În ultimii zece ani, Melania Medeleanu a clădit ONG-uri  FOTO: Octav Ganea/ Inquam Photos

Melania Medeleanu vorbeşte despre deciziile care au dus-o de la pupitrul jurnalelor de ştiri în lumea organizaţiilor neguvernamentale. Povesteşte despre proiectul Zi de Bine, lansat recent, precum şi despre ONG-ul MagiCamp, înfiinţat împreună cu Vlad Voiculescu în 2014.

Melania Medeleanu (41 de ani) n-a dormit în noaptea anterioară, căci Radu, fiul ei de un an, a ţinut-o trează. Cu toate astea, încă are energie şi umblă vioaie dintr-un colţ în altul al unei săli de la Spitalul pentru Copii „Marie Curie“ din Bucureşti. Aici, pe 25 februarie, le povesteşte jurnaliştilor despre Asociaţia Zi de Bine, care va ajuta lunar 12 ONG-uri să dea viaţă unor cauze diferite, începând din martie. „Cine-i născut în martie, hai sus, hai sus, hai sus!“, scrie pe tricoul Melaniei. E un mesaj pentru sărbătoriţi, dar şi pentru alţii care îşi doresc să doneze şi „să ajute un om să se ridice“. Ar putea susţine, de pildă, copiii internaţi în spitale şi victimele violenţei în familie. La începutul fiecărei luni, Zi de Bine va anunţa cauza, iar cei care se hotărăsc să-şi ofere sprijinul o pot face prin trimiterea unui SMS la 8862 – cuvântul magic e SUS –  prin donaţii individuale, voluntariat sau parteneriate. Melania s-a gândit deseori să se mute în altă ţară, dar încă n-a luat o decizie, pentru că în România poate în continuare să schimbe lucruri, în special prin colaborare – o cheie importantă. 

„Weekend Adevărul“: Proiectul Zi de Bine este ambiţios. Care sunt provocările? 

Melania Medeleanu: Este un proiect mare şi ambiţios, avem 12 cauze care se petrec cu o viteză ameţitoare, fiecare dintre ele se implementează în 30 de zile, cu ajutorul donatorilor lunii respective. Cu cât ei se grăbesc mai tare, cu atât noi reu-şim să mişcăm lucrurile puţin mai repede. Dacă banii vin în ultima zi, atunci o să fie mai complicat. Provocările sunt să convingem câteva sute de mii de oameni într-un an să facă un bine de ziua lor, apoi să implementăm repede fiecare cauză în parte. 

Ai vreo temere în legătură cu atingerea obiectivelor?

Am multe, în fiecare zi, şi mă întreb de trei ori pe zi de ce m-am băgat în nebunia asta, dar îmi spun că e un proiect prea frumos ca să vrei să stai departe de el. Aşa cum ni-l imaginăm noi, precum şi pe hârtie arată atât de frumos, încât după momentele de ezitare ne spunem: „Hai, mânecile suflecate şi la treabă, că acum expiră cele 30 de zile.“

Povesteşte-mi cum a început totul. 

În ultimii şase ani am fost foarte prinsă în MagiCamp, cu toate proiectele sale: MagicHome,  MagicBox, tabere şi tot ecosistemul pe care l-am creat în jurul copiilor cu afecţiuni oncologice şi al familiilor lor. Adevărul e că aveam atât de mult de muncă, încât nu mai reuşeam să scot capul din asta şi să mă uit în jur. În ultima vreme, însă, lucrurile s-au aşezat foarte frumos la MagiCamp şi colegii mei ştiu ce au de făcut. M-am dus câteva zile la rând la birou şi nu m-a mai băgat nimeni în seamă. Întâi m-am speriat puţin şi am zis: OK, facem un test, nu mai vin la birou două săptămâni. N-am trecut pe acolo şi ce să vezi? Nu m-a sunat nimeni, cu mici excepţii. În rest, totul mergea brici. Iar eu nu ştiu să mă plictisesc. Când am văzut că lucrurile funcţionează aşa de bine, că oamenii au nevoie doar de încredere, libertate şi competenţă – şi le au pe toate –, atunci e momentul să faci pasul în spate şi să te gândeşti dacă nu cumva e vremea pentru un alt plan. În timpul sărbătorilor de iarnă, când toată lumea era în vacanţe, abia aşteptam să se încheie perioada, să găsesc pe cineva cu care să vorbesc despre asta. Acum sunt în etapa în care mă uit la ceas – mă trezesc devreme, pentru că fiul meu are o oră de trezire matinală – şi mă uit la ceas: 06:00, 07:00, la 08:00 încep să bat din picior, aştept să se facă 09:00, să fie cât de cât rezonabil să pot suna oamenii.

Cum se va schimba relaţia ta cu MagiCamp?

Aş spune că nu se va schimba semnificativ, pentru că în continuare sunt mama lui MagiCamp şi nu-mi abandonez copiii. Dacă vreodată au întrebări, oamenii din echipă ştiu de unde să mă ia. Ce se va schimba e faptul că nu o să mai fiu la birou în fiecare zi, dar cred că era momentul să facem asta şi eu, şi Vlad (n.r. – Voiculescu). Nu vrem să fim aceşti arbori la umbra cărora nu mai creşte nimic. Ne dorim să crească o echipă nouă şi sigură pe sine, care să ducă lucrurile mai departe. 

Copiii cu afecţiuni oncologice, împreună, în tabăra MagiCamp din comuna Brăneşti, judeţul Dâmboviţa

FOTO: MagiCamp

M-aş îndrepta spre o situaţie prin care aţi trecut în 2017. Atunci s-au furat din biroul MagiCamp laptopuri cu informaţii importante. Aţi primit sprijin din partea comunităţii?   

Hoţii ăia nici nu ştiu cât bine ne-au făcut. În momentul iniţial de şoc, când am deschis uşa biroului şi am văzut că nu mai erau laptopurile acolo, am fost copleşiţi de situaţie şi nu înţelegeam cum poate cineva să spargă biroul şi să fure de la copiii bolnavi. Ulterior, reacţia oamenilor din jurul nostru a fost atât de puternică, încât ne-a ridicat din tristeţea aia fără margini. Unii oameni s-au oferit să ne dea laptop, alţii, să ne ajute la recuperarea informaţiilor pierdute odată cu laptopurile furate. Nişte IT-işti şi-au oferit sprijinul. E minunat să-ţi dai seama că în momente de cumpănă nu eşti singur. Atunci, în 2017, la doar câteva zile, s-a lansat şi campania pentru MagicHome şi susţinerea pe care am simţit-o a fost extraordinară. Am avut o senzaţie de bine. 

Cum te simţi când reuşeşti să aduni o mulţime de oameni care au acelaşi scop: să ajute?

Cred că cea care reuşeşte să-i adune este cauza; se întâmplă când oamenii o recunosc ca fiind valoroasă şi când au încredere în cei care o iniţiază şi în faptul că banii pe care ei îi donează vor fi folosiţi cu cap. Astea sunt ingredientele unui proiect de succes: să ai o cauză bună, nişte oameni care o implementează şi susţinători care au încredere. Dacă una dintre componente dispare, drumul spre eşec se deschide uşor. 

Un sat ca să creşti un copil

La începutul lui 2019 ai devenit mamă. O să îţi pun o întrebare pe care în special femeile o aud deseori astăzi: cum te împarţi acum între viaţa personală şi cea profesională?

Eficient. Până să apară Radu nu înţeleg cum am putut să mă plâng că n-am timp. Te resetează destul de zdravăn un copil, pentru că ştii că ai doar nişte ore la dispoziţie, când el doarme, deci nu poţi să-ţi pierzi vremea uitându-te la televizor. Trebuie să faci toată treaba pe care ai fi făcut-o într-o zi întreagă. Din punctul ăsta de vedere, e un plus major prezenţa lui Radu în viaţa mea. Am şi parte de destul de mult sprijin, ceea ce e important. Vorba că îţi trebuie un sat să creşti un copil e cât se poate de reală. Am sat şi am oameni şi în afara satului. 

Alături de Vlad Voiculescu, la Gala Premiilor Radio România Cultural, în 2018  FOTO: Inquam 

În primele luni ale lui Radu simţeai nevoia să-ţi continui activităţile obişnuite şi să petreci timp în afara locuinţei?

Dacă vreo mamă spune că nu, eu nu o cred. E splendid să simţi mirosul copilului, să vezi cum îţi zâmbeşte şi să îl mângâi pe faţă. Pe de altă parte, nu poţi deodată să te anulezi pe tine ca persoană. Nu poţi să spui: „Sunt doar mamă“. Sunt în continuare omul care ţine cursurile de public speaking, care moderează evenimente şi care se implică în cauze sociale. Nu pot să le tai din program, pentru că aş tăia o parte din mine; trebuie doar să mă asigur că reuşesc să ofer fiecărui segment spaţiu într-un fel cât mai echitabil.   

Până aproape de 30 de ani am refuzat orice ieşire în public, nu voiam să ţin niciun speech, nu voiam să moderez niciun eveniment şi nicio conferinţă. M-am mobilizat şi am ieşit din zona mea de confort, m-am expus de multe ori, am avut ocazia să fac greşeli şi să învăţ din ele. 

Ai mai redus numărul cursurilor de public speaking? 

L-am mai redus, o dată pe lună încerc să ţin cursul de dicţie şi cursul de public speaking. Îmi plac atât de mult! Îmi place şi transformarea oamenilor: să văd cum e primul lor discurs şi să primesc un mail peste câteva săptămâni în care mi se spune: „Mel, am ţinut o prezentare şi a ieşit grozav!“. E o satisfacţie fantastică.

Cine sunt cei care se înscriu la aceste cursuri?

Sunt din medii variate, de la corporatişti, la oameni de PR şi din ONG-uri. Au înţeles că, dacă vor să îşi prezinte ideile şi să convingă, au nevoie de un pic de pregătire. Pentru că nu ştiu cum să o facă, apelează la astfel de cursuri. 

Tu cum te-ai descurcat fără pregătire?

Nu m-am descurcat. Până aproape de 30 de ani am refuzat orice ieşire în public, nu voiam să ţin niciun speech, nu voiam să moderez niciun eveniment şi nicio conferinţă. Într-o zi, m-a tras cineva de urechi: „Asta nu se mai poate, ai o vârstă, ai ales o meserie care presupune expunere publică, fă bine şi asumă-ţi sau uită-te spre altă direcţie“. M-am mobilizat şi am ieşit din zona mea de confort, m-am expus de multe ori, am avut ocazia să fac greşeli şi să învăţ din ele.      

Care a fost cea mai amuzantă greşeală?

Una dintre cele mai amuzante a fost când mi-am pregătit cutia de carton pe care o foloseam când eram mică, decupată, în care mă băgam şi pretindeam că sunt la televizor. Am început speech-ul, 

mi-am pus cutia în cap, dar am uitat să le spun oamenilor povestea acelei cutii. Şi ei s-au trezit cu cineva care are o cutie pe cap fără să explice nimic despre asta! Cred că am fost destul de ridicolă. Abia la final mi-am dat seama, dar n-am mai putut să fac nimic, în afară de a învăţa din asta. 

„Mi-a fost clar din copilărie ce vreau să devin când o să fiu mare“

Despre Zi de Bine, în prezenţa jurnaliştilor  FOTO: Sabin Cîrstoveanu/ Inquam Photos

Ţi-a fost uşor să renunţi la televiziune, unde ai lucrat două decenii?

N-a fost uşor să renunţ la ceva ce făceam de atât de multă vreme şi care îmi oferea un confort şi o siguranţă. Când eşti stăpân pe ceva şi simţi că te pricepi la asta, tendinţa este să mergi înainte. Ce am pus în loc e cu adevărat mai important decât să apar la televizor. Este incredibil cât de repede am putut să mă adaptez la noua mea realitate. În caz că azi m-ar întreba cineva dacă m-aş întoarce în televiziune, răspunsul ar fi „nu“. Ce fac acum are mai mult sens şi mai multă valoare pentru mine decât ce am făcut 20 de ani. N-am avut orgolii, nu-mi doream să fiu o divă a televiziunilor din România.    

Urmăreşti presa independentă sau încotro se îndreaptă televiziunea din România?

Mă uit mai puţin la televizor, dar sunt atentă la câteva oaze de jurnalism: Recorder, Să fie lumină, Vice. 

Experienţa în mass-media te-a ajutat să-ţi promovezi cauzele?

Mărturisesc că nu ştiu dacă m-a ajutat, pentru că rareori am apelat la foşti colegi pentru promovarea cauzelor, poate pentru că nu am simţit că ar fi nevoie. Cauza era atât de puternică, încât vorbea ea însăşi. Colegii mei au venit spre ea şi cred că ar fi făcut-o indiferent dacă era sau nu vorba despre mine. 

Seara la facultate, dimineaţa, la cei mici 

Ai ajuns pe terenul televiziunii în adolescenţă, iar mai târziu ai absolvit Facultatea de Psihologie, însă nu

te-ai despărţit de camerele de luat vederi imediat după finalizarea studiilor. 

Am făcut întâi psihologie, după aceea un masterat în comunicare şi relaţii publice, iar la 30 de ani am terminat un alt masterat, în terapie logopedică. Am început să lucrez în televiziune când aveam 16 ani. Când eram copil, decupam o cutie de carton, mi-o puneam în cap şi ziceam că sunt Sanda Ţăranu. Pentru că mi-a fost clar din copilărie ce vreau să devin când o să fiu mare, n-am rătăcit mult căutându-mi drumul. A urmat o perioadă în care încercam să aflu cine sunt şi ce vreau de la viaţă şi mi-am spus că o facultate de psihologie ar fi potrivită să mă ajute să aflu răspunsul. Am intrat în facultate cu o mie de întrebări şi am ieşit cu şi mai multe. La 30 de ani, în vremea în care mergeam la Centrul de Plasament de la Domneşti şi mă jucam cu copiii, mi-am dat seama că unii dintre ei nu puteau să pronunţe diverse sunete, şi că aveau, în mod evident,  probleme logopedice. Un rârâit poate fi simpatic, dar, dacă peste un „r“ pronunţat incorect, adaugi un „ş“, „ţ“ şi „s“ care nu se aud cum trebuie, rişti ca cei din jur să nu te mai înţeleagă. Cu experienţa mea de om de televiziune puteam să le explic, până la un punct, dar aveam senzaţia că îmi trebuia mai mult ca să-i pot ajuta, aşa că m-am întors la facultate şi am făcut acel masterat în terapie logopedică. Seara mergeam la facultate, iar dimineaţa la copii – atunci testam pe ei ce învăţam seara la facultate. Când auzeam un copil pronunţând corect un sunet, parcă îl apucam pe Dumnezeu de un picior. Eram aşa de fericită! Singura problemă era că aveam jurnalele seara. Mi-am dat demisia pentru că nu voiam să lipsesc de la facultate şi am făcut Afterschool Clinceni (n.r. – o organizaţie pentru copii, în comuna Clinceni, judeţul Ilfov). Am început cu 17 copii, iar acum sunt peste 160. Funcţionează deja de aproape zece ani, fără mine, de mai bine de cinci ani. Dar am rămas la curent cu ce se întâmplă. 

Tu unde ai copilărit? 

Într-un sat de pe lângă Tecuci. Bunicul meu mi-a marcat copilăria prin poveştile pe care mi le-a spus. Era chiar bunicul care te ţinea în braţe pe prispă şi îţi spunea poveşti din război. Acolo îmi amintesc să fi făcut primii paşi, acolo am învăţat să merg pe bicicletă, acolo spărgeam pepenele pe prispă şi muşcam cu poftă din el. Din păcate, nu mai am unde să mă întorc, nu mai e niciunul dintre bunici. Acum doi ani, când încă mai era casa, chiar dacă nu ne mai aparţinea, am tras o fugă, am sărit gardul şi am furat un trandafir. L-am pus în curtea mea, să rămână ceva din locul ăla. 

„Am simţit de multe ori că ar trebui să plec din România“

FOTOGRAFII: MagiCamp 

Lucrezi de mulţi ani în jurul copiilor. S-a schimbat modul în care priveşti poveştile celor bolnavi de cancer, de pildă? 

În tabără îi vedeam pe copii foarte fericiţi. Uneori nici nu-ţi dădeai seama că sunt bolnavi, dar sigur că, la un moment dat, te dezmeticeai şi îţi aminteai de ce sunt copiii aceia acolo. Altfel n-ar fi venit în MagiCamp. O îmbrăţişare din partea unui copil pe care ştii că n-o să-l mai vezi e dureroasă. Am devenit şi mai sensibilă după ce a apărut Radu, mă tulbură tare să văd un copil bolnav. Dar îmi spun de fiecare dată că rolul nostru la MagiCamp nu este să-i facem pe copii bine, ci să le facem viaţa puţin mai frumoasă. Am înţeles că nu suntem nici medici, nici Dumnezeu. Care ar fi fost alternativa? Să stăm acasă şi să nu facem nimic?  

Înainte să rămâi în sărcinată, voiai să adopţi un copil. 

Au fost aproape 20 de ani de aşteptare, de încercări şi pregătire în vederea adopţiei. Îmi rămăsese ultima etapă. Înainte să finalizez acest dosar, mi-am mai propus să fac un pic de spaţiu şi de curăţenie în viaţă, să dau la o parte lucruri care mă aglomerau într-un fel împovărător. Aş fi putut să renunţ la unele mult mai repede, dar nu ştiam cum să fac asta. În plus, dacă aş fi înlăturat câteva dintre lucrurile din viaţa mea, aş fi putut să simt că a rămas un loc gol. Mi-am umplut viaţa, pentru că era un gol acolo, absenţa unui copil – am încercat să o acopăr cu multă muncă. Când am început să dau la o parte balastul şi să las numai ce e strict necesar, a apărut Radu.   

Ai un exemplu în ce priveşte lucrurile date la o parte în acea perioadă?

Am învăţat că pot să deleg, că sunt lucruri pe care nu trebuie să le fac cu mâna mea. Pe unele le pot face alţii mai bine decât mine. Apoi, am învăţat că unor oameni le-ai pregătit un rol în viaţa ta şi se dovedeşte că nu ăla era rolul lor. Să înţeleg rolul fiecărui om în viaţa mea a fost, de asemenea, de ajutor. 

Despre infertilitate

Vei continua demersurile pentru adopţie?

În continuare am acest statut de părinte adoptator şi, dacă o să-mi iasă în cale acel copil, probabil că nu o să ezit în a-l adopta, dar nu mai fac demersurile active în sensul ăsta. 

Devenise o povară aşteptarea unui copil? 

A fost mai degrabă o tristeţe. Ceva care părea accesibil atâtor oameni mie nu mi se întâmpla. Mai dureroase erau etichetele: nu face copil pentru că vrea să-şi menţină silueta sau pentru că e o carieristă. Sau întrebările: „Chiar nu faci şi tu un copil?“ Mi-ar plăcea ca oamenii să se gândească de două ori când vorbesc despre asta, pentru că nu ştiu niciodată ce rană ating. Comentariile vin din partea celor care nu-ţi sunt apropiaţi şi nu ştiu adevărul.  

Expunerea familiei

Ai declarat cândva că nu te-ai recunoscut în anumite articole despre tine. Ce hotărâri ai luat? Ai dat mai puţine interviuri?

N-am prea mai ieşit din casă. Îmi aduc aminte de nişte articole care mă îngrozeau. Apoi, mi-am dat seama că e o prostie, că lucrurile alea nu vorbesc despre mine, ci despre cei care le-au inventat. Însă am hotărât să am mai multă grijă la oamenii dragi, să îi protejez, să nu îi expun dacă ei nu vor. 

Despre Radu ai preferat să se afle de la tine, nu din presă. 

Urma o speculaţie. Oamenii nu aveau de unde să ştie cum stau lucrurile şi decât să o las să se răspândească, am preferat să fiu eu cea care povesteşte. Altfel n-aş fi făcut-o, pentru că n-am simţit nevoia să mă expun însărcinată. Am aflat că urma să apară acel articol – cineva mi-a spus că am fost fotografiată – şi am preferat să fie publicat întâi adevărul. Nici pe Radu nu prea îl expun. Deşi e atât de frumuşel şi îmi vine să mă laud toată ziua cu el pe Facebook, mă străduiesc să mă abţin. Am făcut o şedinţă foto pentru revista „Unica“; articolul n-a fost despre a-l expune pe el. Pentru că am vorbit cu multe femei care s-au confruntat cu infertilitatea, am vrut să fie o încurajare pentru ele, să nu-şi piardă speranţa.

Legat de speranţă, în ultimii ani şi-au făcut din ce în ce mai mulţi români bagajele şi au plecat din ţară. Ai simţit şi tu că ar fi momentul să te muţi din România?

Am simţit de multe ori că ar trebui să plec şi sunt zile în care îmi spun că e momentul să fac bagajul. Pe de altă parte, am sens aici şi am ce-mi trebuie. Nu mi-e neapărat greu pentru că nu m-aş descurca, mi-e greu la gândul că în altă parte ar putea fi mai curat, mai civilizat, că ar putea exista mai mult respect. Acum mă gândesc că Radu ar putea avea parte de şcoli mai bune. Nu spun că nu o să plec niciodată din ţară, dar nici că o să rămân aici pentru totdeauna. Dacă e ceva ce pot eu să fac, ar trebui să fac. Când o să simt că nu mai pot să fac nimic, atunci poate ar fi bine să împachetez de tot. Trei dintre cele 12 cauze (n.r. – ale Asociaţiei Zi de Bine) sunt dedicate educaţiei; una dintre ele este legată de bullying, un fenomen pe care nu îl putem ignora. Cred că, dincolo de a vorbi despre el, e nevoie să facem mai mult. Acum mă uit cu mai mare atenţie spre cauzele care ţin de educaţie. Aş vrea foarte tare ca sărbătoriţii să se întrebe: Oare în luna mea ce-o să fie? O să avem o cauză şi pentru toţi cei care au pierdut pe cineva drag, alta va fi despre violenţă domestică, vom avea şi pentru copiii foarte săraci, şi pentru copiii internaţi în spitale. O cauză va fi pentru nevăzători, alta pentru românii care au o problemă de sănătate mintală – şi nu sunt puţini. Dacă simţi că rezonezi cu vreuna dintre cauze, trimite cuvântul SUS la 8862 şi ajută un om să se ridice. 

CV

Numele: Melania Medeleanu 

Data şi locul naşterii: 19 iulie 1978, Bucureşti

Studiile şi cariera: 

- A absolvit Facultatea de Psihologie şi Sociologie la Universitatea din Bucureşti. Este şi unul dintre absolvenţii BBC Radio School. Ulterior, a finalizat un masterat în comunicare şi relaţii publice şi altul în terapie logopedică. 

- A fost prezentatoare de ştiri la Realitatea TV şi editor-prezentator al ştirilor PrimaTV – Focus. Pentru cel mai bun jurnal de ştiri, a fost distinsă, alături de echipa Realitatea TV, în 2005, cu un premiu din partea Asociaţiei Profesioniştilor din Televiziune

- Cu ani în urmă, a fondat Dicţie fără cusur şi ţine cursuri de public speaking şi, fireşte, dicţie. 

- Între 2010 şi 2020 a pus pe picioare Hero Afterschool Clinceni, MagiCamp – comunitatea a obţinut Premiul „Cetăţeanul European 2018“ – şi Asociaţia Zi de Bine. 

 Locuieşte în: Bucureşti