Zoia Alecu, la Adevărul Live: „Am plâns când Adrian Păunescu l-a ales pe Nicu Alifantis în Cenaclul Flacăra“
0
Cunoscută publicului iubitor de muzică folk încă din anii '70, când urca pe scena Cenaclului Flacăra, dar şi în urma colaborării cu trupa Sfinx Experience, Zoia Alecu a rămas una dintre cele mai bune voci ale genului şi, la mai bine de 40 de ani de la debut, lansează un nou album, „Să ierţi“.
Zoia Alecu: Îmi place să pun pe muzică ceea ce simt, mă poate inspira absolut orice. Colegii mei, dacă pun mâna pe un volum de poezii şi le place extrem de mult două-trei poezii, sigur că vor compune pe acele poezii. Eu am avut o suferinţă pe această temă, nu am vrut să apelez la vreo poezie scrisă de un autor consacrat, pentru că riscul să fii criticat că ai făcut muzică sub nivelul poeziei e destul de mare sau poţi să te pomeneşti cu vreun pseudocritic muzical care vine şi spune: „Şi-a bătut joc de tex, de poezia asta superbă.“
Care este povestea albumului tău?
Zoia Alecu: Povestea asta include mai multe poveşti. L-am intitulat „Să ierţi“ tocmai pentru că foartă multă lume nu ştie că a ierta înseamnă sănătate psihică şi fizică. Îndemnul meu pentru cei care vor asculta albumul este să înveţe să ierte.
Am fost într-o vrie totală de vreo două luni încoace. Nu este uşor să lansezi un labum. Naşterea acestui album a durat şase luni, dar „copilaşul“ ăsta e cu cheltuieli mari, să-i faci promovare este iar greu. Cred că am început să am pretenţii ceva mai mari cu privire la modul în care fac lucrurile, pentru că un videoclip bun sare dincolo de 5.000 de euro şi trebuie să mă gândesc.
Tu pe cine vrei să ierţi?
Eu fac exerciţiul ăsta de foarte multă vreme, indiferent cât rău mi s-a făcut, mi-am căutat resursele în mine de a vedea lucrurile bune la acei oameni şi i-am şi iertat. Dar şi iertarea are două tăişuri, pentru că nu trebuie să ierţi doar cu mintea, ci şi cu sufletul, cu inima. Nu sunt nici după ,modelul biblic „întoarce şi celălalt obraz“, dar nu mă obligă nimeni să stau în preajma unor personaje care îmi creează disconfort. Pe de altă parte, nu am niciun motiv să fiu necivilizată, să nu las loc de „bună ziua.
Cum crezi că este în momentul de faţă muzica folk văzută în România?
Muzica folk este o muzică de nişă, din păcate. Pentru că din ce în ce mai mulţi oameni vin către acest gen muzical, este genul muzical cu cele mai multe festivaluri în ţară. Lumea care vine la astfel de concerte este multă. Am văzut an de an ce s-a întâmplat la Folk You, acolo de cele mai multe ori am putut vedea o mare de oameni, inclusiv cu picioarele în apă, pe plajă, stând până dimineaţa. 5.000-8.000 de oameni, veniţi din toate colţurile ţării, special pentru Folk You. Marele nostru atu este mesajul, atât de direct, atât de mobilizator, acum nu vorbesc de cei care ne fac să ne tăiem venele pe lung, mare parte, mai toţi artiştii folk compun destul de variat, dar mai presus de toate este mesajul. Artiştii folk, fie că îşi scriu singuri textele sau le aleg din poeţi consacraţi, aleg textele de mare valoare, spun ceva, transmit ceva. E o muzică de nişă, suntem mai îndepărtaţi de posturile TV şi nu avem prea mare acces la radio.
Nu ai stat foarte mult în Cenaclul Flacăra.
Eu am debutat în aceeaşi seară cu Nicu Alifantis, care este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai mari artişti folk pe care îi are România. Eu eram foarte răcită, el era în permisie. Adrian Păunescu m-a considerat o puştoaică, eram adusă de Doru Stănculescu şi cine ştie ce şi-a imaginat. Aşa s-a şi exprimat, deşi tot publicul a votat pentru mine. Era şi Ion Ţiriac pe scenă, Aurel Gherghel, care mai apoi a fost un foarte bun impresar, toţi au votat pentru mine. Adrian Păunescu l-a păstrat pe Nicu Alifantis. Am plâns, normal. Nicu Alifantis avea o voce la fel de amplă, cu un ambitus vocal excepţional, cu un volum ucigător, din acest punct de vedere noi eram cam pe aceeaşi bază. Adrian Păunescu a spus: „Da, o să-l păstrăm pe Nicu Alifantis şi Zoia Alecu să mai vină şi altădată“. M-a apucat plânsul. A venit Aurel Gherghel la mine, cu Ion Ţiriac, toţi m-au aplaudat. Am plâns atunci preţ de vreo zece minute, dar m-am ambiţionat şi din acel moment am început să merg în turnee cu Aurel Gherghel şi plecând m-au văzut cei de la revistele „Viaţa Studenţească“ şi „Amfiteatrul Teatrelor“, unde aveau ei redacţiile, la parter erau nişte săli de repetiţii şi un hol imens unde se dădeau baluri pentru studenţime. Pe vremea aceea redactor-şef era Mihai Tatulici, tot de acolo a plecat şi Ioan Cristescu, Sorin Roşca Stănescu, o grămadă de jurnalişti care mai apoi au devenit destul de celebri în România.
Mihai Tatulici, plăcându-mă foarte tare ca şi artist, m-a cooptat în acel cenaclu, în '75, fiind la mare cu acest cenaclu, eram cu toţii în Costineşti şi întâmplarea a făcut ca şi Adrian Păunescu să fie cu Cenaclul Flacăra acolo. A trimis doi redactori după mine, cred că unul dintre ei era George Stanca. „Adrian Păunescu vă invită până la Hotel Golf.“ Am ajuns, Adrian Păunescu, foarte jovial, mi-a zis: „Zoia Alecu îţi datorez nişte scuze, chiar nu ştiu unde mi-a fost capul, de ce nu te-am remarcat“. „Dacă îmi amintesc bine, eu eram cea răcită, dvs. eraţi foarte sănătos“, i-am zis. „Eşti spirituală, să înţeleg. Ca scuzele să fie bine înţelese, mi-aş dori să faci parte din concertul nostru de mâine“, zice el. „Cu părere de rău, sunt la alt Cenaclu acum“, i-am răspuns. „Şi ce, nu poţi să te duci şi acolo, şi acolo?“, mi-a spus. „Da, dar eu am auzit altceva. Că nu vă place să migreze artiştii“. „Da, dar cu tine e altceva!“ Şi aşa a rămas relaţia mea cu Adrian Păunescu de-a lungul timpului, o relaţie extrem de corectă şi de jovială. Adrian Păunescu a rămas pentru mine o amintire foarte frumoasă, nu m-a obligat niciodată să fac ceea ce nu voiam să fac, ba mai mult de atât, când am avut flăcări şi m-am certat cu cineva din CC, care era destul de mare, Adrian Păunescu l-a dat afară pe domnul respectiv şi mi-a atras atenţia: „Zoia Alecu va trebui să fii foarte atentă pe viitor. De data asta ţi-am luat eu partea, dar ai grijă cu gura.“
La vremea respectivă, am cântat în deschidere la toate trupele mari din România.
Ai cântat foarte mult şi cu Sfinx Experience.
18 ani. A fost şcoala mea, aşa am învăţat să fiu un artist profesionist, pentru că în clipa în care intri într-o echipă, trebuie să-ţi asumi rolul de coechipier şi dacă ştii şi înveţi acest lucru, este în regulă. A fost o muncă de Sisif pentru mine, timp de un an, până când am reuşit să mă integrez, pentru că acolo mi-am dezvoltat mult mai mult auzul armonic, am învăţat să-mi omogenizez vocea, care are o personalitate zdrobitoare. Acum doi ani, când mi-am aniversat 40 de ani de carieră, am vrut să fim din nou împreună, şi a fost o cântare pe cinste, am arătat publicului că putem cânta orice.
Zoia Alecu s-a născut la Bucureşti, în 1956. A urmat Liceul de muzică „George Enescu“, unde a studiat vioara, cu toate că tatăl ei ar fi dorit să cânte la violoncel; a fost aici colegă cu viitoarea colaboratoare, Crina Mardare. A renunţat la şcoala de muzică şi a ales o pregătire la liceul teoretic „Mihail Sadoveanu“, apoi în Liceul Gheorghe Lazăr. La 16 ani a adunat bani pentru prima ei chitară din donări de sânge repetate; a început să compună piese în stil folk pe versuri proprii.
În octombrie 1973 - Zoia Alecu cântă în Club A, la invitaţia lui de Doru Stănculescu. Este momentul în care îşi începe cariera în muzica folk. În ianuarie 1974 - tot la invitaţia lui Doru Stănculescu, Zoia Alecu ajunge să cânte în Cenaclul Flacăra, chiar dacă nu rămâne decât până în primăvara aceluiaşi an. Trebuie menţionat faptul că la Cenaclul Flacăra, Zoia debutează în aceeaşi seară cu Nicu Alifantis. Din primăvara anului 1974, Zoia Alecu începe să cânte la cenaclul „Viaţa studenţească şi amfiteatrul artelor“.
A fost invitată de Crina Mardare (foto sus), în 1986, să se alăture formaţiei Sfinx, în momentul plecării Elenei Perianu. Formaţia se afla în acel moment într-un turneu danez. Adaptarea la noul repertoriu şi gen muzical i-au ridicat dificultăţi la început. A rămas în formaţia Sfinx până la dizolvarea ei, la începutul anilor '90. La puţin timp, s-a alăturat noului proiect lansat de bateristul Sfinx, Mişu Cernea, numit Sfinx Experience. Turneele în Europa au continuat până în 1997, când formaţia a revenit în ţară. La un moment dat, un reprezentant al casei de discuri EMI oferise un contract pentru Alecu şi Mardare, cu condiţia de a părăsi Sfinx Experience, fapt care nu s-a petrecut.
În 2006, se întoarce la „prima sa dragoste“, folkul, lansând primul album de autor, „Vino aici“. Vreme de trei ani a compus muzică de scenă pentru Teatrul Nottara. A devenit o prezenţă obişnuită în Clubul Arhitecturii, Club Z, cântând de regulă în deschiderea recitalurilor unor formaţii rock precum sunt Phoenix, Progresiv TM, Pro Musica, Basorelief şi Compact.
În ciuda faptului că este o textieră prolifică, cu peste 200 de texte dedicate diverşilor interpreţi români, Zoia Alecu nu a lansat un prim material discografic propriu mai devreme de luna februarie 2007. „Vino aici“ este un album ce conţine zece piese, realizat cu sprijinul producătorului Ovidiu Komornyk. Pe disc apar atât piese scrise de Alecu în anii tinereţii, reorchestrate (inclusiv o piesă pe ale cărei versuri le-a scris la nouă ani), cât şi compoziţii recente.
Se încarcă comentariile...
