INTERVIU Grigore Leşe: „Oamenii în România cântă după mintea mea, nu mai ştiu să schimbe. Când imiţi nu poţi fi mare“ VIDEO
0
Grigore Leşe (63 de ani) a povestit la Adevărul Live cum îşi aminteşte iernile de odinioară şi a explicat ce mai înseamnă astăzi tradiţiile şi autenticitatea în România.
„Adevărul“: Provestiţi-ne o amintire dintr-o iarnă care v-a rămas întipărită în minte. Pentru că aţi avut şansa să trăiţi iernile acelea adevărate.
Grigore Leşe: Întotdeauna, când vreau să ştiu cum am fost copil, o întreb pe mama: „Mamă, dumneata cum ai fost când ai fost mică?“. Şi atunci aflu adevărul despre mine. Umblu la colindat de 60 de ani. Când eram de 3 ani nu colindam, umblam de la o casă la alta şi mă ducea de mână străbunicul meu Grigore. Iernile erau extraordinare. Îmi povestea mama că atunci când m-a făcut pe mine, omătul era până în brâu, în 20 februarie. Şi întotdeauna zic: „Mamă, cum am fost eu când am fost mic?“. Şi ea zice: „Vai de mine, ştii cum, erai spiriduş, nici în leagăn nu stăteai liniştit. Te legam în legăn, era frig şi scoteai picioarele. Toată noaptea trebuia să stau lângă tine să te învelesc. De sărbători şi în seara de Crăciun te lăsam cu străbunicul.“ El avea o pipă, fuma şi adormea pe leagăn. Noi umblam la colindat, îmi povestea mama, şi când veneam, găseam scumul şi cărbunele picate pe leagăn. Vedea cum ieşea fum din leagăn. Şi zicea: «Vai, moşule, tu oi aprinde copilul!»“. Aşa a început povestea lui Grigore Leşe în lumea asta. Grigore Leşe este o lume în lume.
Este un noroc copilăria la ţară?
Iernile erau de poveste. Oricine poate povesti despre copilărie, dar parcă poveştile cu Grigore Leşe sunt altfel. Era o altă Românie, vorbim de anii 1954. Tata îmi povestea despre Regele Mihai, dacă tot suntem în povestea asta şi am fost în doliu. Îmi spunea cum s-au întâlnit la Bizuşa. Îmi zicea: „Au trecut anii şi când a venit în ʹ90 m-am dus la el l-am întrebat dacă îşi aduce aminte când ne-am întâlnit.“
Tatăl a fost monarhist?
Nu exista aşa ceva. Oamenii ştiau că trebuie să trăiască în rânduială şi să-şi facă datoria. Se duceau la lucru şi aveau de toate. Prin anii ʹ60 era liberalismul acela, oamenii trăiau bine. Prin ʹ70 s-au stricat lucrurile în România. Întotdeauna când mă duc prin ţară şi mă întâlnesc cu oameni, îi întreb cum îi lumea. Unii zic că aşa de bine cum e acuma nu a fost de când îi lumea şi pământul. „Îs liber, am grădina şi animalele mele şi eu trăiesc după urma lor. Cum să nu fie bine?“ .
Dar, cu toate acestea, există foarte multă sărăcie în România...
Este multă sărăcie, dar sărăcia şi-o fac şi oamenii. Sunt frustraţi. Oamenii care nu sunt iubiţi şi nu au bani sunt frustraţi. Pai eu îs de vină că nu sunt iubiţi şi că nu au bani? Lumea asta aşa-i făcută, trebuie să fie într-o rânduială. Adică trebuie să fii responsabil pentru ce faci. Eu mă întreb: De ce ai venit tu pe lume, măi Leşe, ce poţi face tu cel mai bine? Şi mi-am ales drumul cu muzica. Trebuie să fii din povestea asta. Nu poţi să fii muzician dacă nu eşti făcut pentru asta, nu poţi deveni om de afaceri dacă nu vii din afaceri.
Nici dacă lucrezi foarte mult?
Şi dacă munceşti, nu întotdeauna rezultatele sunt sclipitoare dacă nu eşti din poveste. Din ce poveste vine Grigore Leşe cu horitul? Mama mea a fost una dintre cele mai mari cântăreţe din satul Fânaţe. Când horea mama răsunau hotarele, eu de la mama am glasul moştenit. Ştiţi ce o zis către mine când m-am însurat? „Măi Grigore, te-ai însurat. Noi nu am fost pregătiţi pentru nunta asta, nu prea am bani. Dar ţi-am dat şi eu ceva, măi Grigore, ţi-am dat glasul. Pentru că eu numai atât am avut.“ Şi cu glasul acesta, eu îmi duc viaţa.
FOTO Eduard Enea
Spuneaţi că de 60 de ani colindaţi, ce vă motivează să faceţi toate aceste lucruri?
Mi-am asumat asta. Trebuie să-ţi asumi ceva, să fii responsabil, să ai conştiinţă. Nu poţi avea performanţă dacă nu ai conştiinţă. Ce am câştigat eu în anii ʹ90, ce mulţi nu au înţeles? Am câştigat libertatea de a gândi.
Dar şi în comunism aveaţi această libertate de a gândi.
Nu puteam cânta orice. Nu puteam spune orice în comunism. Ispitele au fost multe.
Aţi fost membru de partid?
Nu, n-am fost. Pe mine m-au prins anii ʹ76 când eram profesor la Lăpuş, într-o comună de munte, unde lucram cu copiii. Sigur, or venit la mine poliţie, să se intereseze de mine. Au încercat să mă declare informator. Nu au reuşit.
Au încercat să vă racoleze?
Sigur, mi-am văzut dosarul. M-au turnat unii că umblu noaptea, eu aveam viaţa mea. Eu nu am acceptat. La mine pe dosar scrie: necorespunzător pentru informator. Când mi-am văzut dosarul am zis: uite de ce am avut eu anumite alunecări în viaţă, pentru că trebuia să scap de pacostea asta şi am scăpat.
Aţi scris o carte despre dumneavostră, „Acum ştiu cine sunt“. Când v-aţi dat seama cine sunteţi cu adevărat?
Ştiţi de ce ştiu cine sunt? Pentru că prea mult m-am risipit ca să nu ştiu cine sunt. Nu mai am regrete că m-am risipit, dar pentru a cunoaşte oamenii trebuie să stai cu ei. Să bei cu ei, să stai nopţile, să stai cu puşcăriaşi, cu romi, cu tot felul de oameni, pentru că acolo e viaţa. Toţi scriitorii au câte o poveste, altfel n-ar putea scrie. Unii stau deoparte şi citesc. Nu e de ajuns. Trebuie să împlineşti ce faci. Eu trebuie să împlinesc cântecul şi după ce împlinesc trebuie să scriu. Am o problemă cu oamenii de scris. Cu muzicologii, de exemplu, ei scriu, dar nu împlinesc. Întotdeauna când mă duc la doctorate ridic mâna şi spun „să cânte îndrumătorul de doctorat.“ Nu ştiu. În România trebuie să se treacă la lucruri concrete, practice. Cum să vorbesc eu despre muzică dacă nu cânt? Eu n-am pus condiţia să se cânte tradiţional, atenţie, Grigore Leşe vine din şcoala academică. Eu am moştenit glasul de la mama şi apoi m-am dus la şcoală. Nu ştiu dacă şcoala m-a învăţat să horesc. Când m-am dus la Academia de Muzică a trebuit să-l învăţ şi să-l împlinesc pe Bach. Dar eu mi-am dat doctoratul pe muzici tradiţionale, că aici m-am potrivit cel mai bine. Nu mă poate obliga nimeni să rămân în mediul academic. Cânt Mozart, dar pe inimă am muzica de la mama. Dar eu niciodată în Academie nu m-am arătat că poti hori cu glasul. Pentru că dacă mă arătam, nu mai erau corecţi până la capăt cu mine, ziceau „Ăsta cântă“. Şi atunci i-am obligat să se ocupe de mine şi când am terminat am zis „Vreau să cânt şi eu ce am pe inima mea“, mi-au zis: „dar Grigore, nu ne-ai cântat până acum“ – „Nu m-am arătat, că mama m-a învăţat că nu-i bine să-ţi arăţi toţi dinţii“. Nici prin cântat încă nu m-am arătat până în capăt şi am 63 de ani.
FOTO Eduard Enea
În România, trebuie puse lucrurile la punct. Sunt prea mulţi artişti care se dau ce nu sunt. Dacă mă plimb pe Bulevardul Magheru mă sperii de afişele pe care le văd, e prea mult. Trebuie să avem o disciplină. Nu ne-ar strica puţin ştaif european, cum spune Pleşu. E prea mult zgomot. Agresăm cerul. De sărbători nu mai ştim să intrăm în rânduială. Sărbătoarea, spune Irina Nicolau, trebuie să fie timp bun, loc curat şi suflet primenit. De la Sfântul Nicolae până la Crăciun se zice că se deschid cerurile. Colinda nu înseamnă să agresăm toate difuzoarele din toate magazinele. E obositor. Şi în seara de Crăciun, când aş vrea să acaparez energie pozitivă a cerului, nu mai vine nimeni. De prin noiembrie colindăm. Colinda se deschide de Sfântul Nicolae, când se fac cetele. Colinda înseamnă ceată, nu femei, nici copii. Colinda este un obicei bărbătesc. Dacă eu mă duc acum în Ţara Făgăraşului, găsesc cete de feciori. Ei reprezintă autoritatea comunităţii.
Acolo s-au păstrat tradiţiile?
Peste tot s-au păstrat tradiţiile. Se colindă mai bine ca înainte de ʹ89. Se vorbeşte prea mult de tradiţie fără să se ştie ce este aceasta, se vorbeşte mult despre muzicile oralităţii. Nu trebuie să vorbim atât. Noi trebuie să trăim clipa. Noi nu mai putem trăi după concepţia lui Rebreanu, că ţăranul este începutul şi sfârşitul. Nu există aşa ceva. Am cântat în Japonia, în India, sunt umblat. Culturile astea vin de acolo şi noi preluăm structurile arhetipale. Cum am spus de atâtea ori, noi nu suntem buricul pământului. Să dea Dumnezeu, într-o bună zi. Deocamdată mâncăm, ne îmbrăcăm şi învăţăm cam după Occident. Vai de mine ce fac oamenii ăştia cu tradiţia! Trebuie să ne îmbrăcăm în ii. E prea mult. Mi-am făcut ordine prin casă de sărbători şi am găsit pe acolo tricolorul, primesc când merg la spectacole. Mi-l pun în piept. Am stat aşa şi m-am gândit: unde găsesc loc tricolorului în casă, unde trebuie să fie? În inimă. Şi să nu-l arăt, e trăirea mea.
Nu vă place să cântaţi „Noi suntem români“?
Este cea mai penibilă melodie pe care am auzit-o vreodată în România. E ca şi când ar cânta turcii „noi suntem turci“. Aveţi în faţă omul care a dirijat un cor de 108 bărbaţi, cu cântece patriotice adevărate. Ştie România asta? Oamenii în România cântă după mintea mea. Punct. Oricând demonstrez. Ei nu mai ştiu să schimbe. Toate schimbările pe care le faci în viaţă, trebuie să fie schimbarea înălţătoare, să ai intuiţie, să ai sensibilitate, să ai idei. Sunt imitatori. Când imiţi nu poţi fi mare. Când cineva se îmbracă după mine, eu nu mai port haina aia. Îmi place să nu mă repet. Încerc să fiu altfel, să spun o poveste dar cu alte cuvinte.
Poate oamenii vă consideră un model.
Dacă se îmbracă, trebuie să respecte modelul. Ei tot timpul adaugă câte ceva. Cânt un text, ei schimbă un cuvânt. De exemplu, „mamă inima mi-e arsă de când am plecat de acasă“, ei zic „mamă inima mi-e arsă, nu-mi dă pace inima“. Smintelile acestea nu sunt bune. Ce înseamnă să fii artist: să fii ingenios şi să prezinţi măiestrit. Eu mi-am pus întrebarea ce pot aduce de acolo: glasul.
Dar unele lucruri trebuie lăsate în vatra satului.
Da, ştiţi când s-a distrus căluşul? Când s-a dus la Londra şi l-a prezentat Constantin Brăiloiu. Când vreau să văd Himalaya, mă duc acolo, când vreau să văd cascada Niagara, mă duc s-o văd, nu dau drumul la televizor. Când vreau să cunosc Căluşul, trebuie să vin de Rusalii în comunitate.
Dar englezii nu ştiu despre Căluş.
Ba ştiu, sunt informaţi. Mai ales în ziua de astăzi. Avem tehnologia, trăim în altă lume, aveam un alt ritm. Eu când vreau să-i văd pe toţi cum cântă dau pe Youtube şi văd toate inepţiile lor. Stau cu creionul, studiez şi fac un comentariu.
Pe Facebook staţi?
Dar cum să nu? Am de toate, am iPhone. Eu sunt cu pălărie, dar ce credeţi că umblu cu un tractor pe aici?
Ce vă place să mâncaţi de sărbători?
Orice. Mănânc slană, se taie porcul. Eu când eram mic, când se tăia porcul plângeam în casă, îmi era milă de el. După ce îl tăiau, îl acopereau cu paie şi mă luau din casă şi mă puneau călare pe porc. Puneau porcul cu capul spre răsărit, cum se pune mortul, e un adevărat ritual. Îl pârjoleau, apoi venea mama cu ligheanul şi zicea: „Taie-mi capul şi picioarele că trebuie să fac de pomană“. Se făceau răcituri şi se dădeau de pomană, ofrandă pentru morţi. Se spune că de Crăciun, când stăm la masă, sufletele morţilor sunt cu noi. Este un obicei în Lăpuş să se lege masa cu o aţă de jur-împrejur.
Emisiunea integrală o puteţi urmări mai jos.
Se încarcă comentariile...
