Paul Ciuci, liderul trupei Compact: „Aveam pe urme securişti cu care ne-am împrietenit“ VIDEO
0
AMINTIRI Înainte de aniversarea a 40 de ani la înfiinţarea Compact, Paul Ciuci (60 de ani) a venit la Adevărul Live pentru a povesti despre concertul de pe 15 iunie, de la Arenele Romane, unde va cânta „Ca pe vremuri“, alături de Holograf şi Cristi Minculescu & Iris, dar şi pentru a povesti detalii din istoria trupei
„Adevărul“: Cum aţi intrat în trupa Compact?
Paul Ciuci: Am intrat perechi, am fost curtaţi, dacă pot să spun aşa, de Teo Peter şi de Costi Cămărăşan, care, iniţial, au avut o altă formulă. Am venit eu şi Ladislau Balazs de la trupa Telegraf, cu care aveam un trecut destul de solid. Costi şi Teo erau în căutarea unui suflu nou la acea vreme. La Costineşti am fost chemaţi prima dată, Costineşţiul care ne-a făcut cunoscuţi. Am ajuns apoi la Cluj, unde am întâlnit nişte oameni aşa de deschişi la minte, era ceva de speriat pe vremea aia. Nu eram o trupă foarte cuminte, cântam cover-uri, dar eu şi Costi aveam piese şi am zis să le punem la clasor pentru trupa Compact. Voiam o trupă românească cu repertoriu românesc. Impunerea pe piaţa muzicală a fost dureroasă. Pentru că aveam părul lung. Nu eram răstigniţi pentru asta, dar nici uşor nu era. Umblam cu zahăr în păr, că nu erau fixative. Eram mai rockeri în purtare. Cu toate că am fost printre primele trupe care a demontat mitul rockerului care trebuie să pută a transpiraţie.
„Am fost printre primele trupe care a demonstat mitul rockerului care trebuie să pută a transpiraţie“ Paul Ciuci, lider Compact
Cum v-aţi adaptat vremurilor?
Cenzura îşi făcea treaba pe partea muzicală. Vorbesc din experienţa mea, cântam la Teatrul Naţional, era o seară chinezească. „Dar de ce e aşa mare sărbătoarea pentru nişte chinezi?“, ne-a zis cenzorul. Nicio secundă nu m-am gândit că se poate lega cineva de treaba asta. Era un stres, aveam puţin frâna trasă.
„Şi azi sunt recunoscutor că după ce am devenit faimoşi nu ne-am pierdut minţile“
Odată cu succesul aţi intrat în vizorul Securităţii.
O, da! Aveam securişti pe urmele noastre cu care ne-am împrietenit. Până la urmă, trupa Compact era o trupă de prieteni. Iubeam muzica anglo-saxonă. Ştiu că am fost acuzaţi că ne-am inspirat din muzica franţuzează. Dar mie nu îmi place muzica francezilor. Şi nici cea rusească! Succesul nu a venit uşor. A venit prin apariţiile la festivaluri, ne trimitea UTC-ul. Dar am cunoscut succesul, era perioada dintre 1983 şi 1988, la Costineşti. Lucrurile au decurs în mod paradoxal. Stăteam pe loc ca trupă, fără cheltuială, dar eram cunoscuţi în toată ţara. Sunt şi azi recunoscutor că după ce am devenit faimoşi nu ne-am pierdut minţile. Ne-am văzut lungul nasului. Am fost privilegiaţi, într-adevăr, că talentul nu îl găseşti la piaţă. Ori de câte ori am avut prilejul, cu talentul ăsta am mers pe la tot felul de evenimente. Banul era mai puţin important.
Câştigaţi bine?
Pentru albumul „Fata din vis“, Electrecord ne-a dat 3.000 de lei. Cam atât câştiga un inginer-şef de la un combinat foarte tare din ţară. Noi am împărţit suma în patru. Ulterior am aflat că am depăşit un milion de discuri vândute. Stau şi mă întreb şi acum ce s-ar fi întâmplat în cazul ăsta dacă trăiam în altă ţară. Întotdeauna am fost recunoscutori că am rămas împreună.
FOTO Sever Gheorghe
Ajutorul unui pachet de ţigări
Ce v-a ţinut împreună?
Dragul de muzică, ţi-o spun sincer. Începeam repetiţiile la 11.00 şi terminam la 22.00, dacă era nevoie. Dar nu mai târziu, pentru că trebuia să plec acasă cu autocarul până la Câmpia Turzii. Dar, aveam prieteni la Medicină, de alte naţionalităţi, şi rezolvau ei problema. Scoteau cartuşul de Kent, care era valută la acea vreme, şi imediat se oprea autocarul. Nici cenzura nu ne-a destrămat. Eu mă îmbrăcat cum voiam. Cenzura s-a băgat în seamă, alţii au suferit mai mult ca noi. Doar o dată am fost interzişi, dar pentru o boacănă de-a nostră. Trebuia să fim la un concert, numai că noi eram aproape beţi, pe malul unui lac, cu friptură de purceluş şi negru sub unghii. Pentru asta am fost interzişi trei luni! Asta a fost disidenţa trupei Compact.
Păcăleala unui cântec care a rezistat în timp
Care era atmosfera în sânul trupei?
Era o atmosferă ca în sânul oricărei mame! (Râde) Era bine! Alcoolul nu ajuta la inspiraţie, că ajugeam la altele. Îţi povestesc o întâmplare. Noi trebuia să plecăm la Costineşti cu trenul de 23.00 şi eram la Radio România să imprimăm un cântec pentru vară, aşa ni se ceruse. Era rândul nostru să intrăm, dar nu ştiam ce să cânt. Stăteam pe hol cu un pix şi o foaie şi nu ştiam ce să fac. Bum! Am intrat în studio. Aveam la noi ţuică de prună, slănină şi ceapă roşie. Toată lumea era veselă în studio. Şi mi-am dat seama că trebuie să cânt ce auzeam în cap de vreo 20 de minute, adică „Ie-ie-ie-ie!“. Dar nu puteam să cânt doar asta, nu eram o turmă de oi. Am vrută să cânt ceva despre Costineşti, dar ştiam că nu mai am ce să fac cu piesa pe timpul anului. Am înlocuit „Costineşti“ cu „sărbătoare“ şi uite că a ieşit „Cântec pentru prieteni“. A fost o păcăleală, nu mi-e jenă să recunoscut, dar a fost o păcăleală care a rămas în timp, în mintea fiecăruia.
Certuri aţi avut?
La bătaie nu ajugeam! Sau dacă ajungeam eram aproapte beţi! (Râde) Cu lapte de mamă! Dar între noi au fost certuri creative. „O noapte şi-o zi“, e cel mai bun exemplu. Leluţ a zis că el nu o să cânte prostia asta. „Dar, hai, mă, să o batem, să iasă ceva!“. După ce a bătut-o cum trebuia şi-a schimbat părerea.
„Fanele sunt motivul principal pentru care m-am apucat de cântat“
Cum stăteaţi cu fanele?
Ăsta a fost motivul principal pentru care m-am apucat de cântat! (Râde). Eu de la 9 ani. Marinela, din cartier, nu se uita la mine, îmi aduc aminte. Se uita la un tip înalt, care cânta la chitară. Atunci mi-am zis că e momentul să îi cer mamei o chitară. M-a văzut că mimam mişcările în faţa oglinzii şi mi-a cumpărat o chitară. M-am chinuit câţiva ani să învăţ corzile şi mişcările, ascultam piese la casetofon, le învăţam şi cântam. Am făcut trupa Telegraf, apoi am ajuns la Compact şi după ce a ştiut lumea de noi ne-am trezit că avem 18 piese. Hai să facem album! Să revin la fete! La Piaţa Neamţ noi eram patru în trupă şi din autobuz am coborât 16! (Râde). Am avut succes întotdeauna la fete, pentru că eram foarte veseli, nu pentru că arătam foarte bine. Am avut şi groopies! Erau două - trei fete din Cluj care veneau mereu după noi. La urmă am devenit aşa de buni prieteni că noi aduceam reşou, iar ele făceau micul dejun! (Râde).
Aveaţi vreo rivalitate cu alte trupe?
De exemplu, eu cu Nuţu Olteanu, care era atunci la Holograf, eram foarte buni prieteni. Cu Minculescu, la fel, din totdeauna am fost buni prieteni. Pe stadionul din Turda, în 1979, am fost Holograf, Iris şi Compact, culmea! În autocar, ceapa şi ţuica ne împrieteneau. Ne-am înţeles bine cu Roşu şi Negru, cu Semnal M. Sfinxul şi Phoenix erau brand-uri de care nu ne atingeam, erau printre sfinţi. Nu aveam orgolii ieftine, nu voiam scaunul din faţă, lăsam loc de „Bună ziua!“. Am cântat în deschiderea unui concert Scorpions. Ei nu au vrut să intre pe scenă până când temperatura nu era de 12 grade. Dar era noiembrie şi era frig, vreo 2 grade Celsius. Noi am cântat şi am ieşit în spatele scenei. Am auzit ceva ce mi-a rămas în suflet. „N-am înţeles ce ai cântat, dar ne-a plăcut ce am auzit“, ne-a zis Klaus Meine. Cred ca fost sincer, m-am uitat în ochii lui.
Cum era atmosfera la Costineşti?
Acolo veneau numai tinerii. La Costineşti când intrai simţeai un alt aer, clar! Atmosfera era deosebită! Era discoteca, cantina unde îţi plăcea să mănânci, fără fiţe, nopţile pe plajă. Cântam de la 19.00 la 23.00 şi ne rugam la Dumnezeu să mai plouă ca să ne mai odihnim şi noi. Cântam zi de zi. Ăsta a fost examenul trupei, să cânţi patru ore în fiecare seară. Ajungem la mare pe 1 mai, când începe sezonul, şi plecam de acolo pe 28 septembrie. Ultimii studenţi, ăia mai şmecheri, atunci plecau de la mare. Plecam şi noi cu trenul acasa, că urma turneul prin ţară.
FOTO Sever Gheorghe
Regretele carierei
Ai vreun regret în carieră?
Unul singur! Că regulile de atunci nu ne-au permis să fim plătiţi cum trebuie pentru toată munca, pentru toate bolile şi bucuriile pentru care am trăit să cântăm. Dacă nu am fi făcut alte afaceri pe lângă ce primeam de la stat nu ar fi meritat. Eram artişti liberi profesionişti. Salariul era 50 de lei. Financiar, după Revoluţie a fost mult mai bine. Nu a fost chiar Raiul pe Pământ, dar era mai bine. A trăi rock e un mod de viaţă cinstit. Nu poţi să pozezi că eşti rocker. Trebuie să fie un mod de viaţă.
Te-ai gândit vreodată să te tunzi?
Eu nu m-am gândit, dar s-au gândit alţii şi m-au tuns. Miliţia! (Râde) În 1982, aveam părul mult mai lung. Dar şi acum la 60 de ani mulţumesc lui Dumnezeu că sunt toate ţiglele pe casă. Dar şi dacă n-or mai fi nu am o problemă să mă tund. Eram mai mulţi prieteni, la Câmpia Truzii, ne-a prins Miliţia pe stradă. Uitasem să mă dau cu zahăr în cap. Şi când m-a strigat miliţianul mi s-a desprins părul. „Dar, vă rog, poftiţi!“. Ne-a tuns în batjocură cu maşină din aceea manuală.
Mai am un regret, dacă îmi permiţi să mă întorc. Că nu am avut posibilitatea să ne informăm cum trebuie. La începuturile noastre mă refer. Să văd eu cum cântă Jimi Hendrix la chitară! Dacă cineva îmi spunea că Jimi Hendrix e alb eu trebuia să îl cred, că nu îl vedeam.
Cum ai vrea să fie ţinută minte trupa Compact?
N-o să scriu cărţi, nici memorii, că încă mai am de spus multe. Vrea să fie ţinută minte drept o trupă sinceră. Dar o să scoatem acum un album nou, cu toată lipsa de interes de pe piaţa muzicală, nu doar pentru rock. Acum lumea vrea să dea lovitura cu o singură melodie. Dacă îţi aduci aminte, noi dădeam lovitura cu vreo opt melodii de-odată.
Se încarcă comentariile...
