Analiza lui Cartianu: Frică şi nevroză

Preocupată să nu ia gol, echipa lui Piţurcă a uitat jocul de fotbal Ne-am apărat ca nevrozaţii, iar când a trebuit să atacăm, n-am mai ştiut s-o facem. Dacă ne-ar fi spus cineva

Preocupată să nu ia gol, echipa lui Piţurcă a uitat jocul de fotbal

Ne-am apărat ca nevrozaţii, iar când a trebuit să atacăm, n-am mai ştiut s-o facem.

Dacă ne-ar fi spus cineva înaintea Euro 2008 că vom lua două puncte şi vom încheia grupa pe locul 3, înaintea Franţei, am fi zis: OK, n-ar fi tocmai rău.

Unora dintre noi ne era teamă că nu vom face niciun punct. Adversarii păreau unul mai fioros ca altul: Franţa, Italia, Olanda. Dar cum bau-baul s-a dovedit a fi mai mult rodul fricii noastre decât realitatea pură, ne-am trezit înaintea ultimei etape cu o ofertă de nerefuzat: baţi şi te califici. Iar cum destinul a făcut ca în acest meci decisiv să ne fie adversar o echipă deja calificată, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Şi, fir-ar să fie, chiar eram cu mâna pe călcâiul Lui!

În opinci, la valsul olandezilor

Episodul Berna 2008 va rămâne unul jenant în istoria naţionalei de fotbal a României. Pentru suferinţa de marţi seară există câteva cuvinte-cheie: frică, indolenţă, neştiinţă, neputinţă, umilinţă.

Să ne amintim: în prima repriză, Olanda a jucat nu relaxat, ci de-a dreptul neglijent. A ratat ocazii uriaşe cu aerul bunicului cel bun care îşi pune piedică singur, ca să nu-şi supere nepoţelul favorit. Huntelaar, Robben şi Van Persie au jucat ca pe plajă, unde nu există nici porţi, nici tabelă de marcaj, ci doar plăcerea nebună de a alerga printre şezlonguri, prosoape şi busturi frumoase.

Publicul, marele public, a mai reţinut ceva: olandezii au lăsat spaţii largi şi în apărare, mai largi chiar şi decât canalele care le brăzdează ţara. Parcă a fost un fel de invitaţie la vals. Dar noi, încălţaţi în opinci, nu ştiam decât hora noastră strămoşească: doi paşi pe loc şi-al treilea la mijloc.

Am auzit oameni de vază oftând: aaah, dac-ar fi dat Codrea gol... Experienţa spune că e cam greu să câştigi un meci în care tu ai o ocazie, iar adversarul şase. Dacă iubim atât de mult eficienţa maximă, ne-ar fi convenit să ne bată Olanda cu 6-1?!

Alţi viteji, alte suspine: vai, dacă n-ar fi ratat Mutu penalty-ul cu Italia... Da? Atunci să întoarcem un pic problema: dacă norvegianul Ovrebro nu ne-ar fi dat acel penalty cu atâta uşurinţă... sau dacă nu i-ar fi anulat golul lui Toni, la 0-0, înainte de pauză... sau dacă Lobonţ nu făcea minuni pe linia porţii... Mai garantează cineva că nu ne bătea Italia?

Dacă poezia meciului ne mai fură, cifrele nu iartă. Iar aritmetica spune că România a fost dominată în toate cele trei partide: 46% posesie cu Franţa, 47% cu Italia şi 39% cu Olanda. Cam greu să le dai gol dacă mingea e la ei...

Şi mai greu e dacă nu tragi pe poartă. Iar ai noştri au făcut-o mai rar decât oricare altă echipă prezentă la Euro 2008: doar 9 şuturi în trei jocuri (o medie de trei pe meci). Chiar şi codaşele au reuşit mai multe: Franţa - 13, Austria - 14, Polonia - 16.

Suntem codaşi şi la goluri. Am înscris o singură dată, şi atunci graţie cadoului făcut de italianul Zambrotta: mingea pe tavă pusă lui Mutu. În rest, zero goluri cu Franţa, zero cu Olanda, meciuri în care am trimis mingea doar de trei ori, în total, pe spaţiul porţilor adverse.

Per total, am jucat prost la Euro 2008. Nimic cu Franţa, bine cu Italia, jenant cu Olanda. Pardon, cu rezervele Olandei! Dar cum la justificări suntem campioni mondiali, ne amintim brusc că am întâlnit trei forţe ale Planetei Fotbal. După criteriul ăsta, ar fi trebuit să ne sinucidem la Euro 2000 (grupă cu Germania, Anglia, Portugalia) şi să dezertăm pe Marte în 1982-'83, când ne-au ieşit în cale Italia, Suedia şi Cehoslovacia. Ei bine, atunci nici nu ne-am făcut de petrecanie, nici nu am dezertat în Univers, ci am făcut ceva mult mai simplu: ne-am calificat.

Haosul lui Piţurcă

Piţurcă a făcut treabă destul de bună la naţională, dar la turneul final şi-a arătat limitele. Aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi în 1998, când "tineretul" condus de el a încasat trei bătăi chiar la Bucureşti. Ce bine, totuşi, că a fost schimbat la timp înainte de Euro 2000! A venit Emeric Ienei şi ne-a calificat în "sferturi"...

Acum, în Elveţia, Piţurcă n-a reuşit să evalueze corect situaţia. Nu şi-a dat seama nici măcar în minutul 70 că are în faţă o Franţă prăbuşită, căreia e suficient să-i dai un brânci ca s-o prefaci în ţărână. Iar cu Olanda a pierdut complet controlul: tot ce mai dirija el era un haos total. Aşa se întâmplă când te comporţi ca un speculant de zaruri, refuzând jocul şi aşteptând un 6-6.

Veşnica pomenire

La Euro 2008, România a fost o echipă urâtă, cu un joc ultradefensiv. De aici au rezultat meciuri chinuitoare pentru toată lumea: şi pentru jucători, şi pentru suporteri, oficiali sau ziarişti. Ne-am apărat ca nevrozaţii, iar când a trebuit să atacăm, n-am mai ştiut s-o facem. Dacă zece ani refuzi mersul pe jos, în al unsprezecelea degeaba te străduieşti: nu-ţi mai găseşti paşii.

N-ar fi fost o problemă dacă am fi sfârşit eroic în "grupa morţii". Dar ne-am sinucis ca fraierii: nici în biserică nu ne bagă, pentru slujba de veşnică pomenire!