INTERVIU Dana Dorian: „România acum e şchioapă, nu e o ţară în care să ai curaj să-ţi creşti urmaşii“ FOTO

Dana Dorian FOTO Pro TV

Profesoara de canto Dana Dorian (50 de ani), membră a juriului „Cântă acum cu mine“, de la Pro TV, a mărturisit, într-un interviu pentru „Adevărul“, că nu şi-a dorit niciodată să părăsească România, deşi nu e ţara ideală pentru noile generaţii.

Dana Dorian a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre show-ul „Cântă acum cu mine“, de la Pro TV, din juriul căruia face parte, despre industria muzicală din România şi muzica difuzată la radio, despre care spune că „e un talcioc mare“. Pasiunea pentru muzică şi-a descoperit-o în jurul vârstei de 14 ani, deşi mama ei a înscris-o la o şcoală de muzică încă de la vârsta de 4 ani, unde studia pianul. Îşi aminteşte şi acum primul examen susţinut „fără emoţii“ în faţa profesorilor şi a tuturor părinţilor, pe care l-a luat cu 10, dar care i-a adus, ulterior, o „predică“ pe cinste din partea mamei pentru că nu s-a comportat precum „o fetiţă delicată“.

S-a născut în Bucureşti, iar vacanţele de vară le petrecea la  la ţară, în Hageşti, unde se bucura de „libertate deplină“, în curtea imensă a buncilor. L-a adorat pe bunicul ei, Trandafir, despre care mărturiseşte că avea un umor extraordinar, „mult peste statutul lui social“ şi care obişnuia să-i cânte la mandolină, în zilele de duminică, când toată familia se aduna la masă. Pe bunica Paraschiva o ajuta în grădină, la cules păstăi, dovlecei şi corcoduşe, din mâinile căreia ieşea o ciorbă cu „un gust senzaţional“. Asculta cu părinţii Europa liberă şi spune că l-a urât pe Ceauşescu, „pentru că l-au urât ai ei“. La Revoluţie, a plecat singură, „de nebună“, până la Televiziune, unde „a urlat de i-au ieşit ochii“. 

A fost eleva Mihaelei Runceanu, la Şcoala Populară de Arte, despre care spune că a iubit-o foarte mult. Acum, pentru că-şi „traduce“ altfel amintirile, o vede „ca pe un om trist“, care lua din muzică tot ce nu putea lua din alte părţi. 

A cântat în trupa artistului Marin Petrache Pechea, care a fost pentru ea „o adevărată şcoală“. A renunţat ulterior la scenă, mărturisind că „îi plăcea, dar nu atât de mult încât să ia la pachet toate porcăriile din culise, toate concesiile, tot anturajul din spatele scenei“. Dana Dorian a renunţat la scenă, dar niciodată la muzică. În 2005 a înfiinţat Compania de artişti şi spune că-şi doreşte ca toţi elevii ei să fie fericiţi cu orice aleg să cânte. Ce o face pe ea fericită? E o întrebare care a bântuit-o mult, până a găsit, în sfârşit, răspunsul. 

Nu şi-a dorit niciodată să plece din România, deşi crede că nu e ţara ideală pentru noile generaţii. În plus, spune că nu-i plac comentariile „care acuză artiştii că se bagă unde nu le fierbe oala şi că treaba lor e să facă artă, nu politică.“ 

Adevărul: Ce reprezintă proiectul „Cântă acum cu mine“ pentru tine?

Dana Dorian: Cred că răspunsul presupune două laturi: ce am văzut şi ce am făcut. Ceea ce am văzut a fost fascinant – de la concurenţi cu un super talent, cizelat sau „sălbatic“, până la oameni care nu ar trebui să urce nici pe o scenă de karaoke, pentru că nu au nicio referinţă din punct de vedere al auzului muzical. Pe de altă parte, a fost proiectul care mi s-a părut cel mai greu, nu pentru că am muncit cel mai mult, ci din punct de vedere al timpului alocat şi al efortului personal. A mai însemnat revederea cu foşti elevi, revedere venită la pachet cu mândria aferentă, revederea cu oameni alături de care am lucrat în diverse ocazii, întalnirea cu oameni cu care n-am lucrat, dar pe care îi ştiam şi cu oameni pe care am avut şansa să-i văd pentru prima dată. 

După atât de multe talent show-uri şi concursuri de voce  în România, ai mai găsit tineri înzestraţi din punct de vedere vocal? 

Da, dar nu e aşa un şoc. Eu am o şcoală de canto pentru care, o dată la 15 luni, fac preselecţii şi mereu găsesc talente. De fapt, nu am niciun merit, că nu îi găsesc eu, ci tinerii găsesc Compania de Artişti. Ţara asta musteşte de talente. Noi, românii, suntem nişte oameni foarte talentaţi, foarte muncitori, foarte iubiţi de Dumnezeu. Noi însă nu reuşim să ne iubim pe noi. 

Şi totuşi, dintre toţi câştigătorii de talent show-uri nu foarte mulţi au ajuns ulterior cântăreţi cunoscuţi. De ce crezi că se întâmplă asta? Ce le lipseşte?

Eu cred că sunt totuşi câţiva oameni care au avut timp să-şi construiască o carieră sau măcar să încerce, drept pentru care am auzit de ei şi după încheierea emisiunilor. Dar cred că e bine de ştiut că aceste emisiuni TV deschid porţile unor tineri pentru a fi văzuţi, dar nu vin la pachet cu nişte contracte de management, de producţie, de impresariat aflate la discreţia tânărului artist. Producătorii nu au cum să-şi asume traseul artistic al concurentului. Sunt nişte emisiuni de televiziune, iar ce se întâmplă pe urmă ţine de investiţia fiecăruia şi nu mă refer neapărat la bani, ci la pregătire profesională, ambiţie, noroc, pârghii şi, într-un final, la cât de mult dă din coate. 

Aşadar, nu există o reţetă a succesului pentru un tânăr care aspiră la o carieră de artist.

Nu. Nu există reţeta succesului, cum nu există nici reţeta căsniciei fericite. Suntem diferiţi, oamenii funcţionează diferit, ce e bine pentru tine poate să nu fie bine pentru mine. Există însă, şi cred cu tărie în asta, consecvenţa dorinţei. Ceea ce vreau astăzi să vreau şi mâine, şi poimâine, în egală măsură, făcând demersuri cu aceeaşi determinare. Dacă nu merg pe un drum până la capăt, atunci nu am făcut decât să pierd timpul şi mi-am oferit motive să mă lamentez şi să mă declar neînţeles. 

Pe lângă talent şi iată, foarte multă muncă, ce calităţi ar trebui să mai aibă un viitor artist? 

Talentul este obligatoriu. În ceea ce priveşte munca, mi se pare că dacă nu studiezi, dacă nu ai un program de desăvârşire profesională, totul este inutil. Doar cu talentul nu eşti decât un amator talentat. Pe de altă parte, îţi trebuie o inteligenţă aplicată, îţi trebuie inteligenţă emoţională, determinare, abilităţi de comunicare şi adevăr. Cosmetizat sau nu, adevăr să fie! Pentru că dacă faci ceva ce nu te reprezintă măcar 90% eşti nefericit, deşi faci ce ţi-ai dorit.

Cât de mult contează diploma în cariera de artist? Să ai o şcoală de muzică? Există şi mulţi artişti care cântă „după ureche“, fără a avea studii, de exemplu. 

Sunt oameni care mai întâi au devenit cunoscuţi, după care şi-au dat seama că nu fac faţă ritmului vieţii pe care şi-au ales-o, aşa că s-au întors la şcoală. Şi fac cursuri în paralel: program de vedetă, program de elev. Sunt unii care nu consideră că au nevoie. Si pe buna dreptate, de ce ti-ai procura materiale de specialitate care să te ajute să evoluezi dacă mediul în care profesezi nu necesită asemenea cerinţe? A doua discuţie ar fi: ce vrei să faci? Cât de mult te pasionează treaba asta? Muzica e viaţa ta, aşa cum perorezi, sau nu? Dacă îţi place muzica, atunci o vei studia. Vei găsi tu o modalitate de a o face performant. Cu scoală, cu cărţi, cu CD-uri educaţionale, cu tutoriale, doar fă-o! 

Dana Dorian FOTO Pro TV

Compania de artişti ai înfiinţat-o în 2005, ce artişti ţi-au ieşit din mână în toţi aceşti ani? 

Ce artişti? Buni! Stabili. Serioşi. Versatili. Pregătiţi. Dar au şi avut profesori buni! (râde) Evident, vorbesc despre prof. Andrei Tudor de la care eu încă mai sorb informaţii, chiar şi pe acelea pe care le ştiu deja. Dar e un profesor-vrăjitor şi muzica prin ochii, cuvintele şi notele lui capătă o aură aparte. Avem doi producători cu experienţă şi amprenta personală, un profesor de mişcare scenică şi un altul de coregrafie. 

E foarte interesant să lucrezi cu oamenii. Dar începuturile sunt întotdeauna anevoioase. E greu când îţi dai seama cât de multă muncă este de fapt şi că muzica nu-i exact ce ai crezut tu din faţa televizorului şi din cele cinci-şapte seri de karaoke în care te-ai simţit ca rupt din cer. Îţi dai seama că trebuie s-o vezi din alt punct de vedere, din altă perspectivă, să ieşi din lumina reflectoarelor şi din gânduri sclipicioase şi să intri în atelier. E un film pe care ţi-l faci în cap: mă duc să iau nişte ore de canto (îmi place asta cu „niste“ de mor!), după care mă duc la „Vocea României“, mă vede un producător, mă bagă în studio, îmi face o trupă, unii mă îmbracă, alţii mă machiază, apoi fac album, videoclipuri, lansare, vedetă, casă, maşină, călătorii. Ăştia sunt paşii visului, dar în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. 

Spuneai într-un interviu că l-aţi avut drept elev pe Dan Teodorescu.

Nu mi-a fost elev, a fost un prieten (care a devenit un foarte bun prieten) care s-a uitat în gura unei nebune. Ne prindea dimineaţa vorbind în faţa unui casetofon, ascultam muzică, analizam, exersam muzică. El fiind la vremea aceea toboşar, iar eu cântăreaţă. Scrisese două piese pe care voia să le cânte el, drept pentru care mă întreba cam cum ar trebui să sune. Aşa m-am trezit eu pedagog nefiind pedagog. Şi până la urmă, în momentul acela, ori şi-a dat seama că e prea greu, ori i-a plăcut ce auzea din gura mea, că mi-a dat piesele mie şi le-am cântat cu mult drag şi cu foarte multă mândrie, neştiind că peste timp o sa existe trupa Taxi şi că o să plâng de emoţie la concertele de la Sala Palatului. 

Mădălina Coca, fostă participantă la „Vocea României 2018“ şi Dana Dorian FOTO arhivă personală Dana Dorian

Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică? Cânta cineva în familie?

Da, mamaia mea cânta pe ogor şi tataia la frizerie (râde). Nu, nu mi-am descoperit eu pasiunea pentru muzică, mi-au descoperit-o ai mei şi nişte tineri care luaseră grădiniţele la rând pentru a face rost de elevi pentru şcoli de muzică. Au venit şi la noi, ne-au pus să cântăm, au făcut nişte teste de auz, de ritm. Ştiu că i-au spus mamei că am auz absolut şi că trebuie să fac muzică, să studiez un instrument. Bunicul era frizer, însă cânta la mandolină. Era bun. Cânta rar, căci muncea foarte mult şi era destul de obosit. Dar duminicile ne adunam toţi la masă şi mă ţineam de capul lui să-mi cânte. Şi, ca să scape de gura mea, lua mandolina şi ne cânta. Apoi, mama m-a dat la şcoala de muzică, la pian. Ce înseamnă o singură decizie, cum schimbă tot... Pasiunea pentru muzică mi-am descoperit-o pe la 14 ani, adică foarte târziu. 

Cum aşa târziu?

Pentru că eram un copil căruia dacă îi spuneai că trebuie să facă ceva îi pierea tot cheful. Şi pentru că „trebuia“, am urât pianul. Şi aveam şi examene în care la sfârşitul fiecărui trimestru urcam pe o scenă, de faţă cu toţi părinţii, toţi elevii şi tot consiliul profesoral, să cânt partiturile. Dar Dorian o mermelea la pian două luni, iar în a treia lună trebuia să dea examenul. Aşa că îmi făceam toate temele în două săptămâni. N-am avut niciodată la examen nota nouă, din 10 nu ieşeam, chestiune care a bulversat-o teribil pe profesoara mea.... pe care nu înţeleg dacă am iubit-o sau nu, pentru că venea la pachet cu chinul de a studia „porcăriile acelea de studii“. Aşa era pentru mine atunci. Şi existau discuţii după fiecare examen, când profesoara, care putuse să jure că voi pica, ţinea în mână foaia cu nota 10 şi încerca să smulgă de la mine promisiunea că, pentru examenul viitor, voi studia constant. Pe lângă tot ce m-a învăţat şcoala de muzică, examenele mi-au alungat emotivitatea.

Cum s-a întâmplat acest lucru?

Părinţii mei erau nişte oameni foarte simpli, dar cu morala aceea creştină, cu ce e bine, ce nu e bine, ce e decent, ce nu-i decent. Pe bunicul meu nu l-am auzit niciodată ridicând tonul. „Să nu ne audă lumea“, „să nu avem datorii“, „să nu deranjăm pe nimeni“ erau cuvintele pe care le auzeam în casă. Deci provenind dintr-o asemenea familie, pusă de trei ori pe an în contextul de a cânta în faţa unei săli pline, cred că mi-am confecţionat un soi de tupeu: de a-mi cere drepturile, de a pretinde un soi de respect. Am ieşit din zona de „capul plecat sabia nu-l taie“. Am fost un copil foarte mândru. Puturos rău, dar mândru.

Îţi aminteşti primul examen susţinut în faţa clasei?

Da. Eram ca o floare. Copilăria mea a fost marcată de funde şi de costumaţii apretate. Mama şi-a dorit fată, drept pentru care mă aranja ca pe o păpuşică. Dar eu eram preocupată de orice altceva, mai puţin de examen. Mă frăsuiam pe scaun, sub scaun, sus, jos, n-aveam stare. Şi când m-au strigat, eu eram în fundul sălii cu mama, care, nu-i aşa, se ascundea acolo, pe un scaun, retrasă, să nu iasă în evidenţă. Şi m-au strigat. Eu, din fundul sălii, ca să nu întârzii, să ajung cât mai repede, am rupt-o la fugă. Cu rochiţa şifonată, fundă nu mai aveam, ciorăpeii se făcuseră acordeoane la glezne... M-am aşezat la pian şi am început să cânt, grăbită să termin cât mai repede, să mă joc după. Am cântat, am terminat, înapoi la joacă. Toată sala a început să râdă, iar mama era ruşinată toată. Mi-a ţinut o predică acasă...!

Ce ţi-a spus?

Că sunt fetiţă şi nu e frumos să alerg bolovănos şi să dau peste oameni, ci trebuie să fiu mai delicată, să merg cu atenţie, sa mă uit pe unde calc... chestiune pe care a regretat-o fix la următorul examen. Peste alte trei luni, în momentul în care m-au strigat, mama stătea în acelaşi loc, în spatele sălii. Şi, având în minte învătăţurile mamei, mi-a luat cinci minute să ajung în faţa clasei, unde trebuia să cânt la pian. (râde) Pentru că eram atentă la fiecare pas pe care parca îl făceam în reluare, că aşa mi-a zis mama, să fiu o fetiţă delicată. Şi mai delicată de atât nici nu aveam cum să fiu! Evident, toată sala a râs.

Revenind la descoperirea pasiunii. 

Da, pasiunea pentru muzică am descoperit-o după ce n-am mai făcut pian pentru că trebuia, ci am început să studiez pentru că voiam. Atunci mi-am luat singură partituri pentru studiu.  Incă o mai fac. Şi atunci am studiat cât n-am făcut-o în toţi anii de şcoală, cu determinare. Eu mi-am dorit să cânt Rahmaninov. Şi la un momment dat mi-am dat seama că nu am cum să cânt performant Rahmaninov nici după ani de studiu, ci doar mediocru. Era prea târziu. Pierdusem trenul vârstei. Mai ales că eu nu voiam să cânt Rahmaninov acasă la mine, în sufragerie, ci voiam să cânt într-o sală de concert. Si cum să cânt mediocru Rahmaninov? Din fericire pentru mine, exact atunci am descoperit jazz-ul şi cântatul vocal. 

La mine acasă nu era comunism, era mama, erau bunicii şi animalele

Asta era pe la vârsta adolescenţei. 

Da. 

Te-ai născut în Bucureşti. Cum a fost copilăria ta, în afară de studiat pianul? Mergeai în vacanţă la ţară?

Da, am avut o copilărie absolut minunată. Copilăria la Bucureşti, în casa bunicilor mei, însemna şcoală şi studiu per-se. Copilăria la ţară însemna vacanţă. La ţară în Hageşti, adică foarte aproape de Bucureşti, dar suficient de departe cât să fie la ţară. Aveau străbunicii o curte foarte mare, o livadă de pomi fructiferi, animale, grădină cu legume, scoteam apă din fântână... aveam foarte multă libertate. Nu aveam nevoie să mă joc cu alţi copii, aveam plimbarile prin livadă, scăldatul la lac, pescuitul la ţeavă, capre, găini, porumbei, căţei, un nuc în care mă urcam să scap de ocara străbunicii, cănd făceam prostii. Nu m-am plictisit niciodată, nu mi-a fost niciodată dor de casa de la Bucureşti, de stradă, de rude, nu. Acolo era tot. 

Îţi aminteşti vreo boacănă mai mare pe care ai făcut-o?

Eram foarte mică, încă nu eram la şcoală. Şi maică-mea, ca să încerce să mă potolească, mi-a pus într-o bocceluţă câteva haine, mi-a pus-o în braţe şi mi-a zis: „Să pleci, Dănuţa, de la mine din casă, eşti o obrăznicătură, eu nu te mai ţin“. Şi m-a dat afară pe poartă. Asta era o „practică“ învăţată de la mama ei, care într-o zi a pedepsit-o în acelaşi fel, iar după 15 minute a primit-o înapoi în curte, după ce îi ceruse iertare pentru obrăznicii. Si toată lumea a fost fericită. Practici de la ţară, când copilul se creştea altfel. Azi, ţi-ar suna la uşă, în secunda a doua, trei agenţi sociali, protecţia copilului şi poliţia. Numai că eu chiar am plecat şi în urma mea s-a strâns tot neamul să mă caute în stânga ş-n dreapta, pe la prieteni, pe străzi, prin curţi, unde s-ar fi gândit că aş putea să merg... că intraseră în panică, erau pământii de groază. Maică-mea, săraca, era disperată şi se simţea vinovată. Într-un final, m-au găsit în curtea unor oameni, la câteva străzi distanţă, aproape de miezul nopţii. Era pentru prima dată când mergeam la ei în curte. Nu-i mai văzusem în viaţa mea. Nu ţin minte detalii, cum am ajuns acolo, probabil că din stradă, jucându-mă cu copiii lor. Săracii oameni habar nu aveau ce să facă cu mine, nu ştiau de unde am venit, a cui sunt, mi-au dat să mănânc, au avut grijă de mine. Eu le-am zis că sunt a nimănui, că mama m-a dat afară pe poartă. (râde) Şi se pregăteau oamenii să mă culce şi a doua zi să mă ducă la miliţie, să mă „predea“ ca să-mi găsească părinţii. Povestea asta a fost una din primele lecţii pentru mine, pe care însă am înţeles-o vreo două decenii mai târziu, că oamenii nu sunt la fel şi că în momentul în care faci anumite gesturi trebuie să-ţi asumi şi alte reacţii decât cele pe care le aştepţi. 

Din perioada comunismului ai amintiri? Stăteai la cozi?

Nu-mi aduc aminte să fi stat la nicio coadă, dar îmi amintesc când stătea bunica mea câte o zi întreagă la coadă la carne şi venea seara acasă ruptă, fără să ia nimic, pentru că nu apuca. Alteori, când mergea la coadă la carne, venea bătută acasă. Mi-aduc aminte de eforturile pe care le făcea, să-mi ofere o copilărie normală. Eram la ţară, în vacanţă, şi fusese un an extrem de secetos, nu crescuse nimic, era sărăcie. Ţin minte că mă lua de mână şi mă ducea cu ea în grădină, unde culegea păstăi, dovlecei, corcoduşe şi făcea o ciorbă care avea un gust senzaţional. N-am să înţeleg niciodată cum făcea femeia aceea mâncarea atât de bună, indiferent dacă avea sau nu din ce. De multe ori mă gândesc la gustul mâncării ei. Mai ţin minte că nu aveam voie să vorbim de comunism, de Ceauşescu. Am fost un copil care asculta în casă Europa Liberă, cu părinţii. În rest, ştiu că l-am urât pe Ceauşescu, dar nu pentru că-mi făcuse mie ceva, că eram prea mică ca să înţeleg, nu ştiam eu ce este acela „comunism“. La mine acasă nu era comunism, era mama, erau bunicii şi animalele. Dar l-am urât pe Ceausescu pentru că-l urau ai mei. 

La Revoluţie ce vârstă aveai? Ai amintiri de atunci? Erai în Bucureşti?

Aveam vreo 20 de ani. Îmi aduc aminte că abia ce ajunsesem la serviciu si am plecat de nebună, de la I.O.R. unde mă angajasem până la Televiziune, pe jos, unde am urlat de mi-au ieşit ochii. Eram singură, de capul meu, printre atâţia oameni. La un moment dat, am avut un gând  straniu si foarte puternic: cum ar fi să vină acum un elicopter şi să ne ciuruie pe toţi? În momentul în care m-a fulgerat acest gând, m-am întors pe călcâie şi am plecat spre casă, tot pe jos. Noi stăteam în Tei atunci. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe maică-mea tumefiată de spaimă. Văzuse la televizor că începuse să se tragă la TVR. 

Ce a urmat după? Ai început să cânţi. Ai intrat în formaţia lui Pechea. 

Da, a fost o adevărată şcoală pentru mine. Eram singura amatoare printre toţi acei oameni cu facultăţi de muzică. Toţi erau compozitori, mulţi erau profesori. Şi am intrat eu, nepoata lui Trandafir din Hageşti. Am furat câtă meserie am putut! Am avut mulţi profesori neoficiali. 

Cum te-a descoperit?

Cântam cu trupa lui Florentin Milcov, la Intercontinental, la etajul 21 la „Balada“. Şi Pechea a trecut pe acolo şi a auzit o voce. A venit şi mi-a zis direct, fără introducere, să vin să dau o probă, în barul de noapte, la subsol, unde e trupa lui. I-am mulţumit frumos şi i-am zis că deja am o trupă. Cu un tupeu din ăsta tipic mie (râde). După care s-a întâmplat ceva, m-am certat cu Florentin parcă, nu mai ţin minte. Şi ştiu că m-am dus cu acelaşi tupeu, dar după câteva luni bune. „Bună ziua, m-aţi chemat“. Ştiu că s-a amuzat mult pe tema asta. Am cântat o piesă şi am intrat în program chiar din seara aia. Am cântat împreună vreo doi ani şi jumătate-trei. 

Ce a urmat după ce ai renunţat la trupa lui Pechea?

Au urmat vreo doi ani de Teatru si, în paralel, am început şi facultatea de Muzică. Le-am lăsat pe amândouă. 

De ce?

Teatrul l-am lăsat pentru că... nu l-am mai simţit. N-a mai circulat prin vene. Facultatea de muzică nu trebuia s-o fac atunci şi cred că am ştiut că nu era atunci momentul. Am făcut-o ceva mai târziu, când am simţit într-adevăr că asta vreau să fac, nu doar că vreau să bifez o diplomă. Am vrut să învăţ ce nu ştiam. Si mi-a placut enorm! 

Ai cunoscut-o pe Mihaela Runceanu. Ţi-a fost profesoară. Cum era?

Da, la Şcoala Populară de Arte, unde eu am fost elevă până pe la 18 ani. Era ca o apă cu PH ridicat. Era atât de pură, venind dintr-o zonă la care eu nu aveam acces. Nu o văzusem decât la televizor, alb-negru şi foarte târziu color. Mi se părea că e foarte normală pentru cât de mare era şi foarte... altfel. Nu era relaţia tipică dintre elev şi profesor. Pe femeia asta am iubit-o. O vedeam foarte mult cu sufletul. Nu ştiam să-mi explic lucruri, dar vedeam când suferă. Vedeam când e fericită sau vedeam cum se străduieşte să pară că n-are nimic. Şi într-un fel sau altul, ne prinseserăm noi, elevii ei, cam care e treaba. Şi că de multe ori este privită rău, că i se face rău. Când ne-am prins, am încercat să facem front comun, să facem un fel de scut în jurul ei, să o protejăm. Noi nu ştiam multe la vremea aceea. Ştiam doar că e minunată. Acum, că îmi traduc altfel amintirile, o văd ca pe un om trist, care lua din muzică tot ce nu putea să ia din alte părţi. Un om înconjurat de oameni şi totuşi singur. Când mergeam la festivaluri, la concursuri, ne sfătuia să nu spunem că venim de la clasa ei. Şi noi atunci nu înţelegeam că ne dă sfatul ăla spre binele nostru. Eu eram mândră, cum adică să nu spun că sunt eleva Mihaelei Runceanu? Trâmbiţam peste tot: „Da, vin de la Şcoala Populară de Arte şi sunt eleva Mihaelei Runceanu şi a domnului Ionel Tudor“. Arogantă! Dar... ea ne proteja pe noi, ci nu invers. Abia acum înţeleg de ce. Pentru a fi analizaţi sau jurizaţi sau judecaţi după ceea ce suntem, nu după locul de unde venim, să nu încasăm, la pachet, animozitatea faţă de ea. Mai târziu, pedagog fiind, am spus acelaşi lucru elevilor mei. Iar ei, ca elevi, au făcut exact ceea ce am făcut şi eu, la vârsta lor.  

Dana Dorian FOTO arhivă personală Dana Dorian 

Cum ai caracteriza industria muzicală din România în prezent? Spuneai într-un interviu că la noi există prea puţini cântăreţi şi prea multe vedete. Ce înseamnă asta?

Pentru noi şi cuvântul „vedetă“ înseamnă altceva decât înseamnă în străinătate. La noi e un alt nivel, o altă traducere a cuvântului şi nu e neapărat rău asta. Suntem o ţară mică, încă e bine. Se zice că America e ţara tuturor posibilităţilor. Eu cred că România e ţara tuturor posibilităţilor. Pentru că încă se poate, încă ai şanse, încă poţi să faci muzică şi să fii fericit făcând muzică şi să câştigi bani făcând muzică fara să fie musai figura ta pe toate blocurile. Avem şi vedete artişti, avem şi vedete şi atât. Avem şi artişti care nu sunt vedete. Avem artişti senzaţionali care nu sunt cunoscuţi de masă, încă. Se poate orice. 

Ce părere ai de muzica care se difuzează la radio?

Ascult nişte posturi de radio, sunt în temă cu ce se „poartă“, dar sunt în relaţii mai bune cu Youtube-ul. În general, muzica de la radio mi se pare proastă. Mai răruţ, dar sunt şi piese bune, extrem de rar am auzit şi piese foarte bune. E un talcioc mare. Şi sunt mulţi de-ai mei care sunt pe radio. Ascult când îmi dau să ascult, văd ce pun pe YouTube, mă bucur pentru ei, eu ştiu că ei pot mult mai mult, însă într-un fel sau altul au decis că atât au nevoie.  Mă bucur pentru ei, pentru că indiferent ce decid, nu vreau decât să fie fericiţi. Ca ascultător de muzică, am gusturile mele. Ca pedagog însă, nu contează gustul meu, contează să îmi ajut elevii astfel încât să fie fericiţi făcând meseria asta bine. Am aşteptări mici şi speranţe mari, oricât de ciudat ar suna asta.

Există şi artişti care ar trebui să fie pe radio dar nu sunt pentru că nu se încadrează în cerinţele industriei?

Evident că sunt. E o piaţă de consum. Dacă vrei produse sănătoase, te duci în piaţă şi iei de la ţărani. Dacă vrei repede ceva să pui pe masă, te duci la Mega că e unul la fiecare colţ de stradă şi iei un semipreparat. E o piaţă de consum, atât. Depinde de tine ce vrei să consumi. E simplu. Sunt foarte mulţi artişti care sunt plini de concerte, dar pe care nu-i auzi la radiourile comerciale. Nici nu ştiu dacă au vreo problemă, vreo dramă legată de treaba asta, că nu sunt pe radio. În definitiv, un artist este artist pe scenă, nu la radio. Monica Anghel e pe radio? Marcel Pavel? Nico? Sunt fericiţi făcând meseria asta, au succes, sunt iubiţi de public şi sunt, indubitabil, foarte buni. 

Ţi-e dor de scenă?

Niciodată nu mi-a fost. Din momentul în care am decis că eu nu voi mai face asta, ci mă voi ocupa de muzică din altă perspectivă, niciodată! E adevărat că a durat ceva timp din momentul în care am decis şi până în momentul în care mi-am asumat. Dar nu, niciodată. Habar n-am dacă eram făcută sau nu pentru scenă, eu mă simţeam bine,  mă simţeam în elementul meu. Îmi plăcea, dar nu atât de mult încât să iau la pachet toate porcăriile din culise, toate concesiile, tot anturajul din spatele scenei. Nu am fost atât de înverşunată sau obsedată de devenirea mea astfel încât să nu conteze cum. Şi, la o vârstă la care faci uşor concesii, am decis să nu. Apoi, în timp mi-am şi asumat. M-am lăsat de scenă, dar nu m-am lăsat de muzică. Şi-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru decizia de atunci. Că am avut până la 50 de ani o viaţă cu sus, cu jos, dar cu alegerile mele. Am plătit prostiile pe care le-am făcut eu, nu deciziile pe care ar fi trebuit să le iau prin mintea altora. Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea altfel, dar sunt mulţumită că a fost aşa şi nu am nici măcar curiozitatea imaginaţiei unui alt drum. 

Care e povestea numelui Dorian? Ştiu că l-ai schimbat. 

Eu am vrut să mă cheme Speteanu, este numele familiei mele. Am avut mare noroc că m-am născut in familia asta de ţărani. Şi când spun „ţăran“, nu e peiorativ, e unul dintre cuvintele care poartă adevar şi respect în sine. Şi am fost foarte mândră de ai mei. Bunica mea nu te-ar fi lăsat să pleci fără să te aşeze întâi la masă, iar pe bunicul meu l-ai fi divinizat. Paraschiva şi Trandafir Speteanu se numeau. Nume din Hageşti, respectiv satul Speteni. I-am pierdut pe amândoi, de ani buni. Bunicul meu avea un umor extraordinar, un umor gândit, exersat. Umorul acela era mult peste statutul lui social. Un umor inteligent, un umor împletit foarte frumos. Mi-am dorit foarte tare să mă cheme Speteanu, dar după un consiliu de familie s-a decis că nu e încă momentul. Parinţii mei au divorţat când eram mică, iar pe vremea aceea ar fi pierdut pensia alimentară de întreţinere a copilului dacă mi-ar fi schimbat numele. Ca tânăr adult, m-am luat cu altele şi am uitat. Pe la 22 de ani însă, m-am îndrăgostit de un nume: Dorian. Nici măcar nu am „scuza“ de a mă fi îndrăgostit de vreun purtător al acelui nume. Şi dintr-o glumă, m-am prezentat Dana Dorian, iar şeful trupei unde cântam pe vremea aceea m-a prezentat, tot în glumă, Dana Dorian. O dată, de două ori, de cinci, de şapte... Am intrat în presă semnând cu acest nume, am scris texte de muzică cu acest nume, îmi luam salariul pe acest nume, am semnat kilograme de fişe de drepturi de autor, cu acest nume şi, la un moment dat, mi-am dat seama că pe mine nu are cum să mă cheme altfel. Că numele asta sunt exact eu. Că sunt o Dorian. Oricum, nu ştia nimeni că, de fapt, în acte, nu mă numeam aşa. Şi am luat decizia să mă „botez“. Drept pentru care, după vreo şase luni de drumuri, de alergătură şi de bătut la uşi, pe la primărie, poliţie, monitor, mi-am căpătat un nou certificat de naştere. Mi-am legalizat pseudonimul. Între timp, am aflat că schimbarea numelui înseamnă şi schimbare de destin. Aşa o fi.

Nu îmi plac comentariile care acuză artiştii că se bagă unde nu le fierbe oala şi că treaba lor e să faca artă, nu politică 

Crezi în destin, după ce te ghidezi?

Cred în ce-şi face omul cu mâna lui, cred în liberul arbitru, cred foarte tare în deciziile pe care le poţi lua şi care-ţi conturează viaţa după un anumit traseu şi cred că singurul nostru cadou este alegerea. Cred că fiecare zi este un test cu rezultatul dat în timp, cred că reacţia, nu ce gândim şi simţim, ci reacţia face diferenţa între inteligenţă şi intelepciune. Cred că sunt experiente prin care trebuie să trecem, că sunt momente care pur şi simplu aşa ar trebui să fie şi mai cred extrem de tare, din toată fiinţa mea, în Dumnezeu. Şi, fără să fiu habotnică nici măcar la nivel de aspiraţie, că nu-s atât capabilă, cred că indiferent ce se întâmplă şi cum se întâmplă este cu permisiunea Lui. 

Te-ai gândit să pleci definitiv din România?

Dacă mi-a trecut prin cap, în sensul în care să fac demersuri şi să-mi doresc, răspunsul este nu. Dacă mi-a trecut prin cap în sensul că am avut oferte, cu job, cu casă, cu tot, răspunsul este da. Niciodată nu mi-am dorit să plec din ţară, să mă stabilesc undeva definitiv. Şi nu că nu mai pot de dorul casei, că nu pot sta departe de prieteni, de familie, nu, ci pentru că ştiu că nu sunt un om care să se poată adapta. Pentru a face un astfel de demers ar trebui să am un motiv. Asta cu „o viaţă mai bună“, cu „mai mulţi bani“ este ambalajul. Pe dedesubt sunt alte chestiuni pe care le plăteşti cu eforturi şi sacrificii pentru o viaţă mai bună. E adevărat, România acum e şchioapă, nu mai prezintă perspectiva unei ţări în care să ai curaj să-ţi creşti urmaşii. Însă în urmă cu 20-30 de ani, când aş fi avut vârsta unui restart, nu am fost niciodată pusă în situaţia în care să spun „Şi eu acum ce fac? Sunt un om neîmplinit, am nevoie de mai mulţi bani, am multe obligaţii, nu găsesc job, sunt şomeră, am copii în creştere“. N-am fost pusă niciodată în situaţia asta, deşi Dumnezeu mi-e martor că şi eu am chiţăit de foame şi nu vorbesc la figurat. N-am avut motiv să plec. „Întâi fac aici tot ce pot“, mi-am zis când unul dintre prietenii mei şi-a făcut bagajele şi a plecat definitiv în Franta. „Intâi încerc la mine în ţară“, mi-am promis când un alt prieten a lăsat tot şi a luat-o de la capăt în Canada. Şi am mai avut un mare noroc: am cam făcut ce am vrut şi nu am făcut-o pentru că a trebuit. Am ales muzică şi presă pentru că mi-au plăcut. Nu m-am dus niciodată cu oroare la job. 

În contextul în care din ce în ce mai mulţi artişti devin tot mai vocali cu privire la evenimentele de pe scena politică, alţii merg în stradă, la proteste, tu cum vezi România azi, din punct de vedere social şi politic?

Ca să-ţi răspund punctual: n-o văd. N-o mai văd deloc. Nici social, nici politic, nici economic, n-o mai văd deloc. Dar nu îmi plac comentariile care acuză artiştii că se bagă unde nu le fierbe oala şi că treaba lor e să faca artă, nu politică. 

De ce?

Pai perspectiva ar fi următoarea: eşti român, ai parte de acelaşi sistem de sănătate, aceeaşi nesiguranţă economică, îţi rupi maşina pe aceleaşi drumuri, te trezeşti peste noapte cu legi făcute favorizant, eşti luat de prost şi te-ai săturat. Şi îţi strigi nemultumirea şi cerinţele, pe stradă, la Guvern, la televizor, ca fiinţă umană, nu fâlfâindu-ţi diploma de studii sau premiile.  

Ce te face fericită? 

M-a întrebat asta, odată, fratele meu. Mi-am dat seama că toate răspunsurile pe care le aveam în cap atunci erau confuzii, că practic nu erau fericiri. Erau împliniri, satisfacţii, mândrii, orice altceva în afară de fericirea propriu-zisă... şi m-a bântuit întrebarea asta. Pentru că eu, ce nu înţeleg, pun undeva, într-un sertar al minţii, mai scot din când în când să văd dacă am un răspuns. Dacă nu am, îl bag înapoi „la dosar“ şi văd eu când îl mai deschid. Dar asta este o chestiune care m-a bântuit. Ce mă face, de fapt, fericită? Că n-am cum să fiu un om care n-are fericiri! Că doar râd, glumesc, iubesc, am viaţă socială, fac ce-mi place, ştiu să trăiesc. Până am înţeles! Şi în momentul în care am înţeles, mi-a venit cu o lovitură din asta în ţeastă, de m-a îngenunchiat: azi. Ziua de azi. 

O apuc, sunt în ea, am încă puterea de a decide, pot încă să aleg, vorbesc cu tine, te-am cunoscut, încă mă enervez în trafic, încă mă bombăn singură că mă enervez în trafic. Am planuri, zâmbesc, simt gustul unei piersici, azi este minunată. E o fericire că trăieşti AZI, daca nu eşti torturat de boală. E o fericire că ai apucat ziua de astăzi, în care iei două aspirine şi zaci dacă ai o simplă febră. Pentru că Laura Stoica nu are fericirea asta, pentru că Mihaela Runceanu nu are fericirea asta, pentru că Andrei Gheorghe nu are fericirea asta, pentru că Pechea nu are fericirea asta, pentru că bunica mea, Paraschiva, nu a apucat să vadă gradina mea cu mulţi trandafiri. Astăzi. 

Dana Dorian 

Ce-ţi place cel mai mult la tine?

Că nu mi-e teamă de căderi. Ştiu că ridicările înseamnă evoluţie, deşi sunt grele. Şi empatia, cu toate că e dificil de dus.

Şi ce nu-ţi place la tine?

Mi-aş dori să fiu mai tăcută. Să tac mai mult, ca să ascult mai mult. Muncesc de ceva vreme să-mi anihilez ego-ul, dar mai am pusee. Mă mai scap. (râde) Cu cât este mai mic ego-ul, cu atât ai mai multe şanse să-ţi dai seama câte minunăţii există pe lume, în afară de propria-ţi persoană. Cu cât ne ancorăm mai mult în lucurile astea fără esenţă, cu atât mai mult ne creşte ego-ul. Ne măsurăm în maşini, în case, în ţoale, în telefoane, în orice e de etalat şi poate fi cumpărat, cântărit, comparat. Şi tot ceea ce e mai de preţ e pe dinăuntru, nu pe din afară. Şi cu cât înţelegi că ceea ce contează e înăuntru, cu atât devii mai mic. Dar nouă ne e frică să fim mici. Vrem să fim mari, faimoşi, apreciaţi, aplaudaţi, invidiaţi etc. 

Mi-aş dori foarte tare să mă rezum la lucrurile simple, dar nu sunt nici atat de evoluată, nici atât de împăcată.  

Ce frici ai?

Mi-e foarte frică de neputinţă. Este groaznic să nu pot face nimic. Să nu existe soluţii. Să nu depindă de mine. Cred că daca aş şti să pilotez un avion, m-ar durea la bască de turbulenţe. (râde) Eu sunt o luptătoare. N-am frici tipice. Sau, dacă vrei, nu mi-e frică de frica în sine, ci doar de neputinţa de a o depăşi, de a o învinge. Atât.