Interviu Leonard Doroftei: „În sala de box am învăţat să nu mai fiu golan“

De prima dată când a intrat într-o sală de box, în copilărie, a simţit că acolo este locul lui

Leonard Doroftei, sportivul care a făcut istorie în boxul românesc, îşi împarte acum timpul între familie şi o şcoală de box pe care a deschis-o lângă Ploieşti, unde ajută copiii nevoiaşi să îşi termine şcoala. Poreclit Moşu’, Doroftei  vorbeşte despre susţinerea necondiţionată a familiei sale şi despre cum l-a disciplinat acest sport, transformându-l într-un profesionist.

Cum te-ai îndreptat către box?

În şcoala primară mă jucam cu prietenii acel joc cu ţevi prin care sufli cornete. După un joc, am câştigat ţeava unui prieten, că aşa era jocul, iar el mi-a propus să merg la o sală de box, a Uzinei 1 Mai, unde mergea şi fratele lui. Când am intrat în sala de box, am simţit că acolo este locul meu şi că am chemare pentru acest sport.

Citiţi şi:

Forbes: Cea de-a doua viaţă  a sportivului român

Doroftei: Bute se luptă la o categorie slabă. Eşti de acord?

Care a fost primul contact cu acest sport?

Mi-a plăcut să mă bat de mic copil, să alerg şi să fac şi altele, în afară să fur, nu că nu aş fi avut îndemânare, dar mi-ar fi fost ruşine de mine. Când am ajuns, însă, în sala de box, am învăţat să respect o regulă şi asta m-a ajutat foarte mult să nu mai fiu golan, ci să fiu un sportiv.

Cum l-ai ales?

Când eram copil, fratele meu m-a înscris la clubul de fotbal al Feroemail crezând că în viitor voi putea avea o carieră de fotbalist. Poate dacă m-ar fi dus înainte de box aş fi ales fotbalul, dar boxul nu îmi dădea pace. La cât am muncit cred că în orice sport aş fi avut rezultate, chiar şi în fotbal. La primul campionat am câştigat primul meu titlu, la al doilea campionat, al doilea titlu, iar atunci mi-am pus semne de întrebare. Dacă la început a fost plăcere, apoi a devenit necesitate. Cu ajutorul boxului am putut să termin şcoala foarte uşor, am făcut rost de bani şi m-am angajat. Iar toate astea m-au ajutat să intru în lotul naţional şi să am rezultate.

De ce nu alt sport?

Pentru că la box nu mi s-au cerut bani pentru cotizaţia anuală, nici nu trebuia să am un echipement specific pentru antrenament şi unul pentru competiţie. Iar dacă îi băteai pe alţii în timpul antrenamentului primeai şi o ciocolată, ori eu plecam acasă cu buzunarul plin de ciocolată.

Cum te-ai simţit când ai devenit campion mondial?

După o muncă de patru ani până la epuizare maximă am ajuns să am un tiltu mondial. Am fost şi bun dar şi norocos că am avut această şansă. Nu m-a interesat cum sunt privit pentru că i-am respectat pe cei din jur şi ei m-au respectat pe mine. Înainte de acest titlu mondial aveam o carieră completă de boxer.

Cum ţi-a influenţat asta viaţa?

Tilul de campion mondial la profesionişti pe care l-am câştigat m-a ajutat financiar. Dacă până atunci am strâns medalii şi cupe, abia atunci am început să strâng şi bani.

Care este cel mai disputat meci al carierei?

Cele mai disputate meciuri sunt cele la titlurile mondiale, dar nu pot spune de unul anume că ar fi cel mai disputat.

Cum ai trecut de la boxul amator la cel profesionist?

Boxul pentru mine a fost o curiozitate. Când eşti curios şi ai şi puţină nebunie ajungi la profesionişti. A fost şi greu pentru că antrenamentele sunt foarte dificile, de zeci de minute cu intestitate maximă, iar la final aveam o senzaţie de vomă. Asta înseamnă o bună pregătire fizică, o muncă titanică.

Cât de mult contează antrenamentul mental?

Nu cred în antrenamentul mental. Puterea psihică vine din cât de bine eşti pregătit fizic şi dacă „eşti bazat". Când nu m-am simţit pregătit complet nu am luptat, trebuia să fiu sigur că pot face faţă adversarului şi pentru asta trebuia să am pregătire fizică.

Ce te-a ajutat să te concentrezi în momentele cele mai dificile?

Dorinţa de a lupta, de a câştiga. Nu întotdeauna câştigi, dar este important şi cum ieşi de pe ring, să nu fii sac de box pentru adversar.

Cum a acceptat familia pasiunea asta?

Soţia mea a fost antrenorul sufletului meu. Mergea cu mine la antrenamente, vedea cum mă lupt şi cum mă antrenez şi atunci nu avea cum să-i fie teamă pentru mine. Emoţii avea la competiţii, pentru că mă iubeşte, dar era încrezătoare în mine şi când ea a fost lângă mine s-a văzut, am câştigat meciurile. Ea ştie cât de mult iubesc acest sport şi nu mi-a cerut niciodată să renunţ, dar nici eu nu-i dădeam nicio posibilitate să se îndoiască de mine în box, mergeam din succes în succes.

Ziarele americane au titrat că a apărut un nou Rocky Balboa. Când ai citit ce ai simţit?

Eram cu familia mea şi mi-au adus ziarul cei de la Interbox. Prima zi n-am văzut articolul prea bine, nici a doua, abia a treia zi am început să-l văd puţin cu ochiul drept. A fost o satisfacţie enormă să scrie un ziar american despre mine şi mai ales că era de bine.

Ce hobby-uri ai?

Îmi place foarte mult să călătoresc, plec cu copiii în vacanţă cel puţin o dată pe an. Când eram în Canada mergeam în insule, Există o destinaţie în care nu am ajuns şi visez să ajung: Hawai.

Cum îţi petreci timpul liber?

Nu prea mai am timp liber. De obicei mă împart între familie şi pub-ul pe care îl am. Am făcut şi o şcoală de box unde vin copiii să-şi termine şcoala. Apoi ei pot continua să facă box cu mine sau să facă altceva. Sunt copii fără posibilităţi materiale, pe care îi trimit antrenorii de la cluburile din ţară şi noi îi ajutăm. Sunt mulţi copii care promit, au talent şi pot ajunge departe dacă se ţin de acest sport...

"Soţia mea a fost antrenorul sufletului meu. Mergea cu mine la antrenamente, vedea cum mă lupt şi cum mă antrenez."

„Dascălii mă băteau ca să-mi fac temele"

O lovitură decisivă care i-a adus lui Doroftei titlul de campion mondial profesionist în 2002, în faţa argentinianului Raul Balbi  Foto: Reuters

În copilările, sportivului  îi plăcea mai mult să se joace decât să înveţe.

Cum îţi petreci timpul cu familia?

Ne plimbăm, megem la teatru foarte des, ne plac piesele de la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti, mai ales că aici cântă şi prietenul meu Iordăchioae, mergem la film, la spectacole. Familia este cea mai mare prioritate a mea şi îi acord cât de mult timp pot.

Îţi îndrumi băieţii către box?

Îi încurajez spre sport în general. Băiatul meu cel mare face hochei, înot, karate şi box cu mine. Cel mic face şi el box, deşi este mai preocupat de calculator. Cel mai mult îmi îndrum copiii către şcoală, le spun să citească, să-şi facă lecţiile, să colecţioneze cărţi, reviste. Le-am luat toată colecţia Jules Verne dar şi alte colecţii care au apărut.

Ce îţi mai place să faci?

Să am grijă de pub, iar clienţii mei să plece din el fericiţi, zâmbind. Îmi place ceea ce fac, chiar dacă o zi de muncă la mine se termină la 12 noaptea, sau poate şi mai târziu, dacă apare ceva urgent de rezolvat.

Ce planuri ai?

Planuri sunt. Profesional îmi doresc să pot ajuta copiii de la sala mea de box să-şi facă un drum în viaţă, aşa cum am reuşit eu. Ei sunt foarte încântaţi pentru că au ce vedea, au din ce învăţa şi dacă nu le-ar fi plăcut boxul nu ar fi stat la sală. Copiii mei oricum vor avea tot sprijinul să se realizeze, dar aş vrea să îi pot ajuta şi pe aceşti tineri de la şcoala de box.

Aceşti copii îţi amintesc de copilărie? Cum erai pe atunci?

Eram plin de viaţă, mi-a plăcut să alerg, să mă bat. O zi începea la ora 11.00-12.00 când mă trezeam, plecam la şcoală, îmi luam ghiozdanul, dacă îl găseam, că nu ştiam niciodată pe unde l-am pus, mă întorceam seara, aruncam ghiozdanul şi mă duceam afară, la joacă. Din nefericire am avut un învăţător care mă bătea de la începutul orelor, până la sfârşit. Cu dirigintele a fost aceeaşi poveste, încercau să mă educe, să mă determine să-mi fac temele. Într-o zi dirigintele a fost numit directorul şcolii şi atunci m-a făcut responsabil cu disciplina pe şcoală. A fost prima mea funcţie cu responsabilitate, iar asta m-a schimbat, m-a liniştit.

Unde ai copilărit?

Am copilărit în cartierul Dorobanţi, undeva la periferia Ploieştiului, loc care reprezenta Raiul pe Pământ în copilăria mea. Pe stradă eram foarte mulţi copii şi nu era deloc greu să găseşti, la orice oră, prieteni de joacă.

De-a ce te jucai?

Hoţii şi vardiştii, pititea, fotbal, leapşa, lapte gros, bâza, dar şi altele. Aveam o gaşcă de cartier, iar pe strada pe care am locuit eu erau foarte mulţi copii de vârsta mea.

Cum te înţelegeai cu părinţii?

La şase ani tata a murit şi am rămas doar cu mama. Mai am un frate şi o soră dar sunt mult mai mari decât mine şi nu aveam mult contact cu ei. Mama eram mai tot timpul plecată la muncă, aşa că programul zilnic mi-l făceam eu singur şi de cele mai multe ori alegeam să mă joc, afară.

Ce visai să devii?

Visam să mă fac copil. Nu am avut vise, nu mă gândeam ce o să devin, îmi plăcea viaţa pe care o aveam. 

Carte de vizită

-Leonard Doroftei s-a născut pe 10 aprilie 1970, la Ploieşti.

-A început să practice boxul la vârsta de 14 ani.

-Între 1986 şi 1988 a cucerit în fiecare an titlul naţional la juniori.

-A obţinut cinci titluri naţionale la seniori în 1992, 1993, 1994, 1996 şi 1997.

-A câştigat medalii de bronz la Jocurile Olimpice de la Barcelona în 1992 şi la Atlanta în 1996.

-A fost campion mondial în 1995 şi campion european în 1996 şi 1997.

-În 1997 a devenit boxer profesionist la clubul canadian Interbox.

-Pe 5 ianuarie 2002 a cucerit titlul de campion mondial profesionist la categoria semiuşoară a versiunii WBA, învingându-l pe Raul Horacio Balbi.

-Pe 31 mai 2002, la Bucureşti, Doroftei a luptat şi l-a învins din nou pe Balbi.

-Palmaresul său la amatori este de 239 de victorii şi  doar 15 înfrângeri.

Amintiri din copilărie

Doroftei (primul din stânga jos), la 15 ani, alături ce colegi