VIDEO Laurenţiu Dincă, singurul român din Orchestra Filarmonicii din Berlin: „Mi-am împlinit visul ajungând să cânt în cea mai faimoasă orchestră din lume“

Laurenţiu Dincă, singurul violinist român din Filarmonica din Berlin, a fost aplaudat, duminică-seară, după 35 de ani de carieră, pe scena sălii Palatului, după ce a cântat, la bis, alături de solista concertului, Patricia Kopatchinskaja.

Laurenţiu Dincă, singurul român din Orchestra Filarmonicii din Berlin: „Când ajungi la acest «Olimp», nu se mai pleacă aşa de uşor“

Interviu realizat de Mihai Vacariu 

Concertele de la Bucureşti, de pe 31 şi 1 septembrie, au fost printre primele pe care Berliner Philharmoniker le-a susţinut alături de noul dirijor, rusul Kirill Petrenko, care şi-a inaugurat directoratul cu un concert susţinut în faţa porţii Brandenburg din Berlin pe 25 august 2019.

După ce a deschis Festivalul „George Enescu“, sâmbătă seară, la cel de-al doilea concert, de duminică, membrii Orchestrei Filarmonicii din Berlin, alături de publicul de la Sala Palatului, l-au aplaudat îndelung, pe Laurenţiu Dincă (66 de ani), singurul violinist român din orchestră. A cântat în duet „Baladă şi joc“ de Gyorgi Ligeti. Răspunzând aclamaţiilor publicului, violonista Patricia Kopatchinskaja a propus şi un bis, anunţând în limba română că îl dedică violonistului român, care pe 1 septembrie, a aniversat 35 ani de activitate în cadrul orchestrei. Filarmonica din Berlin a anunţat printr-un reportaj video, pe care i l-a dedicat artistului român, că acesta a fost ultimul concert în turneu al lui Laurenţiu Dincă înainte de pensionare. Alături de Laurenţiu Dincă, violonista Patricia Kopatchinskaja a interpretat, pe scena Sălii Palatului, „Baladă şi joc“, având la bază două melodii populare româneşti.

Laurenţiu Dincă este singurul român angajat în cea mai faimoasa orchestră din lume. S-a născut în 1953, a studiat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti şi, la începutul anilor `80, a plecat cu o bursă în Germania. A participat la multe concursuri internaţionale luând premii prestigioase. În 1995, a devenit violonist în Orchestra Filarmonica din Berlin. „Eu am studiat în Bucureşti (...) şi revenind după atâţia ani, e ca şi cum m-aş întoarce la locul unde am devenit muzician şi mi-am împlinit visul meu ajungând la această orchestră nemaipomenită. Cred că nu există niciun fel de muzician care nu-şi doreşte să cânte în această orchestră“, a afirmat Laurenţiu Dincă, într-un interviu pentru „Adevărul“, realizat de Mihai Vacariu, blogger Adevărul.

„Adevărul“: Sunt 35 de ani de când cântaţi cu Filarmonica din Berlin! Cum aţi reuşit această performanţă deosebită?

Laurenţiu Dincă: În primul şi primul rând, am studiat foarte mult la vioară. Visul multor violonişti români este să devină solişti şi am încercat acest lucru, şi am văzut că şi dacă ajungi să cânţi bine, concurenţa mondială este enormă, aşa că am zis „OK, am să mă concentrez să ajung la o orchestră de foarte bună calitate“.

Când am terminat Conservatorul din Bucureşti, am fost la Orchestra Radio trei ani de zile, de la 21 de ani. Apoi am studiat în Germania un an şi jumătate, am intrat la orchestra din Lübeck şi apoi la orchestra Radio-ului din Frankfurt. Apoi, abia la 30 de ani am ajuns la Berliner Philharmoniker. Când ajungi la acest „Olimp“, nu se mai pleacă aşa de uşor, pentru că aici avantajul este că pe lângă faptul că poţi să cânţi în orchestră, poţi să faci şi muzică de cameră. Este ceea ce am făcut foarte mult în ultimii 25 de ani, conducând vreo patru ansambluri, şi nu numai că le-am condus din punct de vedere muzical, dar le-am condus şi din punct de vedere organizatoric.  

Laurenţiu Dincă, singurul român din Orchestra Filarmonicii din Berlin: „A cânta în orchestră înseamnă că fiecare trebuie să fie foarte bine pregătit”

Am făcut acest lucru în paralel cu munca la orchestră ceea ce înseamnă destul de mult pentru că în Berlin avem peste 95 de concerte pe an, apoi cu orchestra avem trei luni de turnee în străinătate şi avem şi perioada de vacanţă, deci se munceşte foarte intens. Şi mai adăugăm şi 20-30 de concerte în privat pe care le organizez de unul singur.

Mă bucură faptul că nu m-am limitat doar la ansamblu de coarde, am întemeiat şi un ansamblu de viori acum 25 de ani de zile, cu care am cântat în toată lumea, şi o orchestră de cameră pe care am preluat-o de la un fost coleg. Am mai făcut şi un octet de coarde şi, în plus, alte combinaţii, pentru că e bine să ai un fel de magazin universal de muzică.

Ştiţi că s-a făcut un sondaj cu unii oameni aflaţi pe patul de moarte şi peste 90% dintre cei intervievaţi s-au declarat nemulţumiţi de modul cum şi-au trăit viaţa, şi nu pentru ceea ce au făcut ci, mai ales, pentru ceea ce nu au făcut în viaţa lor. Cum vă simţiţi dumneavoastră că sunteţi unul dintre cei care faceţi posibil ca noi, melomanii, să vă ascultăm zilnic ore şi ore, şi astfel să simţim cumva că trăim în mod autentic?

Noi avem şi marele noroc de a lucra la acest nivel, cu Berliner Philharmoniker, şi sunt două mari componente aici: în primul rând, în această orchestră sunt întruniţi aşa de mulţi muzicieni buni împreună, într-un ansamblu, ca nicăieri în lume. Deci cei care ascultă această orchestră, mai ales cei din Berlin, au un noroc extraordinar. Te mai obişnuieşti şi la bine, nu numai la rău! În al doilea rând, avem posibilitatea de a lucra cu dirijori foarte mari şi avem şi solişti foarte buni. Dirijorii sunt foarte importanţi, pentru că ei, la piesele cunoscute, fac un fel de politură, cum ar veni. 

Fiecare dirijor care vine poate să facă nişte accente, într-o parte sau în alta, să aibă o concepţie diferită sau un stil diferit, însă „bucătăria“ este deja făcută.

Întâlnirea cu Karajan

Spuneaţi într-un interviu că aveţi un fel de cutumă în cadrul Orchestrei Filarmonice din Berlin, că fiecare concert pe care îl cântaţi, îl cântaţi ca şi cum ar fi ultimul.

Aşa este. Orchestra nu cântă cu rutină; de la începutul începuturilor mi s-a spus că tot ce cânţi pe scenă trebuie să fie, cum spuneau ei în nemţeşte, ,,lebendich“, adică să „aibă viaţă“ în sunetul pe care tu îl dai în afară. 

Îmi mai spuneau încă de atunci, şi a rămas aşa şi acum, că tu nu ai voie când cânţi în orchestră să stai pe scaun, rezemat de spătar, pentru că asta îţi dă o senzaţie de relaxare. Trebuie să fii prezent, şi din poziţie, şi din cap, şi din punct de vedere fizic, să participi activ la desfăşurarea piesei respective. Trebuie să fii pregătit, şi vizual, şi în corpul tău, pentru că ai un fluid mult mai puternic decât dacă ai fi pasiv.

Cum a fost prima experienţă cu Karajan? Am înţeles că v-a pus să daţi un fel de examen în faţa orchestrei, după o repetiţie. Cum a fost acel moment?

Din punct de vedere al nervilor, eu n-am mari probleme, însă, totuşi, era un moment crucial în viaţa mea pentru că eram la 30 de ani, soţia mea era însărcinată deja în 5 luni, deci dacă nu aş fi luat postul, aş fi găsit eu ceva, dar ori intram jumătate în rai, ori găseam eu o casă bună undeva în munţi… Era o ceartă între orchestră şi Karajan şi fiecare încerca să îl supere cumva pe celălalt, ca să zic aşa, şi Karajan avea drept de veto.

Deci membrii orchestrei dau un vot pentru a accepta un nou membru?

Da, cu majoritate normală, ca la Parlament, după care urmează un an sau doi de probă, după care orchestra decide dacă membrul respectiv rămâne în orchestră. Şi e nevoie de două treimi din voturi. Revenind la Karajan, orchestra m-a ales să cânt cu ei, cu un an de probă, însă Karajan a zis că are veto, că vrea să mă asculte şi că poate utiliza dreptul său de veto dacă nu mă place. 

Eu am crezut că după prima audiţie am fost angajat, îmi mai şi dădusem demisia din job-ul pe care l-am avut şi mă pregăteam deja pentru repertoriul orchestrei, când, deodată, mă sună administratorul orchestrei şi îmi zice că „maestrul Karajan vrea să vă asculte pe dumneavoastră!“ 

Am început să studiez Beethoven, Mozart şi aşa mai departe, şi când m-am dus la el, a spus că vrea să asculte „Don Juan“, de Richard Strauss. Eu nu cântasem până atunci piesa aceasta şi a trebuit să o învăţ într-o zi, şi după repetiţia din acea săptămână, orchestra a fost trimisă în sală, ca spectatori, 112 persoane, iar el a rămas la pupitru şi m-a dirijat. Un fel de duo pentru vioară solo şi dirijor. Apoi, cu zâmbetul lui sofisticat a spus „Bine, bine“. Ăsta a fost un moment foarte interesant pentru că în timp ce cântam diverse părţi, orchestra a început să aplaude, ca şi cum ar fi fost pe stadion. Nu că le-ar fi plăcut neapărat cum cântam eu – în orice caz, nu a fost rău, bineînţeles, că altfel nu m-ar fi angajat – însă, puneau o presiune pe Karajan. Erau, într-un fel, două tabere, cum ar veni… Am rămas cu orchestra şi apoi am făcut foarte multe înregistrări în special în ultimii doi-trei ani cât a trăit el. 

Ce părere aveţi despre Festivalul George Enescu? Ştiţi probabil cât s-a chinuit domnul Constantinescu, directorul executiv al festivalului, să aducă Filarmonica din Berlin să concerteze în cadrul festivalului.

Şi eu m-am chinuit!

Petrenko, „o surpriză extraordinară“

Aţi venit în 2015. Cum de aţi revenit în 2019?

În 2015 am avut o experienţă foarte plăcută pentru toţi, şi pentru Festivalul Enescu, şi pentru noi, care nu ne aşteptam. De obicei, în vară se cântă la Salzburg, la Lucerna şi apoi alternativ, Londra, Paris şi în alte părţi… A rămas  o impresie plăcută după participarea din 2015, şi pentru conducere, şi pentru noi. Aşa că am spus că vom reveni la Bucureşti şi vom face de această dată două concerte. Cred că a fost o rezonanţă plăcută, mai ales că au fost concerte diferite…

La finalul concertului a fost un moment extraordinar când doamna Patricia Kopatchinskaja, care s-a născut în Republica Moldova, v-a prezentat pe dumneavoastră în română şi a spus că sunteţi de 35 de ani cu Filarmonica din Berlin şi că sunteţi român. A fost o surpriză extrem de plăcută pentru noi, spectatorii.

Este un semn de apreciere, însă ideea a venit din partea orchestrei. Eu m-am comportat aici corect toată viaţa mea, bolnav, nebolnav, am fost întotdeauna la slujbă şi am cântat la fiecare concert ca şi cum ar fi fost ultimul. Prin faptul că am studiat şi m-am pregătit foarte mult, încă mai pot să cânt foarte bine la vioară. Şi orchestra a spus că este un jubileu, 35 de ani, şi că trebuie să cânt ca solist cu doamna Kopatchinskaja, ceea ce a fost foarte frumos, m-am bucurat. Nici nu am ştiut că au pregătit acest moment: am cântat o singură dată cu doamna Kopatchinskaja între şapte fără zece şi şapte fără cinci.

Cum e cu Kirill Petrenko? 

A fost o surpriză extraordinară la început că a fost ales, a fost o surpriză extraordinară, şi sunt toţi bucuroşi, chiar şi cei care la început nu au fost convinşi. Este un om nemaipomenit, din punct de vedere al tehnicii are o precizie extraordinară, este foarte bine pregătit… Are un stil foarte pozitiv de a discuta cu muzicienii şi fiecare are senzaţia că după fiecare repetiţie, cântă mai bine… Şi la el ai senzaţia tot timpul că nu e rutină, ceea ce la numărul de concerte pe care le are, şi la proiectele în care este implicat, este foarte mult… De fiecare dată e altfel cu el, la fiecare concert are altă mimică… Un dirijor te poate inspira şi poate insufla orchestrei o notă specială pentru fiecare seară. Dacă asculţi Berliner Philharmoniker cu Ceaikovski, cu Simfonia a cincea, spre exemplu, în fiecare seară sună altfel: depinde şi de el, depinde şi de sală, de noi, de public.

Ce sfat le-aţi da tinerilor care doresc să urmeze o carieră muzicală?

Adevărul e ca la instrumentele cu coarde este o muncă uriaşă, de peste 20 de ani: încep la patru-cinci0 ani şi mulţi abia la 28 ajung să intre într-o orchestră. Mulţi visează să ajungă solişti, ceea ce este frumos, însă viaţa e puţin altfel…

A cânta în orchestră înseamnă fiecare trebuie să fie foarte bine pregătit. Îi recomand fiecăruia ca înainte de a ajunge să cânte într-o orchestră, să asculte multe interpretări, să asculte comentariile dirijorilor, să facă muzică de cameră, pentru că acolo eşti confruntat cu opinia altui coleg, iar asta te obligă să te gândeşti la muzică. 

Virtuozitatea este mai puţin importantă acum, ai nevoie acum de cunoaştere de formă de muzică, de culori, ritm, articulaţie. Deci, probleme tehnice pe de o parte, dar pe de altă parte, ceva care nu are de face cu instrumentul. Şi apoi se pun împreună şi devii un muzician bun. 

Doamna Kopatchinskaja, având rădăcini în Republica Moldova, a sugerat că ar putea veni să facă un workshop de două-trei zile cu studenţii din România. Credeţi că am avea şansa să vă implicăm într-un astfel de proiect?

Laurenţiu Dincă: De ce nu? Voi veni cu mare plăcere.