo, mă linișteam. Cred că și el și-a dat seama la un moment dat de ce îl chem. După ce petreceam puțin timp împreună, mergeam la antrenament, mai stăteam de vorbă cu el, îi spuneam că nu vreau să renunț. Cred că de fapt îmi era dor de casă, de familie.
Între dor și performanță
Deci părinții dumneavoastră vă sprijineau indiferent de situație, fie că voiați să renunțați, fie să continuați, ei vă erau mereu alături.
Da. Am recunoscut de fiecare dată acest lucru: dacă nu aș fi avut familia alături, nu aș fi reușit să parcurg tot acest traseu al unei sportive de înaltă performanță, care este plin cu tot felul de experiențe, și bune, și mai puțin bune. Însă ei au fost întotdeauna acolo, fără atâtea informații, fără atâtea studii. Tata știa de fiecare dată să găsească cuvintele potrivite, să facă efortul acesta. Când eram copil, veneau cu trenul, trebuiau să-și ia liber de la serviciu, mai ales când veneau la Deva și făceau mult pe drum dus-întors. Totuși, cu toate aceste sacrificii, au fost întotdeauna lângă mine și de aceea le sunt foarte recunoscătoare. Până la urmă eram un copil, aveam nevoie ca mama să mă strângă în brațe, aveam nevoie ca tata să-mi spună un cuvânt potrivit și asta mă ajuta enorm să depășesc momentele dificile. Această conexiune a fost esențială.
Odată ce ați ajuns în lotul de senioare, cum arăta o zi din viața dumneavoastră? Care era atmosfera în sala de gimnastică?
Auzisem doar de la televizor de Centrul Olimpic de la Deva, unde se antrenează cele mai bune gimnaste. Primul concurs l-am avut acolo când aveam vreo 6 ani și îmi aduc aminte că eram pierdută în sala aceea mare, unde făceau verificări și fetele din lot și eram fascinată de elementele pe care le executau. Mă uitam cu multă admirație la ele, mă gândeam dacă într-o bună zi aș putea să fac și eu lucrul acesta, să mă pregătesc la această echipă. Auzisem despre Octavian Bellu și Mariana Bitang, ale căror nume le-am reținut foarte bine de la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Știam că formează un cuplu de antrenori și cele mai bune gimnaste se antrenează împreună cu dumnealor. Aveam câteva informații, însă totul era nou: o altă casă, o altă cazare, un alt program și alți antrenori. Ne antrenam pe grupe, iar noi, după o scurtă perioadă, am fost chemate să ne antrenăm cu lotul național, cu fetele mari, dar cu antrenorii de la junioare pentru a fi transferul mai simplu. Urma Campionatul European de la Sankt Petersburg, în primăvară lui 1998, și începusem cu un an înainte pregătirile cu lotul. Atunci chiar simțeam că acesta este drumul meu. Evident, nu aveam nicio garanție că voi deveni vreo mare campioană mondială sau olimpică, dar știam că asta este destinația mea. Mă bucuram că ajunsesem la acel nivel și mi-am dat seama că depinde doar de mine, dar în același timp speram să am un cadru potrivit în care să mă pot dezvolta, să nu am prea multe accidente, să am o comunicare bună cu antrenorii.
Un nou obiectiv: cea mai bună din lume
În ce sens?
Eu sunt destul de bătăioasă, dar pe undeva am o fire foarte sensibilă. Modul în care comunici și atmosfera sunt extrem de importante pentru a te putea dezvolta. Am avut o perioadă de acomodare, în care antrenorii ne-au cunoscut pe fiecare dintre noi. Octavian Bellu și Mariana Bitang veneau în timpul antrenamentelor noastre, cele venite de la junioare, să vadă cum ne implicăm la antrenamente, dacă și ce progrese avem, care sunt aparatele forte, care este potențialul pe care îl avem fiecare dintre noi. Când îi vedeam pe margine, aveam un soi de imbold pentru că îți dorești să faci mai bine, să arăți că ești un sportiv talentat, că-ți dai silința, că vrei să performezi. După acea perioadă de acomodare, am simțit că a venit acel moment în care dacă intri în horă, trebuie să joci. Știam că trebuie să îmi dau toată silința pentru a-mi îndeplini visul de a deveni cea mai bună din lume la gimnastică, cu echipa și la individual. Astfel că am îmbrățișat cu mai multă încredere acest parcurs.
Odată ce v-ați stabilit acest obiectiv, ați simțit o presiune mai mare?
Este o presiune, dar nu am simțit-o astfel. Pentru mine, de exemplu, faptul că antrenorii au ales să mă alătur echipei de senioare a fost o motivație. A fost chiar motivant să știu că sunt în vizorul lor, că mă văd ca pe o sportivă talentată, de perspectivă, că pot aduce plusvaloare echipei și că am potențial să fac și la individual, poate să obțin niște medalii, să am performanțe. Tot acest context a fost motivațional pentru mine. De aici mai rămânea o comunicare corectă și potrivită pe care să o aibă mai degrabă dumnealor cu mine și să aibă răbdarea să mă cunoască, să înțeleagă cum funcționez eu, că am nevoie să mi se comunice lucrurile, să le înțeleg și că sunt dispusă să intru în această echipă care trage din greu fără să fentez pe nimeni, ci dându-mi silința zi de zi. Aveam nevoie să fiu ascultată, înțeleasă, susținută în acest parcurs. Și, chiar dacă nu am spus cu aceste cuvinte, cred că am transmis prin atitudinea mea zi de zi în sala de antrenament faptul că sunt un copil serios, am o pasiune pentru gimnastică, am dorința de a performa, pot fi o componentă de bază. Toate lucrurile acestea i-au făcut și pe antrenori să aibă încredere, să mă urmărească, să mă susțină și să aibă încredere că nu voi dezamăgi atunci când va fi nevoie de mine.
„Aveam nevoie să mi se comunice“
Deci cumva aveați nevoie să-și adapteze puțin stilul potrivit personalității dumneavoastră...
Cred că este esențial să se întâmple acest lucru. Am avut colege care au recunoscut că, dacă nu ridicau puțin tonul la ele, parcă nu puteau da totul la antrenamente. Eu, în schimb, aveam nevoie să mi comunice exact de ce este nevoie să mai facem un antrenament în plus, de ce este nevoie să fac zece repetări, nu „pentru că așa vreau eu“, ci pentru că doar așa mă pot perfecționa și așa mai departe. Era nevoie de multă comunicare și eu eram dispusă să dau și mai mult de la mine pentru a face față la un nivel extraordinar de înalt. Erau echipe foarte bune atunci – Rusia, Statele Unite, China –, toți voiau să câștige. Noi aveam de dus o tradiție, eram pe o pantă ascendentă, cu rezultate din ce în ce mai bune și așteptările erau foarte mari. Trebuia să ne menținem în vârf și nu era neapărat simplu. Am avut încredere că antrenorii știu ce au de făcut. Nu eram noi prima generație cu care ar fi obținut rezultate. Deci nu rămânea decât să ne completăm foarte bine printr-o comunicare bună. România a devenit cunoscută și prin gimnastele care au obținut individual rezultate, dar cumva forța a adus-o echipa și toate rezultatele obținute de ea pe parcursul anilor. Am fost și sunt extrem de onorată și bucuroasă că am putut contribui la două titluri mondiale din cele cinci consecutive câștigate de echipa României. În acest context, și la individual am făcut lucrurile cu mai multă încredere. După un titlu mondial obținut pe echipe, aveam mai multă dezinvoltură, mai multă încredere în forțele proprii. Când intram în finala de individual compus, la bârnă sau la sol, era o altă abordare.
Așadar, un exemplu de cât de mult contează atitutinea și perspectiva asupra lucrurilor.
Într-adevăr. În plus, recunosc că am fost și o sportivă căreia i-a plăcut întotdeauna să concureze. M-am pregătit la antrenament cât de bine am putut, dar întotdeauna mi-a plăcut această întâlnire cu publicul și să performez în fața lui. Când eram mai mărișoară, deja conștientizam că de evoluția mea depinde clasarea echipei, ceea ce era un stres fără doar și poate, dar nu mă gândeam că o să cad pe locul cinci, ci că o să trebuiască să-mi fac exercițiile foarte bine și să contribui la rezultatul echipei cu unul dintre cele mai bune punctaje. Încercam de fiecare dată să mă concentrez asupra a ceea ce am de făcut. Tocmai de aceea orele de antrenament erau foarte importante, mai ales în condiții de stres, te ajutau să faci față provocării. Gimnastica este un sport complex, de cel puțin două cicluri olimpice, în care te pregătești, și pregătești. Datorită complexității, înțelegi foarte bine succesul pentru că muncești foarte mult, nu se întâmplă nimic peste noapte, ci este atât de muncit, încât este cumva firesc să vină, însă nu ți-l garantează nimeni.
Dincolo de obiectivul în sine, așa cum o spun mulți astăzi, contează foarte mult să îți placă și drumul până la el, în cazul dumneavoastră, antrenamentele și competițiile...
Da, de aici ne și dezvoltăm. Eu nu m-am dezvoltat și nu mi-am construit caracterul pe care-l am astăzi în momentul în care am urcat pe podium, am primit o medalie la gât și mi s-a spus „Bravo, Andreea!“. Desigur că este o încununare a muncii, dar toate lecțiile de viață, modul în care te dezvolți, în care evoluezi, în care ajungi să te cunoști sunt tocmai toate acele provocări pe care le întâlnești pe parcursul perioadei până ajungi în punctul în care reprezinți România la Jocurile Olimpice. Ar fi bine ca tinerii de astăzi să înțeleagă această evoluție și să nu se mai gândească doar la câștigul facil, din care de multe ori nu înveți mare lucru și este precum un foc de paie. Consistența vine din acumulare, efort, pui cumva tot ce ai mai bun acolo. Pare complicat, dar de fapt cred că ține mult de asumare: ce îmi doresc să fac și cum îmi asum tot acest parcurs.
„Am primit succesul cu bun-simț“
Chiar și neuroștiința ne demonstrează astăzi cât de mult contează parcursul până la atingerea obiectivului, toată acea acumulare de dopamină, tot acel efort fiind cel care ne aduce de fapt mulțumirea.
Chiar așa este. Noi pe atunci nu aveam atâtea informații. Era ceva care venea natural și exact așa se întâmpla. A fost și foarte frumos să ne înțelegem parcursul, momentul de succes pe care l-am primit cu bun-simț. Chiar dacă am știut că merităm, am învățat să rămânem și echilibrați. Ne-am făcut treaba foarte bine, merităm să fim aici, să avem aceste medalii strălucitoare la gât, nu am luat nimic din ce nu este al nostru. Nu a fost un parcurs deloc simplu, dar a fost unul foarte frumos din care eu am învățat enorm.
„Primul sentiment a fost de a abandona totul pentru că te simți nedreptățit“
La Jocurile Olimpice de la Syndey (2000), toate eforturile și sacrificiile v-au fost răsplătite prin medalia de aur pe echipe și cea de argint de la sărituri. Cum a resimțit aceste momente excepționale micuța Andreea care se uita la JO în ’92?
Îmi doream foarte mult să ajung la Sydney, mai ales după anul 1999 în care devenisem pentru prima dată campioană mondială cu echipa, dar și la sol. Simțeam că este momentul să ajung la acest concurs și să dau tot ce am mai bun. Știam că la gimnastică șansele să ajungi la două-trei ediții ale Jocurilor Olimpice sunt destul de puține, pentru că noi avem foarte multă pregătire înainte să ajungem să performăm la cel mai înalt nivel. Atunci am fost pentru prima dată la Sydney, era rece, începuse iarna și absolut totul era nou pentru mine. Am ajuns acolo cu mai bine de trei săptămâni înaintea competiției pentru a ne acomoda mai bine cu fusul orar, cu temperatura. A fost de bun augur din punctul meu de vedere, mai ales pentru noi, cei care eram pentru prima dată la o ediție a Jocurilor Olimpice, să vedem cum discută sportivii între ei, unde ne antrenăm, cum e în satul olimpic. A fost totul inedit și foarte interesant, dar gândul nostru nu era neapărat să descoperim foarte multe pe acolo, ci să fim în sala de concurs conectate. Știam că e acum ori niciodată. Să te pregătești atât de bine în toată această perioadă și exact atunci când vine momentul testului să nu reușești să dai maximum ar fi fost foarte trist. Încercam să rămânem unite și concentrate la ceea ce știam că avem de făcut, să obținem o performanță importantă pentru noi, pentru țara noastră. Am intrat în concurs cu multă încredere, cu bucurie, alături de colege, antrenori. Ne doream să avem o performanță extraordinară cu echipa, mai ales că România nu mai câștigase concursul pe echipe din 1984, de la Los Angeles.
Ceea ce s-a și întâmplat.
Pentru fiecare dintre noi a fost o mare bucurie. Este important și foarte frumos să câștigi medalii individual, însă nu se compară cu sentimentul acela în care poți să împărtășești bucuria cu ceilalți coechipieri, cu antrenorii, totul este amplificat. A fost o energie absolut fantastică! Orice susținere și orice încurajare din tribune au contribuit la moralul nostru, la starea noastră de spirit.
O lecție de viață
Însă pentru dumneavoastră, Sydney 2000 a venit și cu un moment foarte dificil – retragerea medaliei de aur de la proba de individual compus. Cum ați reușit să nu îl lăsați să vă consume, să vă prăbușească în deznădejde?
Cumva, pentru că eram un copil la momentul acela, a fost bine și n-a fost bine. A fost bine pentru faptul că nu am ținut să despic firul și pur și simplu am zis că nu înțeleg ce se întâmplă. Pe de altă parte, mi-a fost foarte greu să reușesc să îmi găsesc cuvintele pentru a-mi susține nevinovăția. Cum să te justifici pentru ceva ce nu ai făcut? Mi se aduceau niște acuze pe care nu le înțelegeam. Mă gândeam că eu m-am dus în sala de antrenament, m-am pregătit atâta amar de vreme, am mers la concurs, am reușit ca în acea zi de concurs să am evoluții foarte bune pe toate cele patru aparate, să adun punctajul cel mai bun. Am făcut tot ceea ce a depins de mine. I-am spus medicului că mă doare capul, nici nu știu ce am primit de la el... Nu era treaba mea. Treaba mea era să-mi fac treaba foarte bine, conștiincios, serios, așa cum o făcusem de fiecare dată, și să obțin acea medalie. Este absolut frustrant să vezi o mare de oameni în fața ta care te întreabă fiecare pe rând: „Și, totuși, ce s-a întâmplat, de ce ți-au luat medalia?“. Ce să le spun, ce cuvinte să găsesc, să le explic că de fapt eu nu am un răspuns pentru chestiunea asta? Nu știu ce s-a întâmplat, nu știu ce a fost, nu știu a cui este vina, dar cu siguranță nu este a mea. Primul sentiment pe care îl ai este de a abandona totul pentru că te simți nedreptățit, vezi oamenii lipsiți de demnitate, decizii luate pe genunchi, fără ca cineva să le gândească și să și le asume într-un mod corect cu mintea unui adult. A fost frustrant și greu de gestionat. Ulterior am avut parte de o susținere care a fost absolut esențială din partea colegilor, familiei, antrenorilor, a oamenilor de peste tot, inclusiv una mediatică. Nici nu m-aș fi gândit că aș putea să ajung într-o situație ca aceasta și nici că oamenii ar putea să aibă un răspuns atât de prompt, ferm și solidar într-o astfel de situație. Acest lucru a contat pentru mine și m-a ajutat să îmi regăsesc echilibrul, să găsesc acea dorință de a reveni în sala de antrenament.
Iar ulterior, când lucrurile s-au mai așezat, cum ați gestionat situația?
Erau două variante: fie să rămân agățată și conectată la acea nedreptate, ori să las lucrurile așa cum sunt, departe de mine, și să mă bucur de ceea ce a venit frumos în viața mea din acel punct încolo. Altfel, probabil că aș fi riscat să rămân doar ancorată în acel punct care îmi aducea suferință și să uit să mă mai bucur de ceea ce era frumos sau se derula frumos în viața mea. Prea multe variante n-am avut. Este un punct care mi-a marcat viața și cariera în mod semnificativ, este un moment despre care încă povestesc. De la el am și început cartea autobiografică „Reversul medaliei“.
Sportul dincolo de sport
Cum au fost influențate de către sport relațiile sau rolurile pe care le aveți – mamă, parteneră, fiică?
În primul rând, disciplina pe care am învățat-o încă de copil o aplic în absolut tot ceea ce înseamnă relațiile mele, programul pe care-l am, modul în care îmi gestionez întâlnirile, proiectele. Apoi, desigur, respectul care este esențial să îl avem unii față de ceilalți. Cred că de la el se alimentează și dragostea. Până la urmă, când ai apreciere, respect pentru cineva, automat găsești de fiecare dată ceva frumos de văzut, de făcut. Mi se pare că e o energie foarte bună și inclusiv pe copiii mei îi învăț asta. Apoi, din punctul meu de vedere, e nevoie de multă dragoste în viața noastră. Sunt calități importante pe care le-am dezvoltat. Cred că de fapt răspunsul cel mai simplu este recunoștința. Având mulțumire și recunoștință pentru tot ceea ce ai primit, simți nevoia să împărtășești lucrurile, simți că ai de unde să dai, simți că e frumos să oferi, indiferent ce.
Se încarcă comentariile...
