Orhestra Filarmonicii din Liège, la Ateneul român

0

Orhestra Filarmonicii din Liège va susţine de la 16.30, la Ateneu, un concert, având în program lucrări de Witold Lutosławski, Serghei Rahmaninov şi Francis Poulenc.

Text de Alice Mavrodin

Tinereţea lui Witold Lutosławski (1913-1994) ar putea forma subiectul unui roman de aventuri. Prins de nemţi, evadat, întors în Varşovia ocupată după un drum de 400 de km. pe jos, a trăit tot restul războiului în clandestinitate, cântând la pian prin baruri pentru a avea din ce trăi. Împreună cu colegul compozitor Andrzej Panufnic a format un duo pianistic şi aşa s-au născut (în 1941) Variaţiunile pe tema Capriciului  nr. 24 de Paganini – iniţial în format pentru două piane. Era o lucrare de o virtuozitate spectaculoasă, într-un stil dens ce ar putea fi caracterizat drept postromantic. 37 de ani mai târziu, la cererea pianistei Felicja Blumenthal, compozitorul a rescris lucrarea pentru pian şi orchestră (1978). Substanţa muzicală a rămas în linii mari aceeaşi dar, după aproape patru decenii, lumea muzicală a compozitorului se schimbase radical: sonoritatea este transparentă, pianul e rareori întovărăşit de toată orchestra ci, de obicei doar de câteva instrumente ce punctează, cu acorduri percutante, discursul pianului. Cum fiecare variaţiune este cântată de câte două ori, rolurile participanţilor se inversează la reluare. Dintre cele 12 variaţiuni, una singură este lirică, cea de a şasea, cu două planuri sonore ce evoluează în sens contrar, ca în discantul medieval. În rest, muzica adoptă un stil toccat, foarte dinamic, cu un colorit timbral inedit, uluitor.

Rafinamentul orchestral, inventiv şi colorat e una din principalele calităţi şi în Rapsodia op. 43 scrisă de Serghei Rahmaninov (1873-1943) cu şapte ani mai devreme (1934) pe aceeaşi cunoscută temă a lui Paganini, care de-a lungul timpului a inspirat peste 50 de lucrări de compozitori europeni, americani, japonezi, chinezi... Adevărat concert pentru pian şi orchestră, ea se organizează şi în planul general ca un concert: primele zece variaţiuni, într-un tempo rapid, reprezintă prima mişcare, următoarele opt ţin loc de mişcare centrală, cu elemente de Menuet (var. 12), de Scherzo (var. 15) şi cu un superb Andante cantabile (var. 18) care este marele moment liric al lucrării. În sfârşit, ultimele şase variaţiuni constituie finalul.

Interesant este că în Rapsodie apare şi o a doua temă: cea a imnului medieval Dies irae (Ziua mâniei, a Judecăţii de Apoi), prezent în variaţiunile 7, 10 şi în ultima, 24). Vechiul imn a apărut adesea în creaţia lui Rahmaninov. Muzicologul Vincent Pallaver l-a identificat în nu mai puţin de 17 lucrări ale sale (utilizarea acestei teme în epoca modernă a fost inaugurată de Berlioz în Simfonia fantastică, urmat de Liszt, Musorgski, Saint-Saëns, Ceaikovski etc.). Frecvenţa melodiei – fie şi doar a unor fragmente din ea – ar justifica prezenţa ei şi în opusul 43. Nu e exclusă însă nici o relaţie programatică. Coregraful Serge Lifar a montat, la Covent Garden în 1939, un balet intitulat „Paganini” pe muzica Rapsodiei, utilizând un scenariu sugerat de compozitorul însuşi. Protagonist era celebrul virtuoz (tema Capriciului) urmărit de duhurile rele (melodia medievală). Rămâne deschisă întrebarea dacă Rahmaninov a plecat de la acest scenariu sau l-a imaginat post factum.     

Monodrama lirică „Vocea umană” de Francis Poulenc (1899-1963) e o operă fără elemente „operistice”, o secvenţă ce pare ruptă din viaţă: după primele minute, de abia mai realizezi că protagonista cântă, simţi că asişti la convorbirea ei telefonică reală cu soţul care a părăsit-o şi care acum îi cere să-i trimită câteva obiecte, pentru ca în final s-o anunţe că pleacă cu noua lui parteneră la Marsilia.

Desigur, noi nu auzim vocea lui ci doar replicile ei. Textul genial al lui Jean Cocteau – scris şi jucat cu 30 de ani înainte de a fi pus pe muzică! – ne-o înfăţişează pe nefericită cum iniţial încearcă să pară indiferentă şi mondenă, apoi mărturiseşte că a încercat să se sinucidă, mai târziu îşi răsuceşte firul telefonului pe după gât, iar când convorbirea se încheie, cade inertă pe pat şi ne putem gândi că s-a strangulat.

Totul e redat foarte realist, legătura telefonică se stabileşte greu şi se întrerupe pe parcurs de câteva ori. Solista se exprimă într-un stil recitativ aproape vorbit – adesea fără acompaniament –, care devine cantabil doar în momentele de mare emoţie. Rolul melodic cade mai ales în seama orchestrei, ea comentează, prin scurte motive sugestive, peripeţiile convorbirii, exprimă „în clar” ceea ce recitativul eroinei doar schiţează.

Deşi construit din bucăţele, discursul muzical e perceput ca un continuum, datorită în primul rând coerenţei psihologice, eroina devenind din ce în ce mai pasionată până la izbucnirea finală „te iubesc, te iubesc!”; iar pe de altă parte, prin prezenţa unor leitmotive la orchestră – cum ar fi cel al „Aşteptării”, ce se aude ori de câte ori e întreruptă legătura. De altfel, prezenţa orchestrei câştigă în cursivitate în a doua jumătate a operei, pe măsură ce sentimentele eroinei se manifestă tot mai intens.

Revoluţionar de originală, dând peste cap toate şabloanele genului, accesibilă ca limbaj în ciuda îndrăznelilor armonice şi a lipsei unei melodicităţi de factură tradiţională, „Vocea umană” emoţionează profund: e vocea unei îndrăgostite fără nume, o voce care poate fi a oricăreia dintre noi...

Ateneul român

Sâmbătă 14 septembrie     ora 16.30    

ORCHESTRA FILARMONICII REGALE DIN LIÈGE

TIBERIU SOARE dirijor

Witold Lutosławski – Variaţiuni pentru pian şi orchestră pe o temă de Paganini

Serghei Rahmaninov – Variaţiuni pentru pian şi orchestră op. 43 pe o temă de Paganini

                        DENIS KOZHUKHIN pian

Poulenc – Monodrama lirică „La Voix Humaine” IFP 171

                        ANNA CATERINA ANTONACCI soprană

                                                            

Showbiz


Ultimele știri
Cele mai citite