Diana Dumitrescu: „În perioada divorţului aveam coadă de paparazzi. Nu puteam să-mi văd de viaţa mea, să-mi ling rănile în linişte“

A fost o perioadă în care şi-a dorit celebritatea, fără să-i bănuiască şi greutăţile. Actriţa Diana Dumitrescu vorbeşte despre cum viaţa privată a devenit subiect de interes public chiar într-un moment dificil, divorţul.

Ai scris pe blog că nu mai ai aproape nimic în comun cu fata de acum 10 ani. Cum erai la 20 de ani şi cum eşti acum?
Atunci trăiam într-o bulă, ca într-un vis, nu eram deloc conştientă cu ce se întâmplă pe străzi. Eram flower power, mă aruncam cu capul înainte. Acum, sunt un pic mai matură. Un pic, nu foarte mult, că greşeli fac în continuare. Am devenit mai sigură pe mine, pentru că în viaţă cu ruşinea mori de foame. Mi-am dat seama că nimeni nu are nimic de pierdut. Noi ar trebui să luptăm pentru cum ne facem viaţa. Nu să calci în picioare pe alţii sau să calci pe cadavre, dar nici să te laşi călcat în picioare. Am avut tot timpul problema cu diplomaţia, pentru că sunt un om foarte direct şi mereu am spus lucrurilor pe nune.

Am lucrat aproape zece ani în Buftea, a fost o perioadă în care lucram aproape de dimineaţă până seara şi am fost obişnuită într-un ritm foarte alert în care doar munceam, iar de trăit, mai puţin, pentru că nu aveam timp.

Cum vrei să te ştie lumea? Diana Dumitrescu este tipa aia care...
Diana Dumitrescu e actriţă. Asta mi-am dorit să fiu, asta sunt, şi asta vreau să fiu în continuare. Nu vreau să fiu vedetă, nu vreau să mă cunoască lumea pentru că am divorţat, că am fost căsătorită sau că m-am cuplat cu X. Vreau să mă cunoască lumea pentru ceea ce am făcut şi voi face din punct de vedere artistic şi atât. Restul mi se par superficiale. Că azi eşti cu X, mâine cu Y, nu mi se pare relevant. Că asta cere lumea... poate că suntem un popor căruia îi place scandalul, dar vreau să ne mai curăţăm puţin.

Unele publicaţii caută în trecutul persoanelor publice. Recent s-a scris că ai avut o relaţie cu Fizz (Bogdan Croitoru) prin 2005.
Nu (râde).

Ce părere ai despre astfel de materiale?
E o tâmpenie. Cu ce îi ajută? Îl cunosc pe Fizz, dar n-am avut nicio treabă. Mi se pare că oamenii ăştia n-au ce face. De ce să nu promovăm un artist care pictează sau un fotograf? Pe ei îi roade ce, cu cine, în ce fel. Materialele astea vorbesc despre goana de a ne îmbogăţi foarte repede, pentru că ei asta fac: rating, ratingul aduce publicitate şi aşa mai departe. Mi se par nişte lucruri inutile, pierdere de timp, pierdere de bani, de aer. Mi se par nişte tâmpenii. Să scrie ce vor. Am renunţat să mai caut, să mă mai uit.

Bănuiesc că în perioada divorţului (de producătorul Ducu Ion - n. r.) erai asaltată cu întrebări.
Da, mă deranja că aveam coadă de paparazzi şi că nu puteam să-mi văd de viaţa mea, să mă lase să-mi ling rănile în linişte, dar n-am stat să citesc presa. Mi se par nişte lucruri scârboase. Lasă omul să-şi vadă de viaţa lui. Noi nu avem valori, iar oamenii ăştia nu sunt nişte valori, sunt nişte scursuri. Mama mea ajunsese la un moment dat să mă sune şi să-mi spună: „Uite ce se scrie“, iar eu i-am zis: „Mamă, nu mai crede tot ce se scrie“. 

Bănuiesc că divorţul a fost un moment greu, dar, până la urmă orice întâmplare dificilă poate fi şi o lecţie. Ce ai învăţat despre tine, despre viaţă, după despărţire?
Am învăţat că oamenii trebuie să-şi vadă de viaţa lor, pentru că, bănuiesc că fiecare o să treacă printr-o astfel de experienţă, mai devreme sau mai târziu. Nu le doresc, dar se întâmplă, şi atunci mi-ar plăcea să am şi eu multe aparate de fotografiat şi să-i întreb: „Cum e?“, „Ce simţi?“, „Te doare?“, „E bine?“, „L-am văzut pe fostul cu nu ştiu cine.“, să văd cum s-ar descurca în situaţii de genul ăsta. În rest, te afectează, dar nu pot să spun ce urmări a avut asupra mea, pentru că încă nu am descoperit asta. Eu sunt eu, mi-e bine cu mine, sunt bucuroasă când sunt singură şi sunt un om împăcat. Cred că decizia a fost cea justă în ceea ce mă priveşte, nu e un subiect despre care să mai am ce discuta. Eu sunt eu şi am o altă viaţă acum.

După despărţire poţi spune că ai început o nouă viaţă?
Da, e altceva, totul se schimbă. Inclusiv în carieră, lucrurile au luat o întorsătură la care nu mă aşteptam. Nu a fost ceva plănuit, pur şi simplu, lucrurile s-au întâmplat aşa.

Iubirea din viaţa reală e mai puternică decât iubirea ca în filme?
Eu zic că viaţa bate filmul şi în poveştile de dragoste, pentru că în viaţa reală sentimentele sunt reale, cineva le trăieşte şi e marcat pe viaţă de anumite întâmplări. Viaţa întotdeauna o să bată filmul.

Noi, ca femei suntem dependente de bărbaţi şi bărbaţii sunt dependenţi de noi... Dacă am fi singuri n-am avea puterea să facem lucrurile pe care le facem. Singurătatea este singurul lucru care omoară tot ce e mai frumos în noi. Nici teama nu omoară atât de mult pe cât omoară singurătatea. 

În relaţiile de dragoste, unii spun că e bine ca partenerii să se completeze reciproc, alţii, să fie asemănători. În relaţia cu Dan (Rădulescu, actor - n. r.) cum este?
Cred că e un pic devreme să vorbim despre astea. Nu am o relaţie de ani, încât să zic că am ajuns să-l cunosc pe Dan atât de bine. Suntem în punctul ăla al relaţiei în care lucrurile merg foarte bine pentru că e un început nou, ne descoperim, ne place ce descoperim şi e bine, dar nu pot să zic că ne completăm sau că ne batem cap în cap. E bine, eu sunt mulţumită, fericită şi liniştită. Nu ştiu ce o să se întâmple pe parcurs. Oricum, cred că totul e relativ şi că nu poţi să spui: „Gata, asta e!“, pentru că pot interveni lucruri pe parcurs care să schimbe şi care să afecteze. Important este să trăiesc momentul.

Care sunt lucrurile de care eşti foarte mulţumită şi mândră?
Sunt foarte mândră de cariera mea în televiziune, de ceea ce înseamnă telenovele. Sunt bucuroasă că am pornit de jos, cu roluri mici, şi că am câştigat încrederea producătorilor, excluzând toate bârfele ce s-au auzit de-a lungul timpului, pentru că eu ştiu cât am muncit, ştiu ce sacrificii am făcut, sunt împăcată cu mine şi nu regret nimic. Ţin minte când am primit primul rol principal, în „Războiul Sexelor“, eram Emma, şi am sunat-o pe mama plângând de fericire că după trei ani de muncă am primit un rol principal. Sunt fericită că nu am fost nevoită să fac niciun compromis de niciun fel şi că prin muncă, dăruire şi sacrificiu am reuşit asta. 

Faptul că oamenii te iau drept model e un pic greu. Faptul că te cunoaşte lumea nu-l văd ca pe un atu, ci ca pe o lipsă de intimitate. Dacă acum câţiva ani ziceam că mi-ar plăcea să mă cunoască lumea, să-mi ceară autografe pe stradă, acum n-aş mai spune la fel. Singurul beneficiu pe care poţi să-l ai când te ştie lumea este că poate ai mai multe şanse în meseria asta decât unul necunoscut. 

Care sunt greutăţile meseriei de actor?
Timpul, pentru că nu-ţi ajunge să faci ceea ce vrei să faci. Am lucrat aproape zece ani în Buftea, a fost o perioadă în care lucram aproape de dimineaţă până seara şi am fost obişnuită într-un ritm foarte alert în care doar munceam, iar de trăit, mai puţin, pentru că nu aveam timp. Acum, am ajuns la o vârstă când îmi doresc să şi trăiesc, nu doar să muncesc şi cumva să le îmbin. Trece ziua şi îţi dai seama că n-ai făcut nimic pentru tine şi pentru plăcerea ta şi este frustrant. Dar nu e vorba doar de meseria de actor, ci de orice meserie. Generaţiile astea sunt atât de preocupate să facă bani, încât uită să trăiască, uită că banii ăia degeaba îi faci dacă nu ai timp să-i cheltuieşti frumos, nu să te duci îmn club, te îmbeţi două seri şi să zici „Mamă, ce m-am distrat“. Am uitat să trăim frumos, iar frustrarea mea nu vine de la meserie, ci de la stadiul de viaţă . Tot timpul îmi rezerv două ore în care fac ce vreau eu, că fac o baie lungă, citesc o carte, lucrez la o curtie sau pictez, desenez, dar timp pe care să mi-l fac aşa cum vreau eu.

În general, ce personaje îţi plac, cele cu care rezonezi sau cele diferite, ce te pun în dificultate?
Am avut o perioadă în care voiam foarte mult să joc protagonistă, să fiu bună. Am jucat şi personaje negative. Mi-au plăcut toate. Personajele pozitive pe care le-am jucat în telenovele cer mult de la tine, pentru că trebuie să suporţi toate răutăţile personajului negativ, orice ai face, trebuie să înghiţi, că primeşti trei palme, că te bate. Victima trebuie să înghită. Personalitatea mea nu e aşa, au n-aş suporta, dacă-mi dai o palmă, îţi dau o palmă. La personajele negative mi-a plăcut posibilitatea de a fi nebun şi dacă e şi puţin dusă cu pluta şi trăieşte într-o lume a ei, e cu atât mai bine, chiar îţi permiţi orice. Sunt multe personaje pe care mi-ar plăcea să le încerc. Să joc o peltică, de exemplu, sau să fiu un personaj de coloratură, de comedie, să joc o proastă, să joc o tâmpită, personaje care cer mai mult de la tine şi mai multă atenţie.

Lumea te ia ca model. Ce sfaturi i-ai da unei tinere care ţi-ar spune că vrea să fie actriţă?
Nu, ele nu zic asta. Primesc multe mailuri îmi care îmi scriu: „Vreau să fiu vedetă“. Multora le răspund aşa: „Fă şcoală, vezi ce vrei cu adevărat şi ai grijă că vedetismul nu o să-ţi aducă niciodată fericirea pe care crezi tu că o s-o ai“. Pe cei care-mi scriu că vor să fie actori îi sfătuiesc să facă şcoala. Unii îmi mai scriu cu greşeli şi le spun: „Învaţă să scrii, învaţă gramatica, învaţă să te exprimi corect, să vorbeşti, citeşte foarte mult şi după ce citeşti mai mult o să-ţi dai seama dacă vrei sau nu să fii actor“.
Faptul că oamenii te iau drept model e un pic greu. Faptul că te cunoaşte lumea nu-l văd ca pe un atu, ci ca pe o lipsă de intimitate. Dacă acum câţiva ani ziceam că mi-ar plăcea să mă cunoască lumea, să-mi ceară autografe pe stradă, acum n-aş mai zice la fel. Singurul beneficiu pe care poţi să-l ai când te ştie lumea este că poate ai mai multe şanse în meseria asta decât unul necunoscut. Alte beneficii nu văd.

Ţi-ar plăcea câteodată să te mai bucuri de anonimat?
Da. Am momente în care-mi doresc să fiu o furnică pe care să nu o ştie nimeni, dar, în acelaşi timp, nu ştiu dacă aş mai putea. Cumva, m-am obişnuit cu stilul ăsta de viaţă în care lumea te cunoaşte.

Când te întorci în Constanţa, în locurile în care ai copilărit, ce simţi?

Acum nimic. Acum patru-cinci ani când mă întorceam acasă aveam un fior, ziceam: „Doamne ce bine că sunt acasă!“, dar locurile alea, pentru că le-am asociat poate şi cu oameni care mi-au făcut rău într-un fel sau altul, acum, dacă zic „acasă“, zic Bucureşti. Nu cred că aş putea să trăiesc în altă parte. M-am gândit la un moment dat să las totul în urmă şi să plec la Constanţa, să încep din nou, dar n-aş mai putea. E alt ritm de viaţă, alţi oameni...

Crezi că există un război al sexelor?
Întotdeuna şi va fi întotdeauna între femei şi bărbaţi. De aia suntem femei şi bărbaţi.

Se spune că bărbatul şi-a pierdut rolul tradiţional, nu mai e stâlpul familiei, iar femeia i-a luat locul, devenind independentă din cât mai multe puncte de vedere. Tu ce crezi?

Cred că femeia va rămâne întotdeauna femeie şi va avea nevoie întotdeauna de bărbat. Indiferent că e ea aia care aduce banii în casă, noaptea când se culcă, nu o să se poată culca cu banii în braţe. Noi, ca femei suntem dependente de bărbaţi şi bărbaţii sunt dependenţi de noi. Orice s-ar zice, că se inversează rolurile, nu e adevărat, nu cred. În continuare cei mai mari creatori de modă sunt bărbaţi, cei mai mari bucătari sunt bărbaţi, cei care au cele mai mari afaceri sunt bărbaţi. Există şi excepţii, există şi femei de carieră, care conduc posturi de televiziune sau  care au business-uri din care scot enorm de mulţi bani, dar sunt convinsă că au pornit tot cu ajutorul unui bărbat. Depindem unii de alţii. E o luptă şi o asociere atât de puternică. Vorba că în spatele oricărui bărbat puternic stă o femeie puternică cred că va fi valabilă mereu.

E valabil şi invers, că în spatele unei femei puternice stă un bărbat puternic?
Da, pentru că noi nu suntem singuri pe lumea asta şi nimeni nu e singur. Dacă am fi singuri n-am avea puterea să facem lucrurile pe care le facem. Singurătatea este singurul lucru care omoară tot ce e mai frumos în noi. Nici teama nu omoară atât de mult pe cât omoară singurătatea.

Ai jucat mai multe roluri, dar cine ar putea să joace rolul Dianei Dumitrescu din viaţa de zi cu zi?

Nu pot să mă definesc. Şi din cauza zodiei (balanţă – n. r.), acum râd, acum plâng, acum sunt bine, acum sunt supărată, acum m-am certat cu tine, în secunda doi în trece. Am un pic din toate. Pentru că ne asemănăm ca personalitate, am senzaţia că ar fi Cameron Diaz (râde).

Cu ce gen muzical rezonează viaţa ta de acum?
Muzică americană foarte veche. Ascult muzică italienească veche, Al Bano, Romina Power, Celentano. În rest, muzica anilor '60, '70, '80. De ceva timp, trăiesc într-o lume paralelă, nu sunt la curent cu realitatea, mă afund în poveştile cărţilor.

Ce ai citit recent?
Acum citesc jurnalul lui Mihail Sebastian şi sunt în perioada războiului (râde). Înainte de asta am citit Ioana Pârvulescu „Viaţa începe vineri“ şi după jurnal vreau să încep „Viitorul începe luni“, tot al Ioanei Pârvulescu, sunt o mare fană a ei.