OK! Interviu cu Andrei Gheorghe: „Sunt un dinozaur nervos“
0
„Mie nu îmi place niciodată nimic. Cum să mă întrebi dacă sunt mulţumit?!” Constat, nu fără mulţumire, că „Nu“ a rămas cuvântul pe care omul de radio, dar şi de televiziune îl foloseşte cel mai des.
Andrei Gheorghe şi-a terminat contractele media în Republica Moldova, va semna altele, nu se grăbeşte, cui îi mai pasă? E într-un trening verde, fumează pe terasa vilei sale din Băneasa, înconjurat de linişte, e slab, e obosit, are o falcă umflată, tocmai ce a suferit o intervenţie la stomatolog. Toată viaţa a avut probleme cu dantura. N-ar vrea să mai facă nimic până la sfârşit, ca Seinfeld. Spune că a muncit destul, a creat o generaţie, „Midnight killer“, pe care a învăţat-o să gândească liber şi să se exprime concis. Are patru copii, vorbeşte ca şi cum ar fi adolescent, ca ei, aruncă, din când în când, câteun „like“ sau un „nice“ sau un „funny“, e gamer, se joacă, nu-şi neglijează niciun hobby, e implicat într-un business cu o reţea de centre de dializă, de-acum internaţională, după ce a penetrat şi piaţa bulgară, tocmai pe la Plovdiv. Are datorii de sute de mii de euro, dar şi bani tot pe acolo. Dacă ar trage o linie ar ieşi cam la zero, e şi el de părere că acela care moare cu mai mult de zece mii de dolari în cont n-a prea ştiut viaţă. E convins că s-a ratat ca scriitor. Îi plac cărţile mai mult decât oamenii. Apoi, e clar: chiar el însuşi, Gheorghe, este cel mai bun personaj pe care l-a creat.
Ce mai face Andrei Gheorghe?
Andrei Mulţumesc, bine. Bă, când aud chestia asta mă dor dinţii! Tu ce mai faci?
Nu aşa. Ce mai faci ca om de media?
Şi asta e a doua parte a întrebării care mă enervează. Vezi, noi presupunem că individul nu mai există dacă nu mai apare la televizor.
Tocmai că nu. Mie mi se pare mai bine că nu mai eşti. Ai timp. Hai să zic altfel: cât de mişto e să nu mai fii la televizor?
Asta a fost, aşa, ca un divorţ după un mariaj lung. Relaţia mea cu media a fost cu năbădăi. Ajunsesem în momentul în care nu mai voiam să salut pe nimeni dintre cei pe care îi ştiam. Cât timp s-a întâmplat, însă, a fost senzaţional. Şi a fost şi legată de un anumit context. De-aia se şi schimbă media şi dinozaurii mor: nu se mai adaptează.
Eşti dinozaur?
Sunt un dinozaur nervos. Adevărul e că mă simt ca un T-Rex când mă uit la ăştia care apar acum la televizor. În cinci minute i-aşlăsa în pielea goală. Revenind la generaţia mea de dinozauri: noi am crezut cu străşnicie că schimbăm viaţa, lumea şi România, că suntem parte din povestea asta. Ăia care au luptat împotriva lui Iliescu şi a lui Năstase şi-au schimbat viaţa şi libertatea.
Şi eşti mulţumit unde a ajuns România la 24 de ani de la Revoluţie?
Mie nu îmi place niciodată nimic. Nimic nu mă mulţumeşte, cum să mă întrebi dacă sunt mulţumit?!
Bine: eşti mai puţin nemulţumit de cât te-ai fi aşteptat să fii?
Am două răspunsuri. Le pui tu unul lângă altul şi decizi. Unu: nu, nu, nu şi nu. Nu din multe motive: mă amuză când văd oameni urlând că riscă împotriva dictaturii când nu riscă nimic. Nu-mi place că ne-a dispărut conştiinţa luptei: împotriva cui luptăm noi aici? Ce facem? Unde vrem să ajungem? Voiam să ajungem la o ţară liberă, astăzi statul are dreptul să decidă asupra corpului tău, asupra ocupaţiilor tale din interiorul casei, statul decide ce să consumi, poate să aprobe cu cine faci sau nu sex, şi când ne-am apucat de această mare îmbrânceală nu asta am vrut. Ideea era să reducem statul. Să mărim libertatea. Să scăpăm de întunericul anterior. Şi atunci, da, sunt nemulţumit de uriaşa nonvalorizare care are loc.
Se încarcă comentariile...
