INTERVIU Toni Şeicărescu: „În meseria asta avem duşmani pe viaţă“
0
Toni Şeicărescu, urmaşul lui Cristi Minculescu în trupa Iris, vorbeşte despre dificultăţile şi provocările unui nou început alături de celebra formaţie şi îşi face bilanţul carierei, din momentul în care a luat în braţe prima chitară şi până astăzi.
Pentru unii, succesul este o chestiune de noroc, dar nu şi pentru Toni Şeicărescu. Noul solist al trupei Iris mizează pe onestitate, muncă şi credinţa în Dumnezeu pentru a face performanţă muzicală şi îşi asumă riscul unui nou drum, acum, la 45 de ani. Criticat că a trecut de la o formaţie la alta şi aplaudat pentru curajul de a-l înlocui pe Cristi Minculescu, artistul reuşeşte, totuşi, să-şi păstreze zâmbetul pe buze.
Resimţind presiunea de a se ridica la nivelul trupei rock numărul unu din România, interpretul spune că greul a trecut, însă recunoaşte că publicul nu s-a obişnuit uşor cu noua componenţă Iris. În spatele prezentului există însă o carieră de aproape trei decenii. Sunt deceniile de căutări, drumuri, plecări şi reveniri, schimbări menite să-i contureze adevărata identitate de artist.
„Weekend Adevărul “: Cum a fost debutul în formaţia Iris?
Toni Şeicărescu: În momentul în care am acceptat să vin la Iris, nu mi-am dat seama la ce mă înham. Când s-a anunţat oficial că trupa are un nou solist şi că vestitul Cristian Minculescu va părăsi formaţia, de-abia atunci am realizat în ce m-am băgat (râde). A fost o presiune fantastică: timp de câteva zile nu am putut să fac nimic altceva decât să stau în casă. Nici măcar nu am mai putut să răspund, telefonul se înroşise. Cu greu am reuşit să mă liniştesc şi să ies din starea respectivă, apoi să mă pot apuca să învăţ piesele pe care le aveam de învăţat. Mi-aduc aminte că, timp de o săptămână după acele trei zile, mă uitam pe versuri şi nu puteam să înmagazinez nimic, mă gândeam ce ar trebui să fac ca să fiu la nivelul la care mă înhămasem.
Au existat presiuni ca să vă ridicaţi la standardele Iris, formaţia-emblemă a rockului românesc?
Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin muncă şi fără să mă uit în stânga şi în dreapta, să văd ce se întâmplă, eu cred că am câştigat bătălia. Dar această bătălie mai are nişte mici bătălii şi vor fi multe. Consider că important este să am conştiinţa împăcată că eu am făcut tot ce am putut mai bine.
Cum au reacţionat fanii la această schimbare, cum aţi fost primit?
Comunicarea pe internet le-a lăsat tuturor posibilitatea să-şi expună părerea, dar asta se întâmpla şi în trecut. Orice om, atunci când se producea o schimbare într-o formaţie, rămânea sau nu rămânea fan. Oamenii vor avea întotdeauna păreri, iar noi le respectăm. Vor fi şi păreri contra, dar vrem să le spunem celor care sunt contra că Iris merge înainte. Normal ar fi ca oamenii să fie pozitivi şi, în momentul în care nu le place, să facă aşa cum fac şi cu televizorul: să schimbe postul.
Să înţeleg că aţi fost contestat?
Eu sunt o fire mai sensibilă şi anumite lucruri pot să distrugă ceva în mine. Am învăţat să trec peste lucrul ăsta şi mă rog de fiecare dată să nu fie ceva care să mă „arunce“ înapoi, pentru că sunt anumite lucruri care-l pot „arunca“ înapoi pe orice om. Cum ar fi răutatea altor oameni... Sunt anumite persoane în România şi în showbiz care-ţi pot face foarte mult rău pentru că au abilitate, au influenţă, folosesc tot felul de arme şi lucrul ăsta, de fapt, nu este numai la nivel de muzică. În muzică, sunt unii care încearcă să rămână numai ei pe piaţă şi, ca să-i înlăture pe toţi ceilalţi, folosesc o strategie diavolească. În meseria asta avem nişte duşmani pe viaţă.
La un moment dat, s-a scris că aţi lucrat ca taximetrist. Este adevărat?
Asta este o minciună ordinară. Ziarul care a scris că am fost taximetrist ar trebui să ştie că în ultimii patru ani am cântat cu Direcţia 5 şi am avut atâtea concerte încât nu aş fi avut timp de aşa ceva. Cel care a scris lucrul ăsta ar trebui să dovedească.
Revenind la muzică, cum v-aţi descoperit pasiunea?
În ’81 mi-am cumpărat o chitară şi, încet-încet, am învăţat să cânt, chiar dacă nu înţelegeam eu prea bine despre ce e vorba (râde). Părinţii mi-au spus că nu are rost să continui cu muzica pentru că ei nu credeau în treaba asta. Apoi, ţin minte că prin ’82-’83 frecventam un loc în care se cânta muzică rock, într-un beci. Erau nişte oameni care visau să ajungă precum Iris, au văzut că vin acolo, mie îmi plăcea să bat şi toba, şi mi-au zis: „Băi, decât să baţi toba, ia cântă cu vocea, că avem nevoie de un solist vocal“. Şi aşa am început cariera de solist vocal. Eu nu-mi dădeam seama ce valoare am, dar lor le-a plăcut foarte mult şi am continuat aşa, în formaţia Sprint.
Ce s-a întâmplat apoi?
Ulterior, Sprint a fuzionat cu trupa Demos şi ne-am numit în continuare Demos. Ei erau un pic mai evoluaţi, o formaţie foarte bună, dar nu aveau solist vocal, încercau când cu unul, când cu altul şi, deodată, au constatat că e o mare achiziţie, că au găsit pe cineva potrivit şi talentat, după cum s-au
exprimat. Acela am fost eu şi aşa am ajuns să cânt cu Demos o perioadă destul de lungă de timp. Practic, formaţia cu care mi-a crescut nivelul a fost Demos, în ’85, ’86 şi ’87.
Atunci când am simţit că nu-mi găsesc locul undeva sau am simţit că nu mă inspiră viitorul unei colaborări, am schimbat. Motivele mele au fost solide. Deciziile au fost luate după un timp în care am luat firul şi l-am despicat în patru, n-au fost nişte lucruri fără semnificaţii.
Ce amintiri aveţi din acea perioadă?
Erau festivaluri rock în toată ţara şi mă duceam cu Demos la toate: câştigam premii, dădeam recitaluri, ajunsesem la un moment dat cap de afiş. Mi-aduc aminte, la Târgu-Mureş, vreo doi ani şi jumătate am cântat ca şi cap de afiş, iar în ’89 Paul Popi şi Dorian Ciubuc, care lucrau în echipa Roşu şi Negru, i-au atras atenţia lui Liviu Tudan şi aşa am fost chemat să cânt la Roşu şi Negru.
Cum a fost trecerea la o nouă trupă?
Tatăl meu a fost cel mai fericit când am ajuns la Roşu şi Negru, fiind un grup prin care au trecut aproape toţi muzicienii de calitate. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu Liviu Tudan, care mi-a spus: „Să ştii că eşti singurul om care a fost acceptat pe post de solist vocal la noi“. Dar am avut ghinionul să fiu chemat în armată exact în momentul în care trebuia să mă duc să cânt cu trupa, pentru că, imediat după Revoluţie, am fost în primul ciclu care a prins un an de armată.
Şi cum a rămas cu Roşu şi Negru?
Am terminat armata la sfârşitul lui august, în ’90, şi am început repetiţiile cu Roşu şi Negru. Am concertat câţiva ani, iar în 1992 am fost întrebat dacă vreau să cânt în Direcţia 5. Îmi pare rău să o spun, dar, muzical vorbind, la vremea aia situaţia din ţară nu era roz: lucrurile se schimbau şi oamenii nu mai aveau timp ca să vină la concerte, aveau alte preocupări, nu mai aveau entuziasm. Cum mie mi s-a părut mai firesc să mă duc într-o formaţie în care să-mi găsesc identitatea, m-am dus la Direcţia 5, unde, într-un an şi jumătate, am scos trei albume de muzică şi un al patrulea care nu s-a mai editat.
Dar nu aţi rămas la Direcţia 5.
În 1994 mi-am făcut o altă trupă cu care aveam gânduri mari. Era o formaţie alături de care am pornit de la zero, dar în momentul în care am vrut să scoatem un disc în România, a venit un prieten foarte bun de-al nostru, Mihai Coman, şi ne-a propus să plecăm în Olanda. Grupul alături de care el avea spectacole în Olanda se destrămase, aşa că ne-a luat pe toţi la pachet, el fiind cel care coordona lucrurile.
Cum a fost experienţa în Olanda?
Am cântat aproximativ doi ani şi jumătate-trei. Am avut foarte mare succes, cântam şi în bazele militare englezeşti, canadiene, în toată Olanda, în Belgia, Germania. Am demonstrat că românii pot cânta mai bine decât englezii pentru că de foarte multe ori cântam la petreceri de englezi şi de americani, şi veneau oamenii la noi şi ne felicitau mai mult decât pe ei.
Cum era publicul occidental?
Publicul din Vest era mult mai educat decât în România. Erau spontani, era o altă efervescenţă, le plăcea şi se manifestau imediat. Publicul din România era mai reţinut, se lăsa cucerit mai greu, era mofturos, avea o altă trăire, era o stare de lucruri care se împământenise, asta era povara pe care ei au purtat-o de pe vremea regimului comunist, nu au avut acces cu toţii să vadă ce se întâmplă în străinătate. În Vest, oamenii erau naturali şi mult mai pozitivi.
Sunt anumite persoane în România şi în showbiz care-ţi pot face foarte mult rău pentru că au abilitate, au influenţă, folosesc tot felul de arme. Unii încearcă să rămână numai ei pe piaţă şi, ca să-i înlăture pe toţi ceilalţi, folosesc o strategie diavolească.
Astăzi, publicul s-a schimbat?
Acum nu s-a schimbat publicul, dar există un anumit segment care are o cultură. Publicul există şi în funcţie de cum se mediatizează lucrurile. În România, trupele sunt mediatizate mult mai firav, în Occident toţi au rolul lor bine determinat. Acolo, o echipă creează staruri şi ajută o formaţie cu potenţial să ajungă undeva, oamenii au un rol foarte clar. Aici, în România, tu trebuie să-ţi faci loc. Orice trupă trebuie să-şi facă loc singură şi este foarte greu, nu există o industrie, cum există afară.
Aţi stat o perioadă în Olanda. Cum a fost întoarcerea în ţară?
M-am stabilit în Olanda, am cunoscut o fată, am stat cu ea o aproximativ doi ani, timp în care am mai şi cântat, iar după această perioadă am venit în România şi am mai scos un disc cu Direcţia 5. Discul, în momentul în care s-a terminat de înregistrat, i-a fost oferit cadou lui Cristi Enache (actualul solist Direcţia 5 – n.r.). A urmat o perioadă... Dar nu vorbesc despre asta... M-am retras, cântam la petreceri, iar în 2005, prin august, a trebuit să mă scutur de praf şi să mă duc la formaţia Krypton. Am scos un album cu ei, iar în 2008 am încetat colaborarea în luna august şi m-am reîntors în Direcţia 5, unde am cântat în ultimii patru ani.
Unii ar putea spune că au fost multe schimbări, de la o formaţie la alta. Care a fost, de fapt, situaţia?
Vreau să clarific. Am văzut că unii oameni mă consideră schimbător, dar în România foarte mulţi instrumentişti şi chiar formaţii mai mari au trecut prin schimbări. S-au schimbat oameni, se întâmplă. Într-adevăr, secretul unei reuşite este să rămâi cât mai mult timp într-o formulă care să nu se schimbe, dar lucrul ăsta nu se poate întotdeauna. Personal, atunci când am simţit că nu-mi găsesc locul undeva sau am simţit că nu mă inspiră viitorul unei colaborări, am schimbat. Nu ştiu cât de bine este privit lucrul ăsta, dar motivele mele au fost solide. Deciziile au fost luate după un timp în care am luat firul şi l-am despicat în patru, n-au fost nişte lucruri fără semnificaţii.
Lumea întreabă de viaţa dumneavoastră personală. Sunteţi căsătorit?
Nu vreau să-mi etalez viaţa personală. Sunt tot felul de fetişcane care îşi expun viaţa personală, dar eu consider că e de prost-gust lucrul. Ăsta e un lucru de care sunt interesate gospodinele. Viaţa personală este ceva sfânt.
Nelu Dumitrescu: „Toni este un nebun, în sensul bun“
Bateristul şi liderul Iris, Nelu Dumitrescu, vorbeşte despre relaţia cu noul membru al formaţiei, Toni Şeicărescu, şi analizează modul în care publicul a reacţionat la schimbare. Fondatorul trupei consideră că acest lucru va fi posibil în anumite condiţii. „E greu să spui: «Gata, de acum, Toni e noul solist!». Până când publicul se va obişnui cu vocea lui, mai durează, dar oamenii au pretenţii de la noi pentru că în ultimii ani ne-am prăfuit un pic“, spune bateristul, care aspiră ca, odată cu noua formulă, să transmită şi un mesaj mai puternic.
Iris, la finalul unui concert din Buzău. FOTO Arhivă Iris
„Formaţia era un pic blazată; până să vină Toni îi lipsea forţa. Acum, publicul are pretenţii de la noi, pentru că suntem trupa de rock a acestei ţări. Oamenii îşi doresc să fim mult mai agresivi, mai vioi, cu mult mai multă energie“, explică artistul. Această energie va fi transpusă pe albumul pe care îl vor lansa în toamna anului 2013: „Noul material va fi mai dur, după cum îşi doresc fanii“.
Schimbarea se datorează şi solistului. „Toni îşi doreşte să facă aşa ceva pentru că îi place. Adică este un nebun, un nebun în sensul bun al cuvântului, pentru că un altul, după Cristi, nu s-ar fi aruncat aşa, cu capul înainte“, apreciază toboşarul. Dumitrescu este de părere că publicul pare să primescă bine schimbarea.
„Buzoienii sunt foarte mândri de Toni: au venit la el, l-au felicitat, dar astea sunt lucruri care nu se văd. Ne bucurăm că ne-am ales solistul, este un băiat mare, are un suflet bun. El s-a integrat foarte bine în grupul nostru şi aici mă refer la casa de discuri Cat Music, la regizorul Costi Rădoacă, producătorul muzical Mihai Alexandru şi impresarul, Cosmin Nicoară. Avem o echipă micuţă, dar cu oameni corecţi, care ştiu să-şi facă meseria“.
Mai presus de relaţia profesională, pe ei îi uneşte prietenia din spatele scenei. „Dacă Toni a avut vreodată nevoie de bani, l-am ajutat, el are un suflet mare. Când ne întâlnim mai facem grătare, el este specialist în grătare“, dezvăluie bateristul.
În ceea ce priveşte viitorul, veteranul trupei are convingerea că totul va fi bine: „Formaţia Iris va rămâne o trupă puternică, va rămâne naţionala de rock a României şi va avea în continuare ceva de spus în muzica românească“.
Se încarcă comentariile...
