Cristina Bălan, către cei care o judecă după ce a dezvăluit că gemenii ei au sindromul Down: „Nişte minţi luminate au găsit soluţia care putea preveni acest «blestem»“

Cristina Bălan a ales să vorbească despre gemenii săi pentru a atrage atenţia asupra cazurilor de copii cu sindrom Down şi pentru a-i încuraja părinţii aflaţi în situaţii similare FOTO Eduard Enea

Cristina Bălan, câştigătoarea „Vocea României“, le răspunde celor care au criticat-o după ce a dezvăluit că gemenii săi au sindromul Down şi au învinuit-o că nu a renunţat la sarcină, precizând că nu înţelege cum pot exista oameni care privesc avortul medicinal ca pe o soluţie într-un asemenea caz.

Fostă solistă a trupei Impact şi câştigătoare a sezonului cinci „Vocea României“, Cristina Bălan a vorbit pentru prima dată, în cadrul emisiunii „La Măruţă“, despre deficienţa copiilor săi, gemenii Toma David şi Matei Nikolas, în vârstă de trei ani. Micuţii au fost diagnosticaţi cu sindromul Down la scurt timp după ce au împlinit un an. 

Cristina Bălan a fost prezentă în emisiunea lui Cătălin Măruţă alături de soţul său, Gabriel Bălan, ambii făcând foarte clar faptul că au ales să vorbească public despre micuţii lor pentru a ajuta şi încuraja şi alţi părinţi în situaţii similare şi pentru a atrage atenţia asupra acestei probleme.

După această mărturisire, artista a fost felicitată şi încurajată, dar şi judecată de o parte a oamenilor, care a considerat că este vinovată că nu a ascultat sfatul medicului – acela de a renunţa la sarcină. 

Într-o scrisoare deschisă, publicată pe pagina personală de Facebook, Cristina Bălan le-a răspuns celor care o critică, catalogând drept inepţii părerile celor care o acuză că nu a făcut avort. Artista scrie că e de-a dreptul trist ca dragostea faţă de o fiinţă să fie condiţionată de „perfecţiune“, subliniind că nu i-a fost uşor să vorbească public despre copiii săi. Redăm în continuare mesajul integral al Cristinei Bălan. 

Scrisoare deschisă către primatele superioare:

Da, recunosc, am greşit. Sunt vinovată de non-ucidere din culpă. Alt termen mai aproape de ce vreau să exprim nu am găsit. Ah, şi de tăinuire, complicitate, presupun. Greu de crezut, dar, în urma dezvăluirilor de ieri, sunt persoane care mă acuză că nu mi-am ucis pruncii, în pântec. Eu încă încerc să-mi înfăşor mintea în jurul acestei atitudini şi să înţeleg cum de au putut scoate asemenea inepţii şi, mai ales, de unde le-au scos. Că din inimă sigur nu. Am eu o bănuială de unde, dar nu e momentul s-o exprim. Oricum, e adânc. 

OK, nu suntem toţi sentimentali, sensibili şi empatici, dar, pentru numele Lui, cum reuşeşte cineva să fie atât de cinic încât să vadă avortul terapeutic/medicinal ca pe o soluţie pentru un copil „imperfect“?! (Pot pune link-uri cu oameni dizabilitaţi, care până şi seminţele le scuipă mai cu talent decât unul non-dizabilitat). 

De unde putem şti ce destin măreţ poate avea o persoană cu dizabilitate şi câte suflete poate inspira prin exemplul personal? Cum poţi judeca totul numai după nişte standarde implementate în conştiinţa noastră ca nişte micro cipuri?Şi, repet, cum poţi şti că pruncul tău, născut tipic şi sănătos, nu va avea o dizabilitate dobândită pe parcurs? Autism, accident, diabet, epilepsie. Ce ai face cu „defectul“? Atunci l-ai ucide? Şi dacă te arăţi revoltat de această idee, spune-mi, te rog, diferenţa între a ucide un bebeluş de 24s şi unul de 52s (sau pune tu o cifră). 

E cam trist dacă dragostea ta faţă de o fiinţă e condiţionată de „perfecţiune“. Nu, n-am să fiu ipocrită să spun că eu îmi doream copii cu sindromul Down, în defavoarea unora tipici (sau normali, cum le spui tu). Dar ştii de ce? Tocmai pentru că trăim acest separatism între tipici şi speciali. Dacă ar fi după multe primate, cei speciali ar trebui sa stea cuminţi şi adunaţi în centrele lor, să nu mai lezeze sufletele sensibile ale celor care se uită la ei pe sub sprâncene, ca la nişte curiozităţi.

Ieri am făcut un mare efort să-mi târăsc picioarele până în platoul acela, să vorbesc pentru atât de mulţi copii speciali şi, pe bune, acesta nu era un subiect de dezbatere. Nu poţi să dezbaţi aşa ceva. Ce răutate să te lase inima să spui despre aceşti copii? Că ce? Că existenţa lor te incomodează? Perfecţiunea fiinţei tale e ameninţată de defectele unor indivizi pe care nu-i înţelegi? Să nu-mi spui că te interesează viaţa lor, felul în care sunt îngrijiţi sau ceea ce simt (căci da, ei simt, nu acolo sunt dizabilitaţi ei, ci tu).

Ce mi s-a reproşat? Că n-am făcut teste gen(etice). Nişte minţi luminate (cu led) au găsit soluţia care putea să prevină această „nenorocire“, acest „blestem“ (culese tot din popor, dar nu din orale, ci din virtuale). 

Noroc că sunt oameni care au scris, ca răspuns dat acestor luminaţi, că au făcut teste peste teste (cu rezultate bune) şi după naştere, surpriză! Copilul avea sindromul Down sau altele. Ca să nu spun că ştiu eu un caz al unei femei gravide, care şi-a facut triplul test  şi rezultatele arătau că bebe are sindromul Down. Mama a fost sfătuită, nu-i asa, să avorteze, că doar nu-i mare lucru să ucizi ceva ce nu e la vedere. E doar o noţiune abstractă, nu o viaţă. Cu toate sfaturile „de bine“, femeia a decis să-şi păstreze copilul, din banalul şi insignifiantul motiv că e al ei şi, na, îl cam iubeşte (săraca, de la sarcină îi erau ameţiţi neuronii, nu?). Ei bine, copilul s-a născut sănătos, voios şi mai tipic decât diCaprio (adică fără bau-bau de sindromul Down). Stau şi mă întreb: dacă femeia respectivă avorta şi medicii se prindeau că testul a fost cam eronat, oare se simţea cineva vinovat? E retorică, ştiu mentalitatea măcelarului.

Altă chestiune care mă bulversează total: cum pitici de grădină e posibil ca atâţia oameni frumoşi, calzi, inteligenţi, talentaţi (care au copiii speciali) să simtă nevoia de izolare, nevoia de a se ascunde, de a fugi, doar pentru că tu, ăla de te uiţi strâmb la orice e diferit şi mai puţin perfect ca tine, nu eşti capabil de a le accepta copiii, fraţii, etc.? 

Fac parte dintre ei. Poate n-oi fi nici frumoasă, nici deşteaptă, nici caldă (e drept că am mâinile şi labele reci mai mereu. Labele, da, că nu tot piciorul e rece), însă tendinţa de izolare o simt. Asta pentru că tu, primată superioară, mă priveşti cu dispreţ, superioritate, reproş, dezgust şi intoleranţă. Nu avem loc în lumea ta plină de abilităţi?

În încheiere, deşi e foarte posibil să mai tot editez postarea pe măsură ce-mi amintesc unele lucruri de lămurit, vreau să-mi arăt dezamăgirea faţă de unii jurnalişti, care, din nou, nu sunt capabili să redea o declaraţie fără s-o altereze prin omisiune, alipire de idei, neatenţie. Aşa că dacă apare pe undeva scris că eu am afirmat cum că sarcina mea era defectă, să închideţi link-ul/site-ul/aplicaţia/televizorul/radio etc. Am citit pe undeva inepţia asta, scrisă de cineva care probabil că a ascultat interviul meu cu ceafa, că urechile sigur erau pline de ceară (dopuri, că e normal să avem ceară în urechi şi chiar e contraindicat s-o curăţăm cu beţişoare care împing ceara pe conductul auditiv şi poate provoca leziuni pe timpan). Scuze, m-a luat valul.

În altă încheiere, nu, nu sunt mai păcătoasă decât tine. Nici ratată/incapabilă nu-s. Copiii mei nu sunt nişte legume. Nici nu „suferă“ de sindrom Down. Nici bolnavi nu sunt (ba aş îndrăzni să spun că imunitatea lor e mai bună decât a multor tipici). Dar dacă nu poţi mai mult decât să faci afirmaţii stereotipice, din spatele unui gadget, atunci felicitări, eşti o primată superioară! Şi-ţi doresc să nu ai niciodată un copil special. Nu, nu pentru că ar fi o nenorocire, ci pentru ca nu ai putea face faţă, iar acel suflet ar merita, oricum, infinit mai mult. De exemplu, un om.